Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Breeders.

Breeders, 1994

Fiindcă m-am ocupat de Pixies anterior, e corect să dedic un articol şi lui Breeders, dovada că Black Francis nu era singurul scriitor talentat din acel grup.

Breeders au fost fondaţi în 1988 de Kim Deal, frustrată în urma relaţiei deteriorânde între ea şi Black Francis, precum şi refuzul lui de a include piesele ei pe albume. Grupul nu a avut un număr de membri la fel de stabil ca Pixies, numărând:

Kim Deal – vocal, chitară (1988-prezent)
Tanya Donnelly - vocal, chitară (1988-1992)
Josephine Wiggs – vocal, bas (1990-1995)
Britt Walford – tobe (1990-1992)
Kelley Deal – vocal, chitară (1992-prezent)
Jim Macpherson – tobe (1992-1995)
(hiatus 1995-2002)
Mando Lopez – bas (2002-prezent)
Jose Medeles – tobe (2002-prezent)

Din punct de vedere stilistic, Breeders au reprezentat la început o variaţie asupra stilului Pixies, conţinând aceleaşi chitări neregulate, ritmuri ascuţite şi contraste dinamice. Breeders s-au distins la început printr-un sunet mai spaţios, mai fragil; dacă Pixies sunau dens şi impozant prin volumul lor, Breeders aveau ambiţii mai restrânse, dar asta nu înseamnă că nu erau capabili de izbucniri violente. După un detur scurt între 1992-1994 în care au avut un sunet mai orientat spre muzica pop (şi deseori amintind de Doolittle), grupul s-a întors la sunetul restrâns de pe primul album.

Primul album Pod (1990), produs de vechiul aliat Steve Albini, probabil a şocat fanii Pixies care se aşteptau ca Deal să continue în acelaşi stil. “Glorious” e primul semn că nu va fi aşa, cu un tempo încetinit şi folosind “dinamica Pixies” într-un mod subversiv, adăugând chitări doar în refren. Majoritatea cântecelor sunt compuse într-un mod minimalist, fie în stil rock (piesele propulsive ”Doe” şi ”Hellbound”, sangvinele “Fortunately Gone” şi “Opened”) sau baladă (“Oh!”, cu interacţiune între Deal şi Michael Allen, “Metal Man”, cu chitară spaniolă de Josephine Wiggs), şi toate au melodii bune sau durează destul de puţin încât să nu devină excesive. Un cover priceput după “Happiness Is a Warm Gun” de Beatles, care adaugă o măsură de disciplină amestecului de genuri din piesa originală a lui Lennon, completează setul. Albumul nu cade niciodată în capcana letargiei care a afectat Bossanova, având două avantaje: grupul e destul de disciplinat să ştie când se oprească cu piesele lente, şi rezultatul are o atmosferă halucinantă, aproape lascivă.

Kim Deal a recrutat-o pe sora sa geamănă Kelley pentru EP-ul Safari (1992), un mini-album de tranziţie ce prevede piesele pop/rock ce urmau să apară pe următorul album. Albumul are doar patru piese, dar toate dovedesc o îmbunătăţire a grupului: “Do You Love Me Now?” este o piesă excelentă care practic se ridică în zbor cu refrenul “Come back to me right now/Come on, come on, come back to me right now/You’ve loved me before/Do you love me now?”, armonizat perfect de Kim şi Kelley. “Don’t Call Home” e o piesă de rock cu o melodie hipnotică, ce foloseşte pauze abrupte pentru a crea tensiune şi un solo de chitară disonant. “Safari” e un rock viguros dar atmosferic, datorită vocalelor lipsite de versuri ale lui Deal. Piesa finală, “So Sad About Us” e un cover bun după o piesă The Who.

