16.Jun.2009 / Muzică / 395 vizualizări /

TDCSNA: Black Flag

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Black Flag.

Black Flag, 1984

Black Flag au fost un grup legendar de punk rock din Los Angeles, California, fiind creatorii stilului hardcore punk (la care au contribuit şi contemporanii lor Bad Brains şi Minor Threat). Ei au influenţat estetica predominantă a genului, sunt consideraţi pionieri ai caselor de discuri independente (casa lor, SST Records, a devenit una din cele mai importante pentru grupurile de alternative rock, având pe registru grupuri precum Minutemen, Hüsker Dü, Meat Puppets, Sonic Youth şi Dinosaur Jr.) şi au evitat capcana formulei restrictive de hardcore punk datorită ambiţiei şi creativităţii membrului central, Greg Ginn. Dacă nu au avut exact o popularitate şi vizibilitate masivă, impactul lor asupra punk rock-ului în general este considerabil, iar asupra hardcore punk-ului în mod specific este comparabil cu Sex Pistols sau The Clash. Şi oh yeah, perioada lor târzie a fost o influenţă importantă pentru mişcarea embrionară de grunge din Seattle. Grupul nu a avut un aliniament stabil în timpul carierei sale între 1977-1986, având printre membrii pe următorii:

Greg Ginn – chitară, vocal backup (1977-1986)
Johnny “Bob” Goldstein (Keith Morris) – vocal (1977-1979)
Chavo Pederast (Ron Reyes) – vocal (1979-1980)
Dez Cadena – vocal (1980-1981), chitară ritm, vocal backup (1980-1983)
Henry Rollins (Henry Garfield) – vocal (1981-1986)
Chuck Dukowski (Gary McDaniel) – bas, vocal backup (1977-1983)
Kira Roessler – bas (1983-1985)
Brian Migdol – tobe (1977-1978)
Robo (Roberto Valverde) – tobe (1978-1981)
Bill Stevenson – tobe (1983-1985)
Anthony Martinez – tobe (1985-1986)

Black Flag îşi datorează în mare parte stilul caracteristic singurului membru constant al grupului, chitaristul Greg Ginn. El a ghidat grupul de la punk-ul simplificat şi brut influenţat de Ramones care îl cântau la început la un sunet ambiţios ce combina energia şi estetica de punk cu elemente de heavy metal, psychedelic rock (mai mult din Jimi Hendrix Experience şi Grateful Dead), noise rock şi jazz-fusion (Mahavishnu Orchestra reprezentând o influenţă importantă asupra lui Ginn). La acest stil care a evoluat treptat au contribuit şi ceilalţi membri ai grupului, dintre care se disting contribuţiile lui Henry Rollins, Chuck Dukowski şi Kira Roessler. Dukowski şi Roessler au cântat în stiluri diferite ce s-au potrivit perioadelor respective din cariera Black Flag, Dukowski fiind un basist simplu dar efectiv iar Roessler având un stil complex ce sprijinea experimentele lui Ginn. Rollins este cel mai uşor de recunoscut vocalist Black Flag datorită unei norme mai extinse decât Goldstein, Pederast sau Cadena şi stilului său intens (beneficiind de vocea sa scrâşnită). În timpul carierei lor, Black Flag au fost hărţuiţi de poliţia din Los Angeles şi activişti conservatori, ce bineînţeles a reuşit doar să îi facă şi mai populari în cadrul scenei.

Black Flag şi-au făcut debutul cu EP-ul Nervous Breakdown (1978). EP-ul îi găseşte în faza de început, când grupul cânta punk rock direct, fără experimentaţiile sau chitările atonale ale lui Ginn dar cu Johnny “Bob” Goldstein, un vocalist care are o pronunţie şi o dicţiune influenţate de Johnny Rotten, şi o serie de riff-uri în stilul lui Steve Jones. EP-ul conţine doar patru piese, toate foarte scurte, dar acestea sunt de o calitate bună şi prezintă un interes istoric, creând fundaţia pentru atât hardcore punk cât şi scena înfloritoare de punk rock din Los Angeles. “Fix Me”, “I’ve Had It” şi “Wasted” sunt bune, dar piesa ce iese în evidenţă este “Nervous Breakdown”, prima piesă clasică a grupului.

