Feed RSS
Twitter
20.05.2010 
Am tot stat, uitându-mă în gol la fila albă de pe acest calculator, în care eu ar trebui să scriu o așa-zisă „recenzie”. Am scris ceva, apoi am șters. Apoi am scris altceva… și iar am șters. Și am realizat că eu nu prea știu ce să scriu despre cartea aceasta. Mi s-ar părea banal să zic că „împreună cu 1984, este una din cărțile mele preferate” chiar dacă așa este. În cazul cărții orweliene m-am simțit ușurată văzând că îi făcuse deja cineva o recenzie. E ciudat sau poate nu, însă atunci când o carte este foarte bună, parcă nu prea mai e loc de comentarii. Poate că vouă vi se pare normal acest lucru sau poate că nu înțelegeți ce tot „aberez” eu aici, ce încerc eu să zic, până la urmă, de ce vă irosesc timpul?
Mă amuză faptul că întotdeauna când mă apuc să scriu un articol, îmi vin o mie de idei de dezbătut, pe lângă tema principală despre care ar trebui să scriu. Și, dacă ar fi după mine, aș tot scrie fără să mă opresc despre alte lucruri care derivă din ceea ce trebuie eu să scriu. Și totuși, întotdeauna îmi amintesc că pe cititor nu îl interesează lucrurile astea sau că, pur și simplu, nu trebuie să scriu despre asta. Oricum, aici n-ar fi cu totul pe lângă. De ce? Pentru că în „Viața pe un peron” sunt dezbătute idei. Ideile nu sunt ale unui „om de geniu”, ci ale unui om obișnuit. Citeşte în continuare »
James Morrison îţi poate da o inspiraţie extraordinară. B., cel puţin, ştia asta foarte bine. Îşi simţea inima cum suferă, însă nu înţelegea de ce. Şi se sătura să se mai întrebe. Porni muzica şi se cufundă în gânduri. Şi se gândea la ce a fost. Sau mai bine zis ceea ce nu a fost. Pentru ea au fost atât de multe, însă era şocată să vadă cum, povestind altora, părea nimic. Sau chiar era nimic şi numai în închipuirea ei fusese mai mult? Nu, altfel de unde atâtea nopţi nedormite, atâtea zile de tristeţe? 
Toţi ne simţim singuri la un moment dat“¦ Când suntem numai noi, cu umbra noastra“¦ Umbra noastrã, cea de toate zilele! Aceea care ne urmãreşte mereu şi ne este aproape. Şi totuşi, sunt momente
O situatie foarte interesanta este aceea in care spunem “esti un copil la orice varsta!” Chiar daca ai 20, 30, 40, 50, …, de ani exista un copil acolo, in tine; de fapt este copilul care ai fost intotdeauna. Consider ca este foarte adevarat pentru ca vezi peste tot adulti prostindu-se ca niste copii. Daca esti barbat si toata viata ai fost om serios, cu o tunsoare de om serios, deodata, la 40 de ani vrei, cica, sa-ti schimbi look-ul si-ti lasi parul sa creasca, iti faci o mare coada. Oare asta nu inseamna ca acel copil din tine vrea sa iasa afara, sa mai ia o gura de aer? 
Sunt convinsa ca o sa starnesc reactii contradictorii cu acest articol, lucru perfect normal pana la urma… Nu trebuie sa gandim la fel pentru ca altfel ne-am plictisi si nu am mai avea teme de dezbatere sau conversatie. Unii vor zice “da, la asta ma gandeam si eu“ iar altii vor zice “daca vreti sa aveti succes ar trebui sa nu mai scrieti astfel de articole puerile si blabla“ sau “cine credeti ca va lua in considerare postul vostru?“. Si vor mai fi si acele persoane care, dupa ce vor citi articolul, vor analiza ce am scris eu aici si ce stiu ei despre acest lucru, din propriile experiente sau din mediul in care traiesc, vor incerca sa faca o legatura, si daca o gasesc, vor hotari daca li se pare plauzibil sau nu (ma refer la persoanele care au invatat sa gandeasca).
