TDCSNA: Beastie Boys

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Beastie Boys.

The Beastie Boys, 1987

Deci, The Beastie Boys. De unde să încep? Unul din cele mai longevive grupuri de hip-hop, cei care au inventat şi au popularizat rap-rock alături de Run-DMC (but, really, Run-DMC kinda suck), unul din puţinele grupuri de hip-hop ai cărui membri cântă la propriile instrumente, primul grup de rap care a atras o audienţă largă de alternative-rockeri şi primul grup de rap format din tipi albi care a câştigat un succes masiv. Nu-i prea rău pentru trei tipi evrei din New York City.

Beastie Boys au început iniţial ca un grup de hardcore punk în 1979, trecând mai târziu la rap. Membrii săi sunt:

Mike D (Michael Diamond) – vocal, tobe (1979-prezent)
Ad-Rock (Adam Horovitz) – vocal, chitară (1982-prezent)
MCA (Michael Yauch) – vocal, bas (1981-prezent)

Membrii iniţiali din faza de hardcore punk au fost şi:

John Berry – chitară (1979-1982)
Kate Schellenbach – tobe (1981-1984)

Şi contributori adiţionali de-a lungul carierei includ:

DJ Hurricane (Wendell Fite) – DJ-ing, sampling (1986-1998)
Mix Master Mike (Michael Schwartz) - DJ-ing, sampling (1998-prezent)
Money Mark (Mark Ramos-Nishita) – claviaturi, vocale (1992-prezent)
Eric Bobo – percuţie (1994-1998)
AWOL (Amery Smith) – tobe (1994-1996)
Alfredo Ortiz – percuţie (2007-prezent)

După o listă atât de mare de membri, vă puteţi da seama că grupul a avut o istorie destul de interesantă. Beastie Boys (a/k/a “The Beasties”) în prima lor incarnare au fost un grup de hardcore punk, mai specific între 1979-1984. Această perioadă le-a adus un nivel moderat de recunoştinţă, cu concerte în sprijinul a grupuri precum Bad Brains, Dead Kennedys, The Misfits şi Reagan Youth. Foarte puţin material a apărut din această perioadă a carierei lor, şi anume doar două EP-uri. După aceea, Berry şi Schellenbach au plecat, solidificând aliniamentul clasic Mike DAd-RockMCA.

Prima piesă de rap a grupului, “Cooky Puss”, a apărut în 1983, bazată pe o festă jucată unei companii de îngheţată. “Cooky Puss” a devenit rapid un hit în cluburile din New York. În 1984, Beastie Boys s-au alăturat casei de discuri Def Jam Records şi au abandonat punk-ul în favoarea hip-hop-ului. Considerând că erau primii tipi albi care s-au apucat de rap, cei trei au găsit o soluţie ingenioasă la problema credibilităţii în cadrul genului: au ignorat cu totul statulul lor de minoritate şi şi-au ţintit muzica direct către o audienţă de rockeri cărora probabil nu le păsa de rap. În acest scop, Beastie Boys au ajutat la creerea şi popularizarea subgenului de rap-rock, o combinaţie incredibil de simplă de ritmuri agresive, chitări de heavy metal şi versuri sarcastice, exagerate despre ceea ce Ian Dury numea “sex and drugs and rock ‘n roll”. Dar The Beasties s-au distins prin faptul că muzica lor era mai tare, agresivă şi memorabilă, şi versurile mult mai hilare, violente şi intenţionat ridicole decât colegii lor Run-DMC. Rezultatul? Licensed to Ill, primul album de rap care a ajuns pe locul #1 în America.

Oricât de mult au experimentat de atunci, Beastie Boys nu au abandonat niciodată esenţa lor de rap-rock sau stilul lor distinctiv de rapping, o combinaţie între rapping în sine, ţipat şi “line-trading” (procedeul în care toţi schimbă între ei anumite cuvinte dintr-un vers sau îl completează), de asemenea observat şi la Run-DMC. De asemenea, grupul este ceva mai variat din punct de vedere muzical decât contemporanii săi, experimentând şi amestecând la un loc diferite genuri peste fundamentul de rap-rock, precum funk/soul, jazz, lounge, electro, synth-pop, instrumentale, vechiul hardcore punk, dub şi chestii latineşti/braziliene. Asta ar putea fi unul sau chiar motivul principal pentru care au continuat să aibă succes critic şi comercial pe parcursul carierei lor.