EP-ul Jealous Again (1980), primul înregistrat cu producătorul principal al SST Records Glen ”Spot” Lockett, arată încă de la început instabilitatea grupului, înlocuindu-l pe Goldstein cu Chavo Pederast. În rest, grupul nu schimbă nimic, menţinând acelaşi stil “Sex Pistols-on-speed” de pe Nervous Breakdown, dar de data asta versurile au o latură sociopolitică mai explicită şi nici o piesă nu ajunge la 2 minute. Toate sunt foarte bune şi la acelaşi nivel ca EP-ul anterior (ironia la adresa rasismului “White Minority”, “You Bet We’ve Got Something Against You!”), ieşind în evidenţă: “Jealous Again” (unde Ginn cântă într-un stil de blues-rock), freneticul “Revenge” şi “No Values”.

EP-ul Six Pack (1981) e singura lansare a grupului cu Dez Cadena la vocale, recrutat după un conflict între grup şi vocalistul anterior (ce explică de ce a fost numit Chavo Pederast). Probabil influenţaţi de atmosfera ostilă în care se găsea grupul, cele trei piese de pe EP sunt mai agresive şi haotice decât ce a venit anterior, ajutate de producţia lui Geza X (care a lucrat cu Dead Kennedys şi The Germs, şi cumva a ajuns cu Meredith Brooks). Cadena este un vocalist bun dar focarul albumului este Ginn şi riff-urile sale memorabile, ce propulsează piesa clasică “Six Pack” (cu o melodie de bas hipnotică de Dukowski) şi celelalte două piese, “I’ve Heard It All Before” (prima apariţie a riff-urilor atonale ce urma să fie folosită mai explicit) şi “American Waste”.

Debutul grupului Damaged (1981) în sfârşit reuşeşte să asambleze toate piesele esenţiale ale sunetului Black Flag, cu Rollins acum la vocal, iar rezultatul este un album visceral şi extraordinar. Ginn reuşeşte să menţină calitatea ridicată pe parcursul discului datorită unui număr mare de piese excelente (“Spray Paint”, cu un riff asemănător cu “Full on Kevin’s Mom” de Soundgarden, “What I See”, “Room 13″, “Damaged II”, “No More”, “Padded Cell”, “Life of Pain”) ce abordează aceleaşi subiecte tipice de punk rock (plictiseală, alienare, lipsa de putere) dar cu o doză de umor ce păstrează impactul lor, spre deosebire de atâtea piese de punk rock care s-au învechit datorită versurilor stângace. Cele mai bune piese sunt: “Rise Above” (cu un riff descendent apocaliptic), versiunea definitivă de la “Six Pack”, sarcasticul “TV Party” (sunând ca o piesă The Who bastardizată), piesa de hardcore “Thirsty and Miserable”, freneticul “Police Story”, “Gimmie Gimmie Gimmie” (cu un riff monolitic), “Depression” şi groove-ul încetinit cu chitări disonante “Damaged I” (sunând ca un predecesor al “Endless, Nameless” de Nirvana).

EP-ul TV Party (1982) a fost ultima lansare a grupului înainte să fie deraiaţi de o dispută legală pentru o perioadă. EP-ul include “TV Party” de pe Damaged şi două piese noi, “I’ve Got to Run” (cu o melodie de bas percusivă de Dukowski) şi “My Rules”. ”TV Party” aici pare să fie într-o versiune cu fidelitate sonoră redusă, şi versiunea definitivă rămâne cea de pe Damaged. În rest, piesele sunt bune, dar EP-ul este inutil. Recomandat doar pentru fani şi colectori.

Black Flag au revenit în forţă după rezolvarea disputei legale cu My War (1984), primul album care definitivează evoluţia grupului de la hardcore punk la o fuziune punk-metal ce poate fi descrisă ca “proto-grunge”. Spot şi co-producătorul Bill Stevenson dau albumului un sunet mai “adânc” decât materialul anterior, amplificând frecvenţele joase până ce Ginn sună de parcă are un amplificator unde doar setarea de “bass” e activă, iar datorită înregistrării între plecarea lui Dukowski şi venirea lui Roessler, Ginn cântă şi la bas sub pseudonimul “Dale Nixon”. Prima parte a discului este excelentă, plină de piese reuşite (“Can’t Decide”, “Forever Time”, disonantul “The Swinging Man”) şi clasice precum: “My War”, mlăştinosul “Beat My Head Against the Wall” (alternând între secţiuni mai rapide în stil Damaged şi noul sunet proto-grunge) şi punk rock-ul “I Love You”. Partea a doua e mai slabă, creând imitaţii slabe Black Sabbath cu riff-uri monotone şi o durată excesivă (“Nothing Left Inside”, “Three Nights”, “Scream”). Dar în ciuda fleşcăielii din ultima parte, prima parte are destule piese bune pentru a face My War un album foarte bun.

