13.Apr.2009 / Muzică / 768 vizualizări /
TDCSNA: Asociaţii lui Prince
Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem principalii artişti şi grupuri asociaţi cu Prince.
Ştiţi deja că genialul skinny motherfucker with the high voice este un artist incredibil de prolific cu mai mult de 100 de proiecte înregistrate (multe nelansate), un fapt despre care Warner Bros. pur şi simplu nu ştiau ce să facă. În mod raţional, ei au decis să restrângă materialul ce urma să apară pe albume, temându-se de inundarea pieţei cu prea mult material ce ar fi căzut victimă legii lui Sturgeon; cel mai faimos incident fiind în 1987 când l-au convins să reducă albumul propus Crystal Ball de la un triplu la un dublu album, rezultatul fiind faimosul Sign “☮“ the Times.
Problema e, lui Prince nu-i plăcea ideea de a aştepta înainte a lansa nou material şi să lase o tonă de piese să adune praf în pivniţele studiourilor Paisley Park. Una din metodele care le-a folosit a fost să adune mai mulţi asociaţi de-ai lui, să le dea piesele peste care ei înregistrau vocale şi după aceea le lansau drept albumele proprii. Lista completă a celor care au beneficiat de această schemă e masivă, mult peste capacităţile mele, aşa că o să mă concentrez doar pe grupurile/soliştii mai “faimoşi”, lăsând deoparte obscurităţile precum Ingrid Chavez, Carmen Electra, The Family (faimoşi pentru piesa “Nothing Compares 2 U”, popularizată de Sinéad O’Connor), Elisa Fiorillo, Jill Jones, Eric Leeds, Madhouse (un grup de jazz-fusion… bleah), Mazarati sau noile protejate Támar sau Bria Valente (discul ei e parte din noul triplu album de Prince Lotusflow3r).
În mare parte asociaţii lui Prince se împart în două categorii: non-implicaţi muzical, şi muzicieni pe bună dreptate, ultimii cu o influenţă scăzută din partea lui Prince şi o predominanţă a pieselor scrise de ei însuşi. Pe parcursul articolului voi indica unde se încadrează prin NIM şi M, respectiv.
Vanity 6, 1982
Vanity 6 (NIM)
Vanity (Denise Matthews) – vocal
Brenda Bennett – vocal
Susan Moonsie – vocal
Este un fel de tradiţie în cadrul muzicienilor importanţi de funk să-şi creeze propriile “girl group“-uri, în special în cazul lui George Clinton (Parlet, Brides of Funkenstein), Sly Stone (Little Sister) sau Rick James (Mary Jane Girls). Dar probabil cele două grupuri ale lui Prince dau rezultatele cele mai bune, şi zic asta în parte fiindcă n-am găsit un album Parlet sau Brides of Funkenstein.
Concepţia iniţială a lui Prince din 1981 a fost un girl group numit The Hookers, care ar da performanţe live în lenjerie şi ar avea piese despre sex. Deci, exact ca materialul său de pe atunci, dar cu fete. El a reuşit să le recruteze pe Denise Matthews, Brenda Bennett şi prietena sa Susan Moonsie pentru proiect în 1982. Matthews a fost redenumită “Vanity”. Cu trio-ul format, Prince le-a aprovizionat cu piese explicite şi le-a schimbat numele în “Vanity 6″ (nu întrebaţi de ce), după care au primit un contract pe Warner Bros. Records. Grupul s-a dezbinat când Vanity a plecat în 1983, în timpul turnărilor pentru filmul Purple Rain.