Oh, yeah, aproape uitasem: sunt şi unul din cei mai faimoşi şi talentaţi practicanţi ai sampling-ului ca artă, dar cred că ştiaţi deja asta.

Îmi lipsesc: EP-urile Pollywog Stew (1982), Cooky Puss (1983), Rock Hard (1985), Pretzel Nugget (1994), Aglio e Olio (1995) şi Root Down (1995), compilaţiile Some Old Bullshit (1994) şi The Sounds of Science (1999). Dar, sincer, EP-urile alea nu-s mare brânză şi singurul lucru ceva mai bun e Science fiindcă e o compilaţie de “greatest hits”, B-sides şi material nelansat. Pe care nu o am. Whatever.

Cu debutul Licensed to Ill (1986), Beastie Boys au devenit primul grup de rap care a ajuns pe locul #1 în topurile americane şi au popularizat fuziunea hip-hop + rock sau rap + rock sau rap-metal sau oricum vreţi să-i ziceţi, că-i tot acelaşi lucru. Well, asta în sine e o îndeplinire admirabilă, fiindcă grupuri peste grupuri de retardaţi de atunci au demonstrat că nu e uşor să faci o fuziune aparent simplă şi e uşor să transformi asta în căcat sonic (Limp Bizkit, Linkin Park şi grupurile de nü-metal în general fiind cei mai răi infractori, cu puţine excepţii). So, de ce Ill reuşeşte unde atâţia au eşuat? Parte din credit revine co-producătorului Rick Rubin (Slayer, Red Hot Chili Peppers) care, fiind un adevărat metalhead dar şi un fan înrăit hip-hop, “înţelege” cele două genuri şi ştie cum să le pună cap la cap. Pe Ill, Rubin şi grupul Frankenstein-ează o formulă simplă de drum machine-uri tari, chitări şi mai tari, riff-uri simple de metal (retard-metal?) şi sample-uri din Black Sabbath, Led Zeppelin, The Clash, Creedence Clearwater Revival şi altele (yeah, el a realizat fuziunea genială între tobele din “When the Levee Breaks” de LZ şi riff-ul din “Sweet Leaf” de BS în piesa “Rhymin’ and Stealin'”), dar colajul său are un caracter organic şi nu sună pur şi simplu ca nişte chitări copy-paste-uite peste ritmuri de rap. Cealaltă verigă sunt Mike D, Ad-Rock şi MCA, care completează distracţia cu versuri hilare, super-exagerate şi sarcastice, alternativ satirizând supradoza de testosteron din hip-hop şi rock ‘n roll (“The New Style”, “Posse in Effect”) sau creând relatări fanteziste cu umor prostesc (“Rhymin’ and Stealin'”, “She’s Crafty”, “Paul Revere”), absurd ce dă consistent rezultate hilare (“If I played guitar I’d be Jimmy Page/The girlies I like are underage” gets me every time…). Sure, aş putea să zic exact ce au zis şi alţii în 1986, că versurile sunt misogine, violente, blah blah blah, dar atunci aş fi un tâmpit care nu înţelege că e o glumă uriaşă. Plus, impresia generală a albumului e că e pur şi simplu o fraiereală – dacă vreţi chestii violente/misogine dar răutăcioase, ascultaţi nişte gangsta rap. Problema e că Ill s-a învechit oribil în cei 20+ ani de la apariţie, producţia lui Rubin fiind prea minimalistă şi având o lipsă enervantă de bas în prea multe piese – în particular, jumatea de album care e încredinţată pieselor pur de hip-hop e acum fleşcăită oribil, folosind în general o producţie super-minimalist drum machine + rapping, cu rezultate al dracului de monotone şi plictisitoare (“Slow Ride”, bazat pe un sample din “Low Rider” de War, doo-wop-ul slab rău “Girls”, “Paul Revere”, “Hold It Now, Hit It”, “Brass Monkey”, “Slow and Low”). Partea bună e că atunci când albumul se concentrează pe materialul de rap-metal, rezultatele rămân destul de impresionante: “Rhymin’ and Stealin'” (Led Zep + Black Sabbath + lyrics about piracy = hell yeah!), “She’s Crafty” (bazat pe un sample din “The Ocean” de Led Zeppelin), parodiile excelente “Fight For Your Right” şi “No Sleep ‘Till Brooklyn” (amândouă cu chitări de Kerry King din Slayer) şi harababura de sample-uri din “Time to Get Ill”. Rock ‘n roll, dudes.