Dacă My War cel puţin era mai “convenţional” prin fuziunea punk-metal, Family Man (1984) se aruncă cu capul în jos în experimentalism, grupul creând un album unde prima jumătate conţine performanţe de tip spoken word de Rollins, iar cealaltă jumătate conţine piese instrumentale de Ginn, Kira Roessler şi Bill Stevenson. Partea de spoken word e iniţial okay (“Family Man”, “Salt on a Slug”, “Hollywood Diary”, “Let Your Fingers Do the Walking”) dar repede efectul se transformă din interesant în “bleh” (“Shed Reading (Rattus Norvegicus)”, “No Deposit, No Return”, “Armageddon Man”, singura piesă cu acompaniament de grup). Partea instrumentală e mult mai interesantă, având durate mai scurte şi melodii improvizate foarte bune de către membrii grupului (“Long Lost Dog of It”, “I Won’t Stick Any of You Unless and Until I Can Stick All of You!”, “Account for What?”, “The Pups Are Doggin’ It”). În total, un album mediu Black Flag.

Slip It In (1984) reprezintă o continuare a sunetului de metal-punk-grunge pe My War, cu riff-uri şi solo-uri mai complexe şi disonante de Ginn şi mai puţine piese fleşcăite în stil Black Sabbath (“You’re Not Evil”, “Rat’s Eyes”). Albumul conţine destule piese bune (instrumentalul “Obliteration”, “The Bars”, hardcore punk-ul “My Ghetto”) şi excelente precum: furiosul “Slip It In” (cu vocale backup de Suzi Gardner, mai târziu fondatoarea grupului L7), grunge-urile “Black Coffee” şi ”Wound Up” pentru a-l ridica deasupra lui My War şi Family Man din punct de vedere calitativ.

Pe Loose Nut (1985) devine evident că rata prolifică la care Black Flag creau albume i-a ajuns din urmă, rezultând un album mai slab. Grupul menţine sunetul de proto-grunge dar de data asta nu mai variază formula, rezultând în prea multe piese pline de riff-uri nedistinse (“Best One Yet”, “Modern Man”, “I’m the One”, “Sinking”, “Now She’s Black”). Plus, producţia lui Ginn, Stevenson şi David Tarling dă grupului un sunet plin de reverb ce reduce impactul sonic al pieselor. Când grupul se concentrează destul rezultă piese foarte bune (începutul monolitic “Loose Nut”, ”Bastard in Love” ,”Annihalate This Week”, “This Is Good”), dar în rest albumul este dezamăgitor.

EP-ul The Process of Weeding Out (1985) este un EP complet instrumental (asemănător cu a doua jumătate din Family Man), format din patru piese (“Your Last Affront”, “Screw the Law”, “The Process of Weeding Out”, “Southern Rise”) dintre care două sunt extinse (“Screw the Law” şi “Southern Rise” au o durată mai rezonabilă la 5 minute) şi dominate de improvizaţiile lui Ginn, Roessler şi Stevenson. Toţi trei sunt talentaţi iar improvizaţiile lor sunt interesante, dar în lipsa unei structuri sau vreo urmă de disciplină, piesele extinse tind să devină treptat plictisitoare. Piesele cu durată rezonabilă “Screw the Law” şi “Southern Rise” tind să facă o impresie mai favorabilă din acest punct de vedere. Weeding Out e în total un EP mediu, la acelaşi nivel ca Family Man.

In My Head (1985) a fost ultimul album lansat de grup înainte să se desfiinţeze. Şi din fericire, după o serie de albume mediocre şi neimpresionante, Black Flag îşi termină cariera cu un album excelent. Singura problemă ar fi producţia lui Ginn, Stevenson şi Tarling. Aparent Rollins îi sugerase lui Ginn să facă un album asemănător cu ultimul ca să nu mai confunde audienţa de punk, şi Ginn a îngropat vocalele lui Rollins în mixaj. Wow, Ginn’s a fucking asshole. Sărind peste asta, In My Head este un triumf fiindcă în sfârşit, grupul devine stăpân pe fuziunea punk-metal ce anticipă mişcarea grunge, creând o serie de piese palpitante dominate de riff-urile ascuţite şi demente ale lui Ginn ce completează versurile paranoice, claustrofobice ale lui Rollins (“The Crazy Girl”, “Black Love”, “White Hot”, “I Can See You”, “Drinking and Driving”, “Society’s Tease”, “It’s All Up to You”). Cele mai bune piese de pe album sunt: “Paralyzed” (singura piesă unde mixajul înfundat al vocalelor este benefic pentru versuri), “In My Head”, “Out of This World”, “Retired at 21″ şi “You Let Me Down”.

Piese: