Ce mi-a atras atenţia la aceast loc nu a fost comunitatea de români sau numeroasa comunitatea de maghiari. Nici măcar numărul impresionant de gospodării care au fost atestate pentru a intra în circuitul agroturismului. Am fost impresionată de un grup de rromi care îşi petrece viaţa pe o uliţă a comunei.

Undeva aproape de ieşirea din localitate, cei câţiva localnici se bucură de o seară liniştită.

Copiii se bucură din plin de vremea bună, de căldura de afară şi profită de câteva ore în plus de joacă. Fotbalul este pasiunea lor. Probabil îşi doresc şi ei să devină mari fotbalişti, poate să îi calce pe urme lui Bănel Nicoliţă. Dar nu vorbesc despre asta, în privirea lor se citeşte dorinţa de a ajunge undeva sus.

Se lasă fotografiaţi şi le face plăcere să arate tot ce ştiu să facă. De la jucatul fotbalului, la prezentarea muşchilor, copiii sunt bucuroşi că au cu cine vorbi. Se entuziasmează atunci când îi întrebi câţi ani au şi fiecare vrea să iasă în evidenţă cu ceva.

Până şi cei mici vin în faţa camerei pentru a se lăsa fotografiaţi. Cum ne-a văzut întrând pe “teritoriul” lor, tatăl s-a şi îndreptat spre noi. Îşi dorea să imortalizăm momentul în care îşi plimbă copilul. Părintele este mândru de odrasla sa şi îşi doreşte ca toată lumea să vadă asta.

Deşi aceşti oameni sunt de temut în comună, ei au fost foarte primitori cu noi. În urmă cu trei ani de zile, consătenii lor au ridicat un zid de apărare împotriva lor.

Pentru ce această barieră înaltă de trei metri? Cei 700 de români şi cei 1900 de maghiari îşi doreau o viaţă liniştită şi tihnită. Pentru toate acestea, localnicii au demarat această acţiune în 2009, în frunte cu primarul lor, şi şi-au asumat gestul extrem de îngrădire discriminatorie.

Familia Constantin Nicolaie a fost cea care ne-a şi invitat la ei în gospodărie. Tâmplar de meserie, capul familiei este cel care a construit balansoarul în care acum îşi petrec serile împreună. În acest portret nu lipseşte nici pisica, un membru important care dă târcoale împrejurul casei.

Începe încet să se însereze, se lasă frigul, iar copiii nu îşi pot stăpâni dorinţa de a “da bine în cadru”. Ei aleg poziţii care mai de care mai spectaculoase pentru a ne arăta cine este şeful la ei pe uliţă. Pentru această poziţie se luptă copila în vârstă de 10 ani, dar şi vecinul ei cu un an mai mic.

După ce ne-am luat la revedere de la toţi cei care ne-au primit cu braţele deschise şi le-am ascultat ultimele poveşti, am aruncat o scurtă privire asupra uliţei pe care tocmai o vizitasem. Toţi se pretrăgeau să intre în casele lor şi se aşeze cum se cuvine de masa de seară.

Pentru plecarea de acolo, rromii ne-au pregătit şi o mică surpriză: plimbarea cu căruţa. A fost o experienţă extraordinară pe care cu siguranţă mi-aş dori să o repet curând.

Foto: Corina Niţescu

În timpul şedinţei… Este mare forfotă, iar şeful nu se decide cu angajaţii în legătură cu acceptarea unor proiecte.

Dar ce s-ar fi întamplat dacă dintr-o dată ar fi explodat? Ar fi făcut ceva cu adevărat important în privinţa tuturor jignirilor aduse neamului ei?
[...]

Aceasta este doar o povestioară ce ne descrie o bucăţică infimă din viaţa unei persoane huiduite zilnic din cauza entiei.

Da, nu pe ea au lovit-o, dar în mod indirect, efectul pe termen lung al tuturor anilor de îndurare o macină zi de zi. Pe ea şi pe cei asemeni ei.

Când auzim ţigani, ne gândim la hoţi. Când auzim americani, ne imaginăm proşti. Pentru noi ruşii sunt beţivi. Mintea noastră face sute de astfel de asocieri nu tocmai plăcute. Acestea sunt formate în timp, sunt cele cu care am crescut, iar ura noastră, în mare parte nefondată, a crescut şi ea.

Ce faci atunci când vezi…

… o fustă înflorată, pielea de culoare închisă, straiele diferite, părul roz, creasta, ţepii, bocancii, ochelarii de vedere RayBan? Dar când auzi pronunţia stâlcită a unor cuvinte, accentul şi regionalismele? Să nu mai vorbim de o îmbrăţişare mai mult decat prietenoasă între două persoane de acelasi sex…

Sunt lucruri cu care ne confruntăm zi de zi. Sunt stereotipuri care de obicei ne provoacă sentimente nu tocmai pozitive. De ce?

Eu mă gândesc la cum unii oameni pot judeca o rasă întregă în urma studiului comportamentului unei singure persoane. Sau, mai rau, fără a cunoaşte măcar un singur om care să aparţină acelei etnii? Cum poţi judeca fără să cunoşti?

Meditând asupra subiectului, am ajuns la concluzia că mintea noastră lucreaza mult cu stereotipuri. Ca şi atunci când vezi o uniformă care te duce imediat cu gândul la o anume meserie, aşa şi atunci când auzi de o etnie simti… repulsie. Parcă a devenit un sistem automat care îi face pe mulţi oameni să respingă anumite categorii.

Te-ai pus vreodată în locul persoanelor vizate?

Ţi-ar plăcea să se râdă de tine pentru că aparţii unei alte culturi? Dar să te ia peste picior lumea din cauza unei alegeri muzicale, sau din cauza gusturilor pentru anumite piese vestimantare. Dar din cauza preferinţelor sexuale? Nu prea cred.

Atunci când oamenii se simt respinşi, încep să se comporte ca atare. Spre exemplu, dacă tu plus încă alte persoane îi consideraţi hoţi pe ţigani, ei fiind minoritari, încep să se poarte ca atare. Nu te-ai gândit că poate este şi vina ta pentru modul cum sunt percepute şi cum se poartă minoritaţile? Cred că nu.

Aşa că data viitoare când vrei să arunci cu piatra spre cineva, ce ar fi să faci un mic exerciţiu: gândeşte-te că în faţa ta, te ai tot pe tine. Ţi-ar plăcea să fii la rândul tău lovit? Totul este o oglindă care ricoşează fiecare acţiune a ta, fiecare cuvânt spus, mai mult sau mai puţin plăcut. Aşa cum îi spunem noi, karma.

Există şi soluţii împotriva discriminării?

Cât despre această problemă a discriminării care pe mine, în mod deosebit mă scoate din sărite, au început să existe soluţii. Din ce în ce mai multe persoane realizează că toţi oamenii sunt la fel, indiferent de alegerile făcute, de culoarea pielii sau de limba maternă.

Din ce în ce mai mulţi oameni, care din punctul meu de vedere merită tot respectul, fac campanii de informare împotriva discriminării. Dar oare câte persoane le înţeleg în totalitate?

Oricum, m-am bucurat foarte mult ca, de dimineaţă, în traficul aglomerat, să zăresc nişte afişe ascunse în spatele altora. Afişe care aveau ca subiect discriminarea. Asta poate doar să demonstreze că am facut deja un pas înainte. Dar următorul nu poate fi făcut decât cu ajutorul tău.

Ce spui? Ai vrea să faci următorul pas împreună cu mine pentru a lăsa în urmă predujecăţile?

Articol creat de Alice Mircescu.