În urma unei plecări haotice de la Def Jam, Beastie Boys s-au restabilit temporar în Los Angeles şi au creat capodopera lor, Paul’s Boutique (1989). În locul lui Rubin, băieţii aici co-produc Boutique alături de echipa de producţie The Dust Brothers şi Mario Caldato Jr., iar prezenţa Dust Brothers e cheia succesului albumului: versurile create de Mike D, Ad-Rock şi MCA sunt la fel de amuzante (“I was makin’ records when you were suckin’ your mother’s dick” din “3-Minute Rule”), ridicol de gangster-eşti (“Egg Man”, “Car Thief”, “Looking Down the Barrel of a Gun”) şi memorabile ca înainte, pline de aluzii, absurdităţi şi detalii narative, dar Dust Brothers ridică albumul la un cu totul alt nivel cu vrăjitoria lor audio. 105 de sample-uri au fost folosite pe Boutique, din filme (Aliens, Woodstock, Psycho, Jaws) şi mai toate genurile de muzică de la Beatles (“When I’m Sixty-Four”, “Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band” şi “Back in the USSR” plutesc undeva în “The Sounds of Science”), Led Zeppelin (duh), Pink Floyd, Jimi Hendrix rap, funk şi până la chestii obscure, dar toate sunt împletite în mod profesional şi foarte muzical, rezultând un album cu o producţie atât de densă, psihedelică, inovatoare, nebunească şi viguroasă că poate fi ascultat de n mii de ori la căşti şi tot vei găsi câte un element sau vreun sample ciudat care nu l-ai observat anterior. Toate piesele sunt excelente, într-o inversare binevenită de la calitatea 50% a lui Ill, prezentând o varietate de genuri: avem hip-hop super-funky (“Shake Your Rump”, “Hey Ladies”, funk-ul psihedelic “Car Thief”, “What Comes Around”, “Shadrach”), chestii mai conceptuale (blues-rap-ul “Johnny Ryall”, aiuritul “Egg Man”, acumulând viorile scârţâite din Psycho şi Jaws şi unul din ţipetele über-stridente ale lui Carrie Henn din Aliens, agresivul “High Plains Drifter”, piesa construită în întregime din sample-uri Beatles “The Sounds of Science”, medley-ul de 12 minute “B-Boy Bouillabaise”), glume (interludiul de country “5-Piece Chicken Dinner”, “Ask for Janice”), chestii experimentale, uneori cu influenţă de dub (relaxatul “To All the Girls”, “3-Minute Rule”) şi o piesă de rap-metal violentă cu chitară şi bas de Ad-Rock şi MCA însuşi, “Looking Down the Barrel of a Gun”. Boutique practic poate fi numit echivalentul de hip-hop al lui Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band, fără vreo exagerare sau ironie. It’s that fucking awesome.

