21.May.2009 / Muzică / 517 vizualizări /

TDCSNA: Cheap Trick

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Cheap Trick.

Cheap Trick

Power pop-ul în general a rămas la statutul de gen cu o popularitate ce variază între moderat şi obscur, dar câteva grupuri au reuşit să aibă o popularitate mai mare. Printre acestea se numără Cheap Trick. Formaţi în 1974 în Rockford, Illinois, SUA, membrii sunt:

Robin Zander – vocal, chitară ritm
Rick Nielsen - chitară solo, vocal backup
Tom Petersson – bas, vocal backup
Bun E. Carlos – tobe

În 1980, Petersson a plecat din grup şi a fost înlocuit de Jon Brant. Petersson s-a întors în 1987 şi grupul a rămas cu aliniamentul clasic de atunci.

Cheap Trick se disting în cadrul mişcării power pop prin accentuarea influenţelor din heavy metal şi performanţele marcate de viteza şi energia mişcării incipiente de punk rock. Melodiile lor sunt memorabile şi Beatles-iene, dar în contrast cu alţii ei îşi pun în prim plan datoria faţă de asaltul sonic al The Who, plus un simţ al umorului suprarealist şi negru influenţat de The Move. Combinaţia de melodii de pop şi chitări de metal s-a dovedit a fi o influenţă importantă în cadrul alternative rock (Kurt Cobain a spus odată despre Nirvana, “we sound just like Cheap Trick, only the guitars are louder“). Cheap Trick au avut o perioadă de popularitate mare în America dar ei sunt adevăraţi “superstars” în Japonia (unde au fost porecliţi “the American Beatles“), numărându-se printre primele grupuri care au atins acest statut de popularitate masivă şi l-au menţinut în ciuda dificultăţilor din regiunile occidentale în diferite momente ale carierei (sursa expresiei englezeşti “big in Japan“).

Discografia mea e sever incompletă: am doar 5 albume şi îmi lipsesc: All Shook Up (1980), One on One (1982), Next Position Please (1983), Standing on the Edge (1985), The Doctor (1986), Lap of Luxury (1988), Busted (1990), Woke Up With a Monster (1994), Cheap Trick (1997), Special One (2003) şi Rockford (2006). Well, cel puţin n-o să-mi trebuiască o altă săptămână…

Albumul de debut Cheap Trick (1977) arată grupul înainte de a-şi fi perfecţionat stilul de power pop. Ca rezultat, albumul are un sunet mai brut, iar melodiile tind mai mult către spectrul The Who/punk rock decât Beatles. Pe deasupra albumul capturează în cel mai evident mod simţul umorului bizar, Cheap Trick scriind multe piese despre subiecte tabu precum ucigaşul în serie Richard Speck (“The Ballad of TV Violence”), pedofilie (“Daddy Should Have Stayed in High School”) sau sinucidere (“Oh, Candy”), printre altele. Majoritatea materialului e foarte bun (“Daddy Should Have Stayed in High School”, bazat pe un riff simplu ascendent, “Taxman, Mr. Thief”, copiind subiectul din “Taxman” de Beatles, “Cry, Cry”, o piesă de blues răsucită în viziunea Cheap Trick, cover-ul piesei “Speak Now or Forever Hold Your Peace” de Terry Reid, balada acustică ”Mandocello”, versiuni de studio după “Lookout” şi “You’re All Talk”, “I Dig Go-Go Girls”), iar atmosfera întunecată fac din Cheap Trick un album destul de diferit în discografia grupului. Cele mai bune piese sunt: glam-rockul masiv “ELO Kiddies”, “Oh, Candy” (o imitaţie perfectă The Who), agresivul “Hot Love”, punk rock-ul energetic ”He’s a Whore”, ameninţătorul “The Ballad of TV Violence (I’m Not the Only Boy)” şi riff-ul monstruos din “Lovin’ Money”.

Pentru In Color (1977), Cheap Trick l-au înlocuit pe producătorul Jack Douglas cu Tom Werman. Rezultatul a iritat grupul, fiindcă din album lipseşte atacul brut şi agresivitatea lui Cheap Trick, înlocuite de o producţie şlefuită şi lustruită ca şi când gata-făcută pentru a fi transmisă la radio. În ciuda faptului că Werman toceşte ferocitatea grupului, piesele au acelaşi mod de operare şi aceeaşi calitate ca debutul, diferenţa fiind că melodiile tind mai mult spre spectrul Beatlesian (melodia aproape sinistră din “Big Eyes”, psihedelia senină “Downed”, funk-rockul “You’re All Talk”, “Oh Caroline”, “So Good to See You”, piesa instrumentală mai agresivă “Oh Boy”), iar momentele excelente precum “Hello There” (piesa tradiţională cu care îşi începea grupul concertele), jovialul “I Want You to Want Me”, “Clock Strikes Ten” (cu un riff clasic de rock ‘n roll în stil Chuck Berry), “Southern Girls” (un omagiu piesei “California Girls” de Beach Boys) şi “Come On, Come On” dovedesc că în ciuda formei deficiente conţinutul rămâne excelent.