Rezultatul acestei poveşti ceva mai complicate este albumul Vanity 6 (1982), cu 8 piese scurte, versuri categoric adulte/explicite şi un caracter mai neserios, mai distractiv decât muzica ceva mai serioasă a lui Prince. Totul e la suprafaţă şi nimic mai profund sau mai adânc. În mod bizar, acest fapt devine unul din avantajele albumului, fiindcă în lipsă vreunei alte preocupări se poate concentra pe crearea unor piese de bună calitate, care se potrivesc cu lipsea vreunui mare talent vocal din partea lui Vanity, Brenda şi Susan sau versuri bune (postura adultă sună forţată şi absurdă; doar Brenda sună mai credibilă). Chiar şi cele mai bună piesă, “Nasty Girl” (cu “Bite the Beat” pe locul #2), e dominată de un riff de bass memorabil şi chitări sincopate, nu cine ştie ce interpretări vocale (cele trei au voci okay şi pot cânta bine, dar asta e tot). Restul pieselor sunt destul de variate muzical şi nu pretind vreun moment că sunt ceva serios sau important: “Wet Dream” este o piesă de New Wave cu o melodie senină de pop, “Drive Me Wild” un funk electronic dominat de sintetizatoare şi electronice, contribuţia lui Dez Dickerson “He’s So Dull” este o piesă de rock/power pop în stil Cheap Trick/The Cars, piesa funky “If a Girl Answers, Don’t Hang Up” are un riff de bass solid şi o apariţie nostimă de Prince (imitându-l pe Morris Day), “Bite the Beat” este un alt power pop excelent cu accente de New Wave şi “3 x 2 = 6″ e o baladă okay cu versuri cam stângace. Singura piesă mai slabă este “Make-Up”, minimalistă dar lipsită de o melodie bună şi cu o structură inefectivă. Albumul e solid şi efectiv cât timp vă reduceţi aşteptările, dar reprezintă mai mult o notă de subsol în cariera lui Prince, şi în consecinţă probabil o să fie mai mult de interes fanilor.
Marele single al albumului:
Vanity 6 – Nasty Girl
Apollonia 6, 1984
Apollonia 6 (NIM)
Apollonia (Patricia Kotero) – vocal
Brenda Bennett – vocal
Susan Moonsie – vocal
Plecarea lui Vanity în 1983 a lăsat Vanity 6 într-o stare haotică şi a subminat progresul la Purple Rain. Regizorul filmului, Albert Magnoli, a adus-o pe Patricia Kotero ca înlocuitoare, după care Prince a decis să o alăture lui Brenda şi Susan. Grupul a fost redenumit “Apollonia 6″ şi a înregistrat un alt album, doar să se dezbine la rândul lui după ce Prince şi-a pierdut interesul în proiect. Grupul a avut o apariţie în Purple Rain interpretând piesa “Sex Shooter”, şi Apollonia a apărut pe piesa “Take Me With You”, de pe coloana sonoră.
Cât despre muzica lor, ce e de zis? Stilistic Apollonia 6 sunt doar Vanity 6 fără Vanity, primind orice naiba se hotărau Prince şi alţii să le dea.
Apollonia 6 (1984) are şi contribuţii (mai mult vocale) de la atât Wendy şi Lisa cât şi Jill Jones pe lângă cele ale lui Prince, dar este exact o continuare de la Vanity 6, nimic mai mult, nimic mai puţin. Versurile sunt la fel de stângace (“Happy Birthday, Mr. Christian”, “Sex Shooter”), orientarea explicită la fel de tâmpită, Apollonia n-are mai mult sau puţin talent vocal ca Vanity (dar ştie spaniolă), dar piesele sunt mai mult din acelaşi lucru, folosind aceleaşi formule cu rezultate similare. Părţile bune: ”Sex Shooter” este o piesă funky şi memorabilă cu versuri comice, “Blue Limousine” e okay, “A Million Miles (I Love You)” are un groove funky şi reuşit, “Ooo She She Wa Wa” e un funk minimalist şi dur, iar “Some Kind of Lover” e un funk-pop cu o melodie de pian bună. Dar celelalte piese sunt mai mult “eh”, precum supralungitul “Happy Birthday, Mr. Christian” şi experimentul eşuat ambiental “In a Spanish Villa”, cu Apollonia recitând versuri în spaniolă (iar, nu ştiu ce zice) peste chitara lui Wendy Melvoin. Apollonia 6 e la fel de bun ca Vanity 6, deci dacă v-a plăcut primul album o să vă placă şi al doilea.
Marele single al albumului:
Apollonia 6 – Sex Shooter
The Time, 1990
The Time (NIM/M)
Morris Day – vocal, tobe, claviaturi
Jerome Benton – vocal, percuţie
Jellybean Johnson - tobe
Jesse Johnson – chitară
Monte Moir – claviaturi
Jimmy Jam – claviaturi
Terry Lewis – bas
The Time au fost creaţi în 1981 drept un alt front pe care Prince putea să-şi lanseze piesele care le avea în plus. Iniţial ei nu au cântat la vreun instrument pe primele albume, dar în schimb s-au distins prin performanţe live energetice, şi au reuşit să-şi aducă propriile contribuţii mai târziu. O rivalitate cu Prince şi nemulţumirea faţă de salariile proaste şi lipsa de contribuţii muzicale a cauzat dezintegrarea grupului în1984. Ei s-au reunit în 1990 pentru a contribui la filmul Graffiti Bridge, reuşind să înregistreze un album în plus înainte de a se dezintegra din nou, de data asta din cauza certurilor din grup.