Dacă Boutique = Sgt. Pepper, continuarea sa Check Your Head (1992) este The White Album. Destul de mult s-a întâmplat între Boutique şi Head, cel mai important fiind explozia de grunge şi alternative rock din 1991, fapt reflectat în caracterul lui Head: produs de grup cu Mario Caldato, absenţa Dust Brothers determină lipsa luciului psihedelic al lui Boutique, înlocuit aici de o producţie directă şi viguroasă. Avalanşa de sample-uri a lui Boutique de asemenea e ceva mai redusă aici (dar tot sunt multe şi din surse diferite) în favoarea instrumentaţiei făcută de băieţi înşişi şi noul contributor Money Mark la claviaturi (multe din instrumentale sunt de fapt improvizaţii), versurile evidenţiază o tranziţie de la parodii ale machismo-ului la chestii suprarealiste, absurde dar tot amuzante, “Namasté” e primul semn al apropierii lui MCA de budism (la care s-a convertit între timp), etc. etc. Prezenţa a 20 de piese e probabil un indiciu că grupul s-a extins din punct de vedere muzical şi a experimentat cu mai multe genuri precum: hip-hop (“Jimmy James”, “Pass the Mic”, “Finger Lickin’ Good”, “So What’cha Want”, distorsionatul “The Maestro”, “Professor Booty”), alt-rock (rap-funk-metal-ul “Gratitude”, un cover hardcore-punk-izat de la “Time for Livin'” de Sly & the Family Stone, rap-metalul “Stand Together”), funk/soul/jazz (piesa super-trippy “Something’s Got to Give”, cu multe ecouri de dub, funk-rap-ul “Live at PJ’s”, “Namasté”, combinând un groove destins de funk cu o performanţă “spoken word” de MCA), interludii/piese-glumă (“Funky Boss”, “The Biz vs. The Nuge”, “The Blue Nun”, “Mark on the Bus”), şi instrumentale improvizate în general de funk (influenţa de muzică braziliană/jazz din “Lighten Up”, cu un solo de orgă mişto de Money Mark, “POW”, “Groove Holmes”, un tribut organistului de jazz Richard “Groove” Holmes, “In 3’s”), toate aranjate într-un mod dezordonat ce amplifică caracterul complex, divers şi pe alocuri fragmentar al albumului. Piesele sunt consistent de calitate bună dar, dat fiind numărul lor, nu avem excelenţa consistentă a lui Boutique, ci în schimb câteva care se disting: colajul sonic “Jimmy James” (cu mult scratching şi sample-uri din Jimi Hendrix), producţia densă, sinistră din “Pass the Mic” (cu un sample de bas care a fost refolosit în acelaşi an în “A Nigga Witta Gun” de Dr. Dre), “Gratitude”, freneticul “Finger Licken’ Good” (cu un sample amuzant din “Just Like Tom Thumb’s Blues” de Bob Dylan), ritmul izbitor din “So What’cha Want”, cover-ul energetic al lui “Time for Livin'”, groove-ul super-cool “POW”, destinsul “Mark on the Bus” (care în opinia mea ar putea fi extins la durata unei piese normale) şi “Professor Booty”. Cu toate astea, Head e continuare bună şi destul de logică de la Boutique dacă mă iau după analogia stupidă de albume Beastie Boys/Beatles.

Oricât de bune or fi Boutique şi Head, realitatea e că performanţa lor în topuri a fost bună dar nicăieri la nivelul lui Licensed to Ill. Astfel, Ill Communication (1994) a fost într-un fel albumul lor de “comeback”, urcând din nou pe locul #1 în topurile americane. Şi cam asta ar fi singura distincţie, fiindcă altfel pe Communication The Beasties şi Caldato construiesc şi dezvoltă pe baza modelului Head. Sigur, sunt acompaniaţi de câţiva muzicieni adiţionali (violonistul Eugene Gore, percuţionistul Eric Bobo, bateristul Amery “AWOL” Smith, rapperii Q-Tip din A Tribe Called Quest şi Biz Markie), dar Communication e în mare parte o copie exactă a lui Head: acelaşi număr de piese (20 - in case you forgot), acelaşi caracter dezorganizat de White Album şi aceeaşi varietate de genuri – hip-hop (“Sure Shot”, “B-Boys Makin’ with the Freak Freak”, “Root Down”, “Get It Together”, cu rapping adiţionat de Q-Tip, “Alright Hear This”, “Flute Loop”, “Do It”, “The Scoop”), rock (piesele de hardcore punk “Tough Guy” şi “Heart Attack Man”, “Sabotage”), groove-uri de funk cu vocale (ritmul izbitor şi vocalele distorsionate din “The Update”,), instrumentale (“Bobo on the Corner”, “Sabrosa”, funk-rockul “Futterman’s Rule”, “Ricky’s Theme”, “Transitions”) şi experimente (instrumentalul oriental “Eugene’s Lament”, cu vioară de Gore, “Shambala”, “Boddhisatva Vow”). OK, sample-urile sunt şi mai împuţinate (probabil din cauza schimbărilor în legea sampling-ului ce-au avut loc între timp?), budismul lui MCA iese la suprafaţă şi mai evident aici în piesele “Shambala” şi “Boddhisatva Vow”, ce conţin sample-uri din incantaţii budiste peste groove-uri de funk/hip-hop, iar “The Update” şi “Transitions” evidenţiază o preocupare sociopolitică crescută (iar câteva versuri pro-feministe se strecoară printre ritmul funky din “Sure Shot”) – don’t worry, Beasite Boys n-au devenit brusc U2, versurile rămânând predominant lăudăroase şi amuzante. Oricât de negativ am sunat anterior, Communication e egal calitativ cu Head, având la fel de multe piese bune dintre care se disting: piesele de hip-hop super-funky “Sure Shot”, “B-Boys Makin’ with the Freak Freak”, “Root Down” (bazat pe instrumentalul “Root Down and Get It” de Jimmy Smith), rap-metalul furios în stil Rage Against the Machine “Sabotage” (coincidental, marele hit single al albumului), “Futterman’s Rule”, sinistrul “Eugene’s Lament” şi funk-rap-ul “Do It”.