Heaven Tonight (1978) e o îmbunătăţire mare fiindcă repară problemele anterioare. Da, producţia lui Werman continue să fie gata-de-radio, cu sintetizatoare şi efecte speciale, dar Cheap Trick nu mai sună de parcă cineva le-a tăiat penisurile ca pe In Color, în schimb cântând cu ferocitatea de pe Cheap Trick şi creând un sunet uriaş, impunător rezultat prin îmbinarea elementelor de heavy metal, power pop şi hard rock. În contrast cu albumele anterioare cam izolante, Cheap Trick aici îmbină pe deplin melodiile memorabile şi atacul agresiv caracteristic power pop-ului (“High Roller”, melodicul “Takin’ Me Back”, ironicul “How Are You?”, “Oh Claire” – destul cu titlurile formate din onomatopee şi nume de fete!) şi dezlănţuie o serie de piese clasice absolut esenţiale pentru orice fan de power pop: energeticul ”Surrender” (combinând un riff super-distorsionat cu un sintetizator armonic), ”On Top of the World” (cu un riff minor asemănător cu piesa “Peter Gunn”), un cover brutal după “California Man” (The Move), fuziunea nimicitoare hard rock-punk rock “Auf Wiedersehen” (cu versuri super-sarcastice la adresa sinuciderii), power-popul solid “On the Radio”, piesa funebră, ameninţătoare “Heaven Tonight” (dovedind că Cheap Trick pot fi la fel de excelenţi şi când sunt serioşi) şi nimicitorul “Stiff Competition” (cu un riff ce i-ar face pe AC/DC geloşi).

Cheap Trick sunt singurul grup care-l ştiu unde cel mai bun album e un album live. Albumul fiind Cheap Trick at Budokan (1978), strâns din două concerte înregistrate pe 28 şi 30 aprilie 1978 la arena Nippon Budokan din Tokyo, arenă faimoasă pentru concerte susţinute de Beatles (care şi-au făcut debutul în Japonia cu acea ocazie), Kiss, Queen, Judas Priest, Led Zeppelin, Deep Purple etc. Comparaţia cu Beatles e accentuată de faptul că At Budokan conţine multe ţipete şi isterie generală din partea audienţei, în special fetelor (Beatlemania Reloaded?). Dar peste toate, At Budokan reprezintă triumful Cheap Trick din două motive. Primul: grupul capturează perfect ferocitatea performanţelor lor live, iar în lipsa lui Tom Werman şi a tuturor ornamentelor adăugate de el pe albumele de studio, piesele sunt absolut incredibile, combinând energie nelimitată şi chitări puternice cu melodii splendide, iar între piese, digresiuni amuzante şi interacţiuni din partea lui Zander). Pe scurt, grupul se află la culmea puterilor sale, şi consecvent sună gigantic, de neoprit. În al doilea rând, din întreg concertul grupul dă dovadă de o editare excelentă, alegând doar cele mai bune piese: “Hello There” (cu un solo frenetic de tobe de Carlos la sfârşit), “Come On, Come On”, “Lookout”, “Big Eyes”, piesa extinsă exclusivă albumului ”Need Your Love” (trecând de la o secţiune visătoare şi hipnotică la una cu riff-uri de blues-rock dure şi o improvizaţie instrumentală palpitantă), “I Want You to Want Me” (ce sună reînvigorat comparat cu versiunea castrată de pe In Color), “Surrender”, “Goodnight” şi “Clock Strikes Ten”. Ei aruncă în set şi un cover grozav după piesa clasică de rock ‘n roll “Ain’t That a Shame” de Fats Domino.

At Budokan i-a catapultat pe Cheap Trick de la grup moderat cunoscut la grup super-popular şi cu mult succes comercial în America, datorită sunetului despuiat şi neprelucrat plus o selecţie genială de piese ce acum sunau viguroase. În mod pervers, Cheap Trick nu au continuat sunetul direct al acelui album, recrutându-l pe Tom Werman să producă următorul album, Dream Police (1979). Problema e că grupul o ia complet razna un studio şi nu într-un sens bun, luând producţia şlefuită de pe In Color plus sintetizatoarele de pe Heaven Tonight şi ducându-le la extreme ridicole. Cheap Trick nu operează foarte bine în lipsa unui impact visceral (pe care cel puţin Cheap Trick şi Heaven Tonight au încercat destul de bine să-l replice), dar aici forma în care sunt prezentate piesele e stupidă. Problema e că şi conţinutul scapă puţin, apărând câteva piese mai nedistinse (“Writing on the Wall”, “I Know What I Want”). Restul pieselor sunt okay (“The House Is Rockin’ (With Domestic Problems)”, “Voices”, o versiune de studio după “Need Your Love” de pe At Budokan) şi câteva se rânduiesc în cadrul celor mai excelente piese ale grupului: bombasticul “Dream Police” (cu versuri sarcastice despre paranoia), propulsivul “Way of the World”, piesa extinsă “Gonna Raise Hell” (combinând un riff grozav, un vocal fioros de Zander şi un ritm solid de Carlos, dar cu o lungime excesivă la 9 minute cu multe interludii de viori) şi ”I’ll Be With You Tonight”.

Piese: