Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Cocteau Twins.

Notă: articolul iniţial s-a pierdut. Ceea ce citiţi acum a fost rescris dintr-o combinaţie de memorie, referinţe şi ascultări. De aceea ar putea să pară prea scurt pe alocuri. Scuze pentru probleme calitative.

Am discutat despre My Bloody Valentine, deci e numai corect să acopăr şi genul de muzică fără de care ei şi toţi shoegazerii n-ar exista, dream pop. Din nou, formatul este de 3-4 grupuri seminale ale genului.

Cocteau Twins

Dream popul este cel mai aproape asociat cu casa de discuri 4AD Records, înfiinţată de Ivo Watts-Russell. Dintre toate grupurile de pe 4AD, enigmaticii Cocteau Twins sunt cei mai responsabili pentru pionierea şi dezvoltarea genului. Formaţi în 1979 în Grangermouth, Scoţia, şi dezbinaţi în 1997, membrii au fost:

Elizabeth Fraser – vocal
Robin Guthrie – chitară, claviaturi, programare
Will Heggie – bas (1979-1983)
Simon Raymonde – bas, claviaturi (1983-1997)

Grupul nu a avut un baterist, folosind în schimb drum machines. Numele lor vinde de la piesa “The Cocteau Twins” (mai târziu redenumită “No Cure”) de grupul Johnny and the Self-Abusers (mai târziu redenumiţi Simple Minds).

Iniţial un grup de post-punk influenţaţi de Kate Bush, Sex Pistols, Public Image Ltd., Joy Division şi Siouxsie & the Banshees, grupul şi-a cristalizat sunetul de dream pop într-o serie de EP-uri apărute între 1984-1986. După cum implică denumirea, stilul lor reprezintă o combinaţie între melodii şi structură tipice pieselor de pop sau rock şi detaliile sonice şi caracterul atmosferic specific ambientului. Toţi trei membrii aduc o contribuţie importantă la acest stil: Robin Guthrie este un chitarist cu o tehnică simplă şi un sunet super-procesat, deseori folosind reverb şi ecou, dar talentul său de producţie şi aranjament îi permit să scoată rezultate excelente din câteva melodii sau acorduri simple. În ciuda abuzului de reverb el evită să sune ca The Edge, dar în schimb uneori se apropie de Kevin Shields. Melodiile de bas minimaliste ale Simon Raymonde reprezintă “ancora” grupului, sprijinind bine ritmurile create de drum machines şi explorările sonice ale lui Guthrie. Dar cel mai important element este idiosincratica Elizabeth Fraser, a cărei voce înaltă şi stil aproape de operă dau pieselor Cocteau Twins un caracter emoţionant şi captivant, care devine şi mai impresionant considerând că versurile ei sunt de nedescifrat, uneori apropiindu-se de glossolalie (caracteristică împărţită cu Lisa Gerrard de la Dead Can Dance).

Îmi lipsesc: albumul Garlands (1982), EP-urile Snow (1993), Twinlights (1995) şi Otherness (1995). Toate EP-urile discutate aici provin din compilaţia The Box Set (1991), dar recomand mai mult compilaţia Lullabies to Violaine, care este mult mai completă, întinzându-se pe 4 CD-uri şi incluzând şi cele trei EP-uri înregistrate după 1991.

EP-ul Lullabies (1982) arată de la început productivitatea mare a grupului, aparând la doar câteva luni după albumul de debut. Deşi are doar trei piese, toate reuşeşc să sune simultan atmosferice şi energetice, şi toate sunt de o calitate înaltă. “Feathers-Oar-Blades” este cea mai bună piesă a discului, făcând evidentă legătura dream pop-shoegazing (de fapt, cu producţie diferită ar putea fi o piesă My Bloody Valentine). “Alas Dies Laughing” se distinge prin folosirea efectului de flanger de către Guthrie pentru a crea o atmosferă sinistră. “It’s All But an Ark Lark” combină un ritm de drum machine constant cu o melodie simplă dar ameninţătoare de chitară şi un vocal aproape incantatoriu de Elizabeth Fraser.