Hello Nasty (1998) funcţionează practic ca o combinaţie între psihedelia ameţitoare a lui Boutique şi groove-urile funky cu producţia directă de pe Head-Communication, în mare parte. Well, asta e cea mai bună descriere care o pot face pe scurt. Cu Nasty, Beastie Boys modernizează groove-urile predominante ale lui Head-Communication cu o producţie mult mai electronizată, un caracter mai “futuristic” şi scratching-ul energetic al noului DJ Mix Master Mike. Dincolo de luciul psihedelico-futuristic, sample-urile ciudate, supradoza de procesare şi ecouri aplicată vocalelor şi electronicele “retro”, Nasty continuă traidţia de amestec de genuri şi experimentaţie din predecesorii săi Head-Communication: piesele de hip-hop (electro-funk-rap-ul “Super Disco Breakin'”, “The Move”, “Just a Test”, “Intergalactic”, “Putting Shame in Your Game”, “Flowin’ Prose”, “Three MCs and One DJ”, haoticul “The Grasshopper Unit (Keep Movin’)”, cu un sample din “Sure Shot” în refren, “The Negotiation Limerick File”, sample-ul dintr-un film vechi din “Electrify”, dementul “Unite”, cu un riff dezacordat de pian şi orgă, ), alt-rock (combinaţia de riff distorsionat şi ritmuri de rap din “Remote Control”) şi instrumentale (“Sneakin’ Out the Hospital”) sunt din nou în evidenţă, dar acuma se observă o influenţă mai pronunţată din muzica braziliană/bossa nova (instrumentalul “Song for Junior”, balada “I Don’t Know”, cu vocale adiţionale de Miho Hatori din Cibo Matto), experimente în diferite genuri (funk-ul psihedelic cu vocale procesate “Song for the Man”, synth-pop-ul cu tobe de drum ‘n bass “And Me”, colaborarea cu faimosul “mad scientist” al dub-ului Lee “Scratch” Perry din “Dr. Lee, Ph.D”, baroque-pop-ul “Picture This”, cu vocale de Brooke Williams, electro-funk-ul cu vocale “spoken word” “Dedication”, balada “Instant Death”). Deşi Nasty are un sfârşit brusc şi anti-climactic cu balada serioasă “Instant Death”, piesă ce lasă un gust prost în gura ascultătorului după 21 de piese ce constituie coloana sonoră a unei petreceri, albumul are destule piese excelente precum: monotonul “Super Disco Breakin'”, rap-rock-ul electronizat “Remote Control”, “Just a Test”, “Body Movin'” (care e okay, dar versiunea de single remixată de Fatboy Slim e chiar mai bună - I can’t believe I just said that, I hate Fatboy Slim…), marele hit single “Intergalactic” (cu un sample din Preludiul în Do# de Rachmaninoff), instrumentalul “Sneakin’ Out the Hospital”, minimalistul “Three MC’s and One DJ”, “Song for Junior”, “The Negotiation Limerick File” şi “Picture This” pentru a-l face încă un album excelent Beastie Boys.