Stilistic, The Time se limitează la fuziunea funk-rock pionierată de Prince, şi la fel ca Vanity/Apollonia 6 sunt mult mai orientaţi spre umor decât Prince. The Time sunt dominaţi de carisma şi personalitatea lui Morris Day, devenit faimos ca antagonistul comic, arogant şi sfidător al lui Prince în filmul Purple Rain, însoţit de garda de corp/valetul/tovarăşul său omniprezent Jerome Benton.
Albumul de debut The Time (1981) arată de la început toate caracteristicile stilului grupului: piese de funk electronice cu accente de rock plus personalitatea inegalabilă a lui Morris Day. Tonul rămâne umoristic şi neserios pe parcurs, iar rezultatele sunt consistente şi distractive, iar unele piese din punct de vedere calitativ se ridică la nivelul lui Dirty Mind: piesele de funk extinse şi improvizatorii “Get It Up” (cu solouri de sintetizator şi chitară), “Cool” (cu un riff de sintetizator memorabil) şi “The Stick” (cu vocale în plus de Lisa) plus New Wave-ul energetic “After Hi School”. Singurele eşecuri ar fi baladele, care sunt mai mult “eh” (“Girl”, “Oh, Baby”) comparat cu restul pieselor.
What Time Is It? (1982) reprezintă o îmbunătăţire de la The Time. Prince continuă să creeze piese excelente şi captivante de funk extinse precum “Wild and Loose”, riff-ul de bas clasic din “777-9311″ (cu un solo de heavy metal grozav) şi “The Walk”, dar include şi parodia bună la adresa New Wave “OnedayI’mgonnabesomebody” şi solidul “I Don’t Wanna Leave You”. În plus, singura piesă care poate fi descrisă ca o “baladă”, ”Gigolos Get Lonely Too” este o altă parodie reuşită (ajutată din nou de personalitatea lui Morris Day). În total, What Time Is It? reprezintă o dezvoltare superbă a sunetului de pe 1999 care merită căutată.
Prince aparent îşi salva toate piesele mai bune pentru Purple Rain, astfel Ice Cream Castle (1984) şi cealaltă apariţie a anului Apollonia 6 suferă de câteva piese de mâna a doua (cu tot cu implicarea sporită a membrilor The Time în compunerea cântecelor), în cazul acestea piesa nostimă dar prea lungă ”Chili Sauce” (cu Prince în rolul unui ospătar) şi plictisitorul ”If the Kid Can’t Make You Come”, ce tind să distrugă pacienţa ascultătorului. În rest albumul are doar puncte înalte: piesa optimistă de funk “Ice Cream Castles”, rockul “My Drawers”, pe lângă groovurile irezistibile şi funky ”Jungle Love” şi “The Bird” (înregistrat live la clubul First Avenue din Minneapolis), cele două mari hit-uri ale albumului.
Reuniunea din 1990 a produs Pandemonium (1990), un album pe care The Time (în special Morris, Jimmy Jam, Terry Lewis şi Jesse Johnson) contribuie mult mai mult la piese (deşi rămân câteva scrise de Prince), şi se retrag de la improvizaţiile extinse în favoarea unor piese mai compacte şi concentrate, pline de umorul caracteristic grupului. Tot materialul e solid (da, chiar şi piesele încetinite sau baladele), iar momentele cele mai memorabile includ: începutul puternic “Pandemonium”, rock-ul energetic ”Blondie”, piesele incredibil de funky ”Jerk Out” şi “Chocolate” (amândouă marile hituri ale albumului), fuziunea funk-heavy metal excelentă “Skillet” (cu solouri zdrobitoare de Jesse Johnson), critica “It’s Your World” şi percusivul “My Summertime Thang”. În total, Pandemonium este un album excelent de The Time şi calitativ este main bun decât Graffiti Bridge din cauza lipsei umpluturilor sau fleşcăielilor.
The Time – Cool
The Time – 777-9311
The Time – Jungle Love
The Time – Blondie
Sheila E., 1984
Sheila E. (M)
Nu este surpinzător că muzicienii pe bună dreptate tind să fie cei mai interesanţi şi captivanţi dintre toţi protejaţii lui Prince, probabil cei care merită cel mai mult un efort de a căuta albumele lor fiind The Time, Sheila E. şi Wendy and Lisa, ultimele trei fiind foste membre The Revolution şi contributori importanţi la albumele din acea perioadă.