EP-ul Peppermint Pig (1983) reprezintă singura dată când Cocteau Twins au utilizat un producător extern, Alan Rankine (restul albumelor sunt produse de ei înşişi, cu colaborarea lui John Fryer şi Ivo Watts-Russell). Guthrie a numit albumul “shit“, descriindu-l ca “a bad mixture—bad song, bad producer…bad band“. Sunetul este uşor diferit comparat cu Lullabies, având chitări cu un ton mai puţin procesat şi prima apariţie a unor claviaturi pe un disc Cocteau Twins. Problema este calitatea pieselor: “Peppermint Pig” este prezent în versiunea de single de 7 inch şi 12 inch dar este o anomalie în discografia grupului, având un ritm aproape dansabil. “Laugh Lines” e mai slab, dar freneticul “Hazel” îşi face treaba bine.

Head Over Heels (1983) a fost înregistrat după plecarea basistului Will Heggie, şi conţine primele indicaţii că grupul începe să treacă de limitările de post-punk, iniţial îndreptându-se într-o direcţie eterică, asemănătoare cu gothic rock. Majoritatea pieselor au un caracter atmosferic şi melodii solide (răsunătorul “When Mama Was Moth”, rapidul “In Our Angelhood”, “Glass Candle Grenades”, “In the Gold Dust Rush”, “My Love Paramour”) şi câteva elemente neaşteptate (“Multifoiled”), dar cele mai bune piese sunt: “Five Ten Fiftyfold” (cu chitări acustice şi acompaniament de saxofon), “Sugar Hiccup” (cu un cor sintetizat şi rezultate memorabile), ameninţătorul “The Tinderbox (of the Heart)” şi sfârşitul intens “Musette and Drums”.

Sunburst and Snowblind (1983) este un EP ce acompaniază albumul principal Head over Heels, în măsura în care include şi o altă versiune de la “Sugar Hiccup”. Diferenţele nu sunt atât de mari (limitate la unele elemente care sunt mai tari în mixaj) şi în orice caz versiunea piesei de pe Head over Heels este definitivă. Restul pieselor sunt mai bune: “From the Flagstones” şi “Hitherto” au melodii de chitară bune dar conţin vocale minunate de Fraser (demonstrând puterea stilului său dramatic, aproape de operă), şi “Because of Whirl-Jack” sună relaxată în ciuda tempoului rapid.

The Spangle Maker (1984) reprezintă prima lansare Cocteau Twins cu participarea basistului Simon Raymonde, şi este de o calitate impresionantă, mult mai bună decât Sunburst. “The Spangle Maker” este una din cele mai dramatice piese ale grupului, bazată pe un ritm constant peste care grupul adaugă o combinaţie între un vocal incantatoriu de Fraser şi o serie de note atmosferice create de Guthrie, ajungând la un punct culminant intens. ”Pearly-Dewdrops’ Drops” (cu una din cele mai impresionante performanţe de-ale lui Fraser) este prezentă în versiunile de 7 şi 12 inch, dintre care ultima este mai bună, având un început mai gradat şi un moment aproape a capella în care instrumentele sunt atenuate. “Pepper-Tree” este o piesă okay cu un caracter relaxat, dar nu la fel de bună ca cele dinainte.

Treasure (1984) este o îmbunătăţire masivă de la albumul anterior, menţinând acelaşi sunet atmosferic şi dramatic (reducând influenţa din gothic rock), dar aducând o serie de piese mai bune şi beneficiind de contribuţiile lui Raymonde. Albumul conţine destule piese ce evidenţiază stilul “clasic” Cocteau Twins (“Amelia”, “Lorelei”, “Cicely”, ambientul ”Otterley”), dar introduce şi anumite elemente neaşteptate precum chitări acustice (“Ivo”, “Amelia”), procesări noi (chitara ce sună ca o vioară din “Aloysius”) şi influenţe din alte stiluri (o influenţă de jazz în “Pandora (for Cindy)”, riff-ul aproape de blues din “Persephone”). Cele mai bune piese sunt: “Ivo” (cu un solo de chitară excelent de Guthrie), fericitul “Lorelei”, minimalistul “Beatrix” şi “Donimo” (care se intensifică treptat până la un final puternic).

Cocteau Twins au lansat trei EP-uri în 1985 după ce au făcut Treasure. Primul din acestea, Aikea-Guinea (1985), reuşeşte să ajungă foarte aproape de culmile atinse pe Treasure, conţinând piesa pur şi simplu clasică “Aikea-Guinea”, care adaugă peste o bază solidă de chitară-bas-tobe o producţie învolburată de-a lui Guthrie (conţinând pian, claviaturi şi corul sintetizat specific grupului) şi un vocal relaxat dar nu mai puţin frumos din partea lui Fraser. “Kookaburra” se apropie de shoegazing datorită prezenţei chitărilor distorsionate şi tratate cu ecou, iar pe instrumentalul “Rococo” Guthrie sună chiar ca Kevin Shields. Cea mai mare surpriză ar fi “Quisquose”, bazată pe o melodie de pian ce pare scoasă din vreun film noir încrucişată cu chitări reverberate şi un vocal pasionant, aproape disperat.