După o pauză de şase ani de la Nasty, The Beastie Boys revin cu To the 5 Boroughs (2004), un album… well, minimalizat, că nu e vreo altă descriere mai bună. Caldato a dispărut din lista de credit-uri, muzicienii adiţionali sunt complet AWOL şi, practic, întreg albumul e creat doar de Beastie Boys şi Mix Master Mike. Yeah, nu-i un semn prea bun. Pe Boroughs, cei patru demontează şi “dezbracă” sunetul lor specific până la ingredientele de bază – drum machine-uri şi ritmuri electronice simpliste în stil Ill combinate cu sintetizatoare gâlgâite şi electronice “retro-futuriste” copy-paste-uite de pe Nasty. Producţia minimalistă e slăbiciunea primară a albumului, cu ritmuri repetitive, neinteresante şi o lipsă nimicitoare de atât sample-uri (singurele exemple: “Sonic Reducer” de The Dead Boys e folosit în “An Open Letter to NYC”, “Open Sesame” de Kool and the Gang e folosit în “Shazam!”) cât şi producţia densă, caleidoscopică din seria BoutiqueNasty ce a făcut albumele alea atât de memorabile şi amuzante. Iar problema nr. 2, Beastie Boys brusc s-au apucat să ţină predici super-didactice despre cum George W. Bush Is, Like, Total Shit, Man (“It Takes Time To Build”, producţia de gangsta rap stupidă din “Right Right Now Now”), şi despre cum, The World’s, Like, All Fucked Up, Man (“We Got The”, “That’s It That’s All”). OK, asta trebuie s-o spun pe faţă. Mike, Ad-Rock şi MCA: SHUT. THE. FUCK. UP. Ce dracu? Vă credeţi Bono all of a sudden? Nu-mi pasă de ce dracu’ credeţi despre Bush, eu ascult albumele voastre ca să fiu amuzat de versuri hilare şi producţie mişto. ENTERTAIN ME, YOU GODDAMN MORONS. OK, OK, ca să fiu corect, majoritatea albumului e dedicat umorului absurdist care a predominat încă de la, oh, începutul carierei (“Ch-Check It Out”, “Three the Hard Way”, “Crawlspace”, “Triple Trouble”), dar cu o reducere drastică a coeficientului de versuri memorabile. Yeah, până şi piesele ceva mai bune (super-repetitivul “Ch-Check It Out”, care cel puţin are un ritm okay, “Three the Hard Way”, “Triple Trouble”, bazat pe un sample evident dintr-o piesă care a fost sample-uită de prea multe ori de rapperi, “Good Times” de Chic, “An Open Letter to NYC”, care are versuri căcăcioase dar cel puţin sample-ul din Dead Boys e interesant) sunt fleşcăieli complete, făcând din Boroughs primul album slab Beastie Boys. Şi nu orice fel de slab - incredibil de slab. Pentru a cita titlul unei piese, “Hey Fuck You” too, guys.

OK, orice album care ar veni după execrabilul Boroughs ar fi automat bun în comparaţie, chiar dacă tot nu s-ar ridica la nivelul materialului făcut de Beasties între 1986-1998. Dar ce a venit e destul de surprinzător: The Mix-Up (2007) e un album complet instrumental, produs de grup, cu vechiul lor partener Money Mark revenind la claviaturi şi noul recrut Alfredo Ortiz în spatele instrumentelor de percuţie. Pe parcursul a 12 piese, Mix-Up se concentrează exclusiv pe improvizaţiile de funk cu influenţe din soul, jazz, muzică braziliană şi spaniolă care ne sunt familiare de la Head încoace. Şi exact asta e slăbiciunea discului: complet instrumental şi la fel de monocrom din punct de vedere muzical ca Boroughs, Mix-Up e agreabil dar superficial, şi devine plictisitor destul de repede. Dar, hey, groove-urile sale sunt o sursă excelentă pentru DJ-ing şi sampling.

Piese:


Beastie Boys – Rhymin’ and Stealin’

[yt-simplu]eBShN8qT4lk[/yt-simplu] [yt-simplu]07Y0cy-nvAg[/yt-simplu]

Beastie Boys – Shake Your Rump


Beastie Boys – Egg Man


Beastie Boys – Hey Ladies


Beastie Boys – Looking Down the Barrel of a Gun


Beastie Boys – Car Thief


Beastie Boys – Jimmy James


Beastie Boys – Pass the Mic

[yt-simplu]y3ODRanxRT0[/yt-simplu]

Beastie Boys – So What’cha Want


Beastie Boys – Sure Shot


Beastie Boys – Root Down

[yt-simplu]H4PN7Xbexq4[/yt-simplu]

Beastie Boys – Eugene’s Lament

[yt-simplu]F7UnhSz1fSQ[/yt-simplu]

Beastie Boys – Sneakin’ out the Hospital


Beastie Boys – Three MC’s and One DJ


Beastie Boys – The Negotiation Limerick File

(trebuiau să fie mai multe videoclipuri aici… thanks, casa de discuri, pentru că le-aţi dat jos de pe YouTube…)

Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

2 Comentarii

  • Reply 9.February.2010

    Ronnie

    mda “Sabotage” – ce piesa, ce piesa – iures ce iesea in casa cu frati-miu :P
    p.s. si nu te pune cu Fat Boy Slim cos’ he is funckin’ in heaven ;)

  • Reply 10.February.2010

    Cristi

    Yeah, nu-mi place Fatboy Slim :P Dar îmi plac Chemical Brothers, The Prodigy şi Crystal Method, so there :)

Lasă un răspuns

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.