Sheila Escovedo (născută pe 12 decembrie 1957) se distinge în primul şi în cel mai important rând printr-un talent imens şi impresionant ca bateristă şi percuţionistă, moştenit dintr-o familie muzicală (atât tatăl ei Pete cât şi fratele ei Peter Michael sunt percuţionişti). Ea şi-a început cariera muzicală târziu în anii ’70 cântând în grupuri cu muzicieni legendari precum George Duke, Marvin Gaye şi Herbie Hancock. Prince a cunoscut-o la un concert în anii ’80 cântând împreună cu tatăl ei, şi ea a devenit destul de rapid un colaborator constant şi eventual bateristul permanent de la The Revolution în 1985. După desfiinţarea grupului, ea a rămas cu Prince până în 1989, când a plecat din motive medicale. De atunci continuă să lanseze albume şi să dea performanţe live, pe lângă colaborări ocazionale cu Prince.
Stilistic, Sheila E. compune un funk mai direct, cu mai puţine accente de rock comparat cu The Time (de exemplu) dar distinctiv prin munca ei de înaltă calitate în spatele kiturilor de tobe şi percuţie. Ea nu e mare lucru din punct de vedere vocal: poate să cânte bine fără să sune fals, şi are o voce mai bună decât Vanity sau Apollonia, dar nimic mai mult. Oricum, carisma ei şi talentul instrumental reuşesc să acopere acest neajuns minor.
The Glamorous Life (1984), spre deosebire de The Time, are o implicare redusă din partea lui Prince, el fiind restrâns la producţie şi scriind doar 3 piese, restul fiind compuse de Sheila, cu unele contribuţii în plus (Jesse Johnson, Brenda Bennett, Jill Jones, etc.). Albumul are un caracter nepretenţios exact ca Vanity/Apollonia/The Time, dar se ridică cu mult peste primele două prin faptul că are piese mult mai bune şi lipseşte din fericire postura sexuală forţată şi destul de absurdă ce le caracteriza pe Vanity/Apollonia, având în schimb o personalitate mai credibilă/sinceră/prietenoasă. Toate piesele sunt solide, fără ca vreuna să fie mai proastă sau mai slabă: New Wave-ul dominat de sintetizatoare “The Belle of St. Mark”, instrumentalul funky ”Shortberry Strawcake” (cu chitară de Jesse Johnson), relaxatul “Noon Rendezvous” (cu un aranjament destul de minimalist), piesa extinsă “Oliver’s House” (cu violoncel de David Coleman şi un solo de percuţie către sfârşit), balada uşor bombastică “Next Time Wipe the Lipstick Off Your Collar” (what?) şi cea mai bună piesă de pe album, “The Glamorous Life”, cu un riff memorabil de sintetizator, un solo de percuţie excelent şi versuri sarcastice şi cinice. Okay, versiunea de CD a albumului a venit cu o piesă de bonus, un “club edit” după “The Glamorous Life” care e mai “eh” (şi îi lipseşte solo-ul din mijloc). Dar, sincer, foarte puţine piese de bonus sau ascunse de pe albume sunt chiar bune (de ex., ”Endless Nameless”). În total, The Glamorous Life e un album foarte bun, nepretenţios şi distractiv. Merită ascultat, indiferent dacă sunteţi deja fan Prince/The Time/asociaţi sau nu.
Ignoraţi coperta (destul de slabă), titlul (cam absurd) şi notele interioare (pseudonimele alea nu sunt prea nostime…) ale lui Romance 1600 (1985), fiindcă v-ar induce în eroare: albumul nu e o schimbare radicală, ci mai mult o continuare de la The Glamorous Life. Sheila de data asta are o implicare mai mare în procesul de creaţie, producând albumul, cântând pe lângă tobe/percuţie la bas şi claviatură, şi scriind toate piesele cu excepţia uneia contribuită de Prince. Albumul cu totul nu evidenţiază vreo schimbare comparat cu primul, toate piesele fiind la fel de bune şi de o calitate consistentă: piesa de funk solidă cu un început hiperactiv “Sister Fate”, încetinitul “Dear Michaelangelo” (o copie bună după “Little Red Corvette”), duetul excelent cu Prince “A Love Bizarre”, piesa de electrofunk în stilul lui 1999 “Toy Box” (cu un riff de bas bun de Prince), piesa de jazz non-stupidă “Yellow” (considerând recordul lui Prince în acelaşi domeniu), New Wave-ul frenetic “Romance 1600″, instrumentalul energetic “Merci for the Speed of a Mad Clown in Summer” şi balada reuşită “Bedtime Story”. Cu totul, Romance 1600 o avea un titlu şi o copertă cam stupidă, dar este un album la fel de bun ca The Glamorous Life.