Produs de Kim Deal şi Mark Freegard, Last Splash (1993) reprezintă culminarea tendinţelor de pop/rock care clocoteau sub suprafaţa lui Pod şi Safari. Nu numai că majoritatea pieselor au melodii grozave şi sună viguroase, cu un ton jucăuş şi senzual pe parcurs, albumul oferă o mare varietate de material şi stări. Pe lângă alternative rockul optimist ce caracterizează majoritatea cântecelor, există şi devieri: “No Aloha” (o piesă cu o chitară de slide hawaiiană la bază) “Mad Lucas” (un cântec lent şi halucinatoriu cu vocale procesate) sau coverul “Drivin’ on 9″ (Ed’s Redeeming Qualities), o piesă relaxată de folk-rock cu influenţe country şi un solo de vioară de Carrie Bradley. Şi pentru a preveni monotonia, grupul inserează anumite interludii între piese, ca instrumentalele dure ”Roi” (reluat către sfârşitul albumului), “S.O.S.” (mai târziu copiat de Prodigy pentru piesa “Firestarter”) şi instrumentalul energetic “Flipside”. Cele mai bune piese de pe album rivalizează culmile de pe albumele Pixies, anume: “Cannonball”, o piesă minunată de pop cu melodii hipnotice, armoniile caracteristice Kim-Kelley, un ritm agresiv şi contraste dinamice abrupte, “Invisible Man”, cu un riff absolut zdrobitor, “Do You Love Me Now?”, reluat de pe Safari la un tempo mai încet, “I Just Wanna Get Along”, o piesă de rock rapidă contribuită de Kelley, “Divine Hammer”, o piesă senină de pop-rock în stilul lui ”Here Comes the Sun” de Beatles şi “Saints”. Predominanţa materialului bun precum şi întinderile de succes grupului în alte stiluri fac din Last Splash cel mai bun album de Breeders.

EP-ul Head to Toe (1994) e o sursă bună de material în plus din perioada Last Splash, dar din păcate are doar trei piese în plus, două din ele cover-uri. “Head to Toe” e o altă piesă energetică de rock, care putea fi lustruită puţin şi inclusă pe Splash (probabil înlocuind reluarea lui “Roi”). Coverurile “Shocker in Gloomtown” (Guided By Voices) şi “The Freed Pig” (Sebadoh) sunt practic piese de punk, având durate scurte şi un riffuri agresive. Din păcate, albumul e stricat de calitatea sunetului mai slabă decât anterior.

O pauză de 8 ani şi Breeders reapar cu Title TK (2002) de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Plecarea membrilor Jim Macpherson şi Josephine Wiggs nu pare să fi afectat mult grupul (Jose Medeles şi Mando Lopez sunt înlocuitori adecvaţi), şi reuniunea cu Steve Albini îi aduce la sunetul rarefiat din Pod. Albumul e împărţit mai mult sau mai puţin egal între piese de alternative rock despuiate de detalii în plus (“Little Fury”, “London Song”, “Too Alive”, “Son of Three”, country-rockul “Full on Idle”) şi piese mai misterioase (“Off You”, o baladă visătoare care sună intimă datorită producţiei lui Albini, hipnoticul “The She”, “Put on a Side”, “Sinister Foxx”). Unele piese nu merg (“T and T”, “Huffer”), şi albumul nu e la fel de consistent ca Last Splash sau chiar Pod, dar în general grupul îşi realizează ambiţiile modeste, facând din Title TK o revenire mai mult decât adecvată.

Încă o pauză de 6 ani le găseşte pe neînfricatele noastre eroine şi tovărăşii lor în acelaşi loc pe Mountain Battles (2008). Steve Albini e din nou în scaunul de producător, şi sunetul nu s-a schimbat în mare parte. Dar nu pot nega că grupul are o strategie efectivă, aşteptările lungi dintre albume făcând variaţiile pe baza aceluiaşi stil suportabile. Majoritatea albumului e formată din exact aceleaşi ingrediente: piese de alternative rock ce par a fi înregistrate într-un garaj (“Overglazed”, “Walk It Off”, “No Way”, “It’s the Love”), şi piese mai misterioase (“Night of Joy”, balada “We’re Gonna Rise”, “Spark”, ameninţătorul “Istanbul”). Dar grupul nu se mulţumeşte să doar repete albumul anterior. Astfel avem unele elemente mai neaşteptate: chitări mai dense şi vocale reverberate în “Overglazed”, piesa minimalistă condusă de un drum machine “Bang On”, ritmul de Krautrock şi versuri în germană pe “German Studies”, balada de country “Here No More” cu armoniile surorilor Deal, sau “Regalame Esta Noche”, o imitaţie “Havalina” cu versuri în spaniolă pe care nu le-nţeleg. În total, albumul e o continuare bună a stilului de pe Title TK, cu destule devieri de la drumul principal pentru a susţine interesul.

Toate videoclipurile care urmează sunt single-uri de pe Last Splash. Scuze pentru calitatea sonoră proastă a lui “Saints”.