Grupul înregistrase mai mult material pentru a testa capacităţile unui nou studio, material ce a apărut pe două EP-uri în noiembrie. Primul dintre acestea, Tiny Dynamine (1985), conţine patru piese ce sunt împărţite între piese dramatice, tipice Cocteau Twins şi piese mai relaxate. Dintre primele se distinge cel mai mult piesa “Pink Orange Red”, o compoziţie melancolică unde Guthrie stoarce toată emoţia dintr-o secvenţă de trei acorduri simplă şi destul de răspândită, iar dintre ultimele avem ”Ribbed and Veined”, bazată pe o melodie creată din flageolete şi acompaniament de claviaturi atmosferice. În rest, “Sultitan Itan” este memorabilă doar printr-un vocal dens obţinut prin “overdubbing”, iar “Plain Tiger” este o piesă solidă şi aproape senină.

Echoes in a Shallow Bay (1985) este un EP de companion pentru Tiny Dynamine, apărând în aceeaşi lună şi conţinând material din aceleaşi sesiuni, şi continuând în stilul mai “relaxat” care apăruse pe câteva piese de pe Tiny Dynamine. De exemplu, “Great Spangled Fritillary” este o piesă construită pe o melodie reverberată de sintetizator şi un riff distorsionat de Guthrie dar lipsindu-i un riff de bas, “Melonella” foloseşte un aranjament unde Fraser cântă simultan cu melodia de pian centrală şi “Eggs and Their Shells” este un final cu un caracter chiar optimist. În mod ironic, cea mai bună piesă a EP-ului, “Pale Clouded White”, se întoarce la sunetul dramatic de pe Treasure, folosind o melodie ameninţătoare formată din doar două note, feedback de chitară şi un cor sintetizat.

Victorialand (1986) este denumit după regiunea Victoria Land din Antarctica, iar acest detaliu precum şi temele polare ale titlurilor dau un indiciu referitor la sunetul albumului. Fără Simon Raymonde (care era ocupat cu sesiunile pentru albumul Filigree & Shadow de This Moral Coil), Guthrie şi Frasier au creat un album relaxat şi minimalist, mai aproape de ambient decât dream pop, lipsit aproape complet de bas sau percuţie, în schimb folosind multe chitări reverberate, în special acustice. Toate piesele sunt foarte bune, având o producţie detaliată ce previne căderea în plictiseală (“Whales Tails”, “Oomingmak”, “Little Spacey”, “Feet-Like Fins”, cu tabla de Richard Thomas, ”How to Bring a Blush to the Snow”), şi cele care ies în evidenţă sunt: “Lazy Calm” (o pânză de chitări electrice acompaniate de Richard Thomas la saxofon), veselul “Fluffy Tufts”, acusticul “Throughout the Dark Months of April and May” şi fantomaticul “The Thinner the Air” (unde Fraser cântă într-un registru atât de înalt încât sună aproape ca un termenvox).

Raymonde s-a întors “just in time” pentru EP-ul Love’s Easy Tears (1986), prezenţa lui rezultând într-o întoarcere la formatul complet chitară-bas-drum machines. Materialul de pe album tinde să aibă un caracter mai jovial, şi calitatea lui îl ridică la nivelul lui Aikea/Dynamine/Echoes, devenind unul din cele mai bune EP-uri Cocteau Twins. “Love’s Easy Tears” este o piesă incredibilă, combinând o melodie fericită şi răsunătoare cu un vocal exultant de Fraser. “Those Eyes, That Mouth” are în centru un arpegiu simplu de chitară, dar din nou se ridică în zbor mulţumită performanţei vocale. Celelalte două piese, “Sigh’s Smell of Farewell” şi “Orange Appled”, nu se ridică la nivelul primelor două dar sunt foarte bune şi ele.