Nu am albumul Sheila E. (1987). Am încercat să-l caut, dar fără noroc. Goddamn BitTorrent. Aparent, albumul are o influenţă mai pronunţată din rock şi muzica latină.
Sex Cymbal (1991) are un titlu mai prost decât Romance 1600, pur şi simplu fiindcă jocurile de cuvinte slabe sunt mult mai rele decât conceptele absurde. Plus, “sex symbol”? Sheila e definitiv un “kickass drummer”, şi deh, arată destul de bine, dar “sex symbol”? Nu, prea mare exagerare. Oricum, acesta este primul album fără vreo contribuţie sau influenţă de-a lui Prince (a apărut pe Warner Bros. în loc de Paisley Park Records), şi e o schimbare din punct de vedere muzical, cu o influenţă din muzica house şi dance în contrast cu funk-ul de pe Glamorous Life/Romance 1600. Problema e, producţia (de Sheila şi fratele ei Peter Michael Escovedo) tinde să fie saturată de electronice şi drum machine-uri, cu mai puţin din bateria ce făcea Glamorous Life şi Romance 1600 captivante. Asta ne forţează să fim mai atenţi la piese, multe din care sunt destul de formulaice (“Funky Attitude”, “Private Party (Tu Para Mi)”, “Promise Me Love”, “Heaven”), şi sună prea mult ca tipul de prostii de New Jack Swing care le scoteau Janet Jackson/Paula Abdul/Karyn White în aceeaşi perioadă. În plus există şi un cover de la “Lady Marmalade” (Crewe/Nolan), o piesă enervantă şi ridicol de supraevaluată, care nici Sheila nu reuşeşte s-o facă ascultabilă. Există câteva piese bune, şi ele sunt în general cele fără accente de New Jack Swing: funk-ul destul de bun ”Sex Cymbal” (similar cu materialul de pe Graffiti Bridge), piesa în stil Prince “Cry Baby” (cu armonii vocale reuşite), solourile scurte de tobe “808 Kate (Drum Solo)” şi “Family Affair (Percussion Jam)”, groove-ul funky solid “Loverboy” (cu un solo de chitară şi percuţie live), fuziunea funk-glam rock “Droppin’ Like Flies” (cu multă percuţie live), balada okay “Mother Mary” şi groove-ul relaxat “What’cha Gonna Do”. Nu mă luaţi greşit, Sex Cymbal e un album bun. Pur şi simplu nu e la fel de bun ca Glamorous Life şi Romance 1600, având câteva piese mai slabe (în special cover-ul ăla drăcit) şi o producţie uneori prea dependentă de electronice.
Nu am albumul Writes of Passage (2000), nici cel mai recent Heaven (2001). Goddamn BitTorrent…
Piese:
Sheila E. – The Glamorous Life
Sheila E. – A Love Bizarre
Sheila E. – Droppin' Like Flies
Wendy and Lisa
Wendy and Lisa (M)
Wendy Melvoin – vocal, chitară, bas, tobe, orgă
Lisa Coleman – vocal, claviaturi, pian, sintetizator
Atât Wendy Melvoin (n. 26 ianuarie 1964) cât şi Lisa Coleman (n. 17 august 1960) provin din familii muzicale (părinţii lor fiind muzicieni de sesiune), şi au jucat un rol important ca membri în The Revolution (Lisa se alăturase în 1980, iar Wendy a venit în 1983, înlocuindu-l pe Dez Dickerson). Ele au avut o influenţă importantă asupra sunetului The Revolution în perioada 1984-1987, aducând elemente din psychedelic rock şi Beatles (în special pe Around the World in a Day), şi au fost responsabile şi pentru aranjarea multor piese compuse iniţial de Prince, dându-le forma finală. Ele au avut un conflict cu prince în anii ’80 bazat pe decizia sa de a face o expansiune a grupului cu noi membri non-muzicieni (Wally Salford, Greg Brooks) şi lipsa de recunoaştere sau credit pentru contribuţiile lor muzicale. După desfiinţarea The Revolution în 1986/1987 (o pierdere severă din urma căreia Prince nu şi-a revenit) au continuat cariera muzicală drept Wendy and Lisa, lansând albume şi creând coloane sonore, cel mai notabil pentru serialul de televiziune Heroes.
Din punct de vedere muzical, Wendy and Lisa se specializează într-o fuziune a funk-ului în stil Prince cu elemente de pop şi influenţe din psychedelic rock. Din toţi asociaţii, ele sunt singurele care nu au avut deloc vreo implicare din partea lui Prince în cariera lor solo.
Wendy and Lisa (1987) reprezintă un album de debut excelent şi cel mai bun album Wendy and Lisa. Sub producţia mânuită de Wendy, Lisa şi Bobby Z. (fostul baterist The Revolution), influenţa de funk e ceva mai atenuată şi un accent mai mare e plasat pe elementele de pop/psychedelic rock, iar cu totul albumul are un sunet mai atmosferic şi subtil comparat cu albumele lui Prince sau asociaţii săi. Pe parcurs piesele sunt foarte bune (instrumentalul “White”, etericul “Song About”, “Chance to Grow”, “Everything But You”, “Light”), dar cele mai bune de pe disc ar fi: “Honeymoon Express”, o piesă excelentă de pop cu un riff de funk şi claviaturi atmosferice din partea Lisei, groove-ul funky “Sideshow”, aerianul “Waterfall” (cu un solo bun de Wendy), balada captivantă “Stay” (care menţine un ton relaxat şi nu cade niciodată în melodramă), funk-rockul “Blues Away” (cu armonii vocale bune de Wendy şi Lisa) şi balada minimală şi tandră “The Life”.
Cu Fruit at the Bottom (1989) grupul s-a îndepărtat puţin de la pop-ul reuşit şi atmosferic ce a caracterizat primul album, mărind influenţa de funk şi adăugând elemente din muzica dance din această perioadă. Din păcate se pare că undeva pe parcurs s-a stricat consistenţa şi calitatea materialului. În plus, sincer am impresia că de data asta versurile pieselor sunt mai ordinare comparate cu cele inteligente şi interesante de pe debut. Astfel albumul are câteva piese slabe (formulaicul “Satisfaction”, “Everyday”, “Fruit at the Bottom”), dar din fericire restul materialului e destul de bun (“Tears of Joy”, “Someday I”, “I Think It Was December”), chiar dacă are mai puţine momente excelente precum: piesele de funk-pop reuşite “Lolly Lolly” şi “Are You My Baby”, balada “Always in My Dreams” şi funk-rockul bun “From Now On (We’re One)”. Totuşi, piesele slabe fac din Fruit at the Bottom o împiedicare în comparaţie cu Wendy and Lisa.
Eroica (1990) e o revenire puternică după alunecarea din Fruit at the Bottom, fiind o fuziune între influenţele de dance de pe acel album şi piesele excelente şi complexe de pe Wendy and Lisa, rezultatul fiind un album de o calitate egală cu Wendy and Lisa. Din nou piesele sunt în general de o calitate bună şi consistentă (“Crack in the Pavement”, “Why Wait for Heaven”, “Staring at the Sun”), fără vreuna proastă sau mai slabă, iar cele mai bune momente sunt: groove-ul ceţos cu un refren senin de pop “Rainbow Lake”, pop-rockul excelent cu influenţă de Beatles “Strung Out”, acusticul “Mother of Pearl”, balada reuşită “Don’t Try to Tell Me” (orchestrată de tatăl lui Wendy, Michael Melvoin), piesa de funk insinuantă “Porch Swing”, “Turn Me Inside Out” (cu un solo de chitară energetic de Wendy), funk-ul reuşit “Skeleton Key” şi folk-rockul bun “Valley Vista”.
N-am găsit albumul Girl Bros. (1998), şi recentul White Flags of White Chimneys (2008) a apărut pe site-ul oficial al grupului şi alte surse precum Amazon.com sau iTunes, la care n-am acces. Damn…
Piese:
Wendy and Lisa – Honeymoon Express
Wendy and Lisa – Waterfall
Wendy and Lisa – Lolly Lolly
Wendy and Lisa – Strung Out
Şi ca o schimbare de la monotonia severă a uploadurilor, am găsit un videoclip:
Data viitoare: ultima oprire în turneul universului Prince.
One Response to “TDCSNA: Asociaţii lui Prince”