Rata nebunească prolifică la care lansau albume şi EP-uri Cocteau Twins i-a ajuns din urmă pe Blue Bell Knoll (1988). Albumul conţine foarte multe piese în stilul lor specific de dream pop, cu toate elementele care le implică această categorizare – chitări reverberate, drum machines răsunătoare, bas minimalist, vocea pasionantă a lui Fraser, dar problema e că melodiile sunt slabe (“Carolyn’s Fingers”, “The Itchy Glowbo Blow”, “Cico Buff”, “Suckling the Mender”, “Spooning Good Singing Gum”). Sigur, piesele sună frumos în timp ce le asculţi, dar nu e nici un element memorabil, făcându-le destul de anonime, o dezamăgire după materialul consistent de pe Treasure şi Victorialand. Din fericire, albumul este salvat de la un declin prea mare de către următoarele piese excelente: ”Blue Bell Knoll” (folosind o melodie de sintetizator cu mult flanger), relaxatul “Athol-Brose”, densul “For Phoebe Still a Baby”, ”A Kissed Out Red Floatboat” (cu o melodie de chitară senină) piesa mai apropiată de alternative rock ”Ella Megalast Burls Forever”.

Heaven or Las Vegas (1990) reprezintă o schimbare destul de mare pentru Cocteau Twins, ei minimalizând stilul lor dramatic, atmosferic şi enigmatic în favoarea unei simplificări şi unui sunet mai accesibil. Deci, practic e ca Metallica pentru Metallica. Astfel, abuzul de reverb este redus, Guthrie are un ton mai clar acum la chitară, versurile sunt mai inteligibile (dacă au sens este o poveste cu totul diferită), şi Fraser evidenţiază o evoluţie vocală, posedând acum un ton mai tradiţional, mai feminin comparat cu vocea înaltă şi impunătoare din anii ‘80. Dar exact ca Metallica, simplificarea are loc în tandem cu o calitate remarcabilă de material, rezultând cel mai bun album de-al lor de la apogeul dublu Treasure/Victorialand. Majoritatea pieselor sunt splendide (“Pitch the Baby”, “Fifty-Fifty Clown”, “I Wear Your Ring”, “Fotzepolitic”, “Wolf in the Breast”, “Road, River and Rail”), dar cele cu adevărat esenţiale sunt: hipnoticul “Cherry-Coloured Funk”, seninul “Iceblink Luck” (o piesă ce arată cât de mult s-a putut apropia grupul de pop), “Heaven or Las Vegas” (cu un refren puternic şi memorabil) şi “Frou-Frou Foxes in Midsummer Fires”.

Pentru a mai întinde puţin comparaţia cu Metallica: după un album clasic întruchipat de Metallica, au scos o tâmpenie (Load). Acelaşi lucru, în linii mari, s-a întâmplat cu Cocteau Twins pe Four-Calendar Café (1993). Albumul continuă simplificarea şi orientarea accesibilă apărută pe Heaven or Las Vegas, dar pe albumul acela metoda funcţiona fiindcă era surpinzătoare şi piesele erau excelente. Aici nu mai există elementul surprizei, şi majoritatea pieselor suferă de “sindromul Blue Bell Knoll“, având melodii slabe şi destul de anonime (“Know Who You Are at Every Age”, “Theft, and Wandering Around Lost”, “Oil of Angels”, “My Truth”, “Essence”, “Summerhead”, “Pur”), evaporându-se din memorie în momentul în care se termină. Café are câteva piese şi momente memorabile precum “Know Who You Are at Every Age” (combinând chitări acustice cu chitări electrice puse printr-un Leslie speaker), etericul “Evangeline” (folosind acelaşi tip de reverb ca pe Victorialand), chitara slide din centrul lui “Bluebeard” (amintind puţin de “The Big Country” de Talking Heads) şi pop-rockul “Squeeze-Wax”, dar în rest este un album destul de mediocru.

Nu vă lăsaţi păcăliţi de coperta estompată: Milk and Kisses (1996) continuă sunetul simplificat şi accesibil de pe Heaven şi Café, dar cu o problemă severă: de data asta absolut nici o piesă este în vreun fel mai memorabilă. Toate piesele sunt pline de elementele specifice grupului dar melodiile sunt slabe, anonime şi pline de clişee, necesitând un adevărat efort pentru a reţine cum sună albumul. Pe lângă aceasta, grupul din când în când încearcă să se întoarcă la sunetul lor intens şi evocativ din anii ‘80, dar piesele respective sună pur şi simplu şovăielnice şi lipsite de entuziasm. Singura piesă mai interesantă ar fi “Violaine”, şi asta doar fiindcă se apropie foarte mult de shoegazing. Pe scurt, Milk este un album incredibil de slab şi un epitaf nepotrivit pentru un grup atât de important.

Piese: