Shoegazers NOT staring at their shoes? BLASPHEMY!

Alt grup de shoegazing? Câte există? Doar destule cât să am o scuză să pierd timpul înjurând mișcarea Britpop c-a omorât unul din genurile mele favorite de alt-rock.

De data asta nu din Londra sau Reading ci din Oxford, Ride s-au format în 1988, au ajuns la Creation Records (a/k/a El Casa Del Shoegazing în anul următor) n-au reușit să supraviețuiască asaltului idioților Gallagher și s-au despărțit în 1996. Membrii au fost:

Andy Bell – vocal, chitară, claviaturi, idei; mai târziu a trădat shoegazerii ca să devină basistul Oasis
Mark Gardener – vocal, chitară; nu vă lăsați păcăliți de nume, grădina lui e oribilă. Am fost acolo.
Steve Queralt – bas; ca să fiu mai stupid i-aș zice “Steve Quandoparamuchomiamoredefelicecorazón”
Lawrence “Loz” Colbert – tobe, Keith Moon worship, doesn’t know how to abbreviate “Laurence”

Întrebarea simplă e: cum se disting Ride într-un gen cu caracteristici atât de bine stabilite (swirly guitars, mult reverb, sunet „trippy”, mult reverb, vocale îngropate în mixaj, mult reverb) că sunt tentat să fac o glumă AC/DC?

Well, aici trebuie s-arunc pretențiile de obiectivitate (… care nu le-am avut în primul rând) și să recunosc că explicația cuprinde și motivul pentru care nu sunt mare amator Ride. De fapt, sincer îi consider veriga slabă a grupurilor inițiale care au popularizat shoegazing-ul în anii ’90 (aici îi includ pe MBV și Slowdive), în același fel în care cred că Anthrax sunt veriga slabă ai “Big Four” din thrash metal. Sunetul Ride are la bază zidul sonic masiv și venerarea distorsionării furate neobrăzat de la My Bloody Valentine + ocazionalele excursii la fântâna psihedeliei The Stone Roses, dar aici se opresc asemănările și începe Cristi să spună prostii.

Acuma, convingerea mea e că shoegazing-ul e un gen unde se potrivesc perfect vocalele feminine, fiindcă se încadrează în toată ideea shoegazing-ului de a combina un exterior agresiv cu conținut definitiv melodic și reconfortant – observați faptul că MBV, Slowdive, et al. au făcut o întreagă carieră din șmecheria simplă de “melodii frumoase + agresivitate maximă + pretenții neopsihedelice = PROFIT”. Problema e că e o artă la balansul între forță și frumusețe, iar motivul pentru care nu-s fan mare Ride e că mi se pare că ratează total aici. Don’t get me wrong, îmi plac albumele lor, dar chestia e că Ride sunt un grup fără un cromozom XY. În afară de faptul că vocalele de Bell și Gardener individual îmi sună doar okay iar armoniile lor cam șubrede (*cough*”Taste”*cough*), Ride nu nimeresc balanța corectă între dur și dulce, probabil fiindcă au un exces de testosteron, și rezultatul e că zidurile lor sonice în general tind să împingă mult prea mult într-o extremă sau alta (de exemplu, când ei se apucă să “KICK OUT THE JAMS MOTHERFUCKERS” tind să sune mai ‘cu picioarele pe pământ’ decât alte grupuri de shoegazing), făcând experiența ascultatului albumelor mai asemănătoare cu cineva schimbând brusc vitezele unei mașini decât o tranziție/evoluție treptată.

Pe scurt: Ride ar fi fost un grup excelent de shoegazing dacă aveau cel puțin o chitaristă/vocalistă, și le scapă subtilitatea MBV (Yes, Virginia, ascultă-i destul de mult și se observă că MBV au o anumită subtilitate pe care Ride n-o au. Sau pur și simplu Ride n-au avut răbdare să înregistreze obsesiv un album timp de 2 ani). Așa cum sunt, they’re good, da’ nu sunt încă destul de convins că au ce să caute pe același nivel ca MBV și Slowdive. Totuși, nu pot să neg că ei ajung cel puțin pe planul al doilea fiindcă, ce naiba, chiar dacă le lipsește subtilitate se pricep să copieze, oricât de superficial, caracteristicile shoegazing-ului, Bell și Gardener au talent la chitară și scrisul de piese (cel puțin la început) și asul din mânecă e Colbert, un baterist care pare să fi studiat exclusiv la școala de tobe Keith Moon. Cam păcat că n-au putut să-și susțină succesul din 1990-1992 și au decăzut încercând să țină pasul după ce shoegazing-ul a devenit “uncool”.

Enough pseudo-sexist bullshit, e timpul pentru review-urile de albume! Yay!

În marea tradiție shoegazer-ească, Ride au avut mai multe EP-uri decât albume pe parcursul carierei lor. Din fericire, nu trebuie să le caut cu încăpățânare ca la Slowdive, fiindcă am o scurtătură simplă: primele două EP-uri ale grupului, Ride (ce original!) și Play, au fost amalgamate pentru compilația Smile (1990 în SUA + Japonia, 1992 în UK), Fall și Today Forever au fost adăugate ca piese bonus debutului Nowhere (în 1990 și 2001, respectiv), iar piesele de pe EP-ul Grasshopper sunt bonus pe Going Blank Again. Neat! Deci, let’s talk Smile. Titlul albumului capturează exact ce n-o să faceți după ce auziți compilația asta amatoare, noroioasă și scrâșnită. Cele patru piese scoase de pe Ride sunt 90% responsabile pentru asta: auto-produs de grup într-un studio de nimic din Oxford (mai târziu remixat într-un alt studio de nimic din Londra fără vreo îmbunătățire observabilă), problemele încep cu calitatea sonoră proastă: chitările sunt prea scrâșnite și au tot aspectul sonor al unui abator stalinist, Loz Colbert e împins mult în fundal, și în mod amuzant Steve Queralt are cel mai clar sunet la bas. Dup-aia probleme continuă cu calitatea pieselor: hiperactivul ”Chelsea Girl” își risipește riff-ul okay cu o secțiune extinsă de ‘wank-out’ foarte amatoare (Andy și Mark nu știu cum să folosească o pedală wah-wah, în schimb împroșcând zgomot alb peste final) și pierde din nou puncte pentru vocalul slab de Mark, “Drive Blind” e ceva mai competent (și mai ‘midtempo’) cu un riff din nou bun, dar tot stricat (deși nu în măsură lui “Chelsea Girl”) de un wank-out zgomotos și slab către mijloc plus un solo final care face o strădanie pentru haos avangardist gen King Crimson dar iese prin tractul digestiv ca o incompetență enervantă, “All I Can See” iarăși începe cu o ancoră solidă în forma bas-ului groovy al lui Steve și ritmul solid al lui Loz dar Andy și Mark în schimb *ahem* ‘profită’ de ocazie ca să solo-iască peste tot, împroșcând amatorie în loc să stabilească o melodie centrală memorabilă, iar “Close My Eyes” e chiar enervant fiindcă se bazează pe o șmecherie efectivă – o combinație între o chitară care cântă o notă (solo-ul din “I Wanna Be Sedated”, much?) și alta cu acorduri majore – dar efectul aici e stricat de producția care dă chitărilor consistența și atractivitatea unei regurgitări intestinale de pietre de rinichi. GAH. Din fericire Play e la îndemână să nu facă din Smile o pierdere completă de timp: de data asta înregistrate într-un studio ca lumea (Blackwing Studios, o formă biserică din Londra, notabilă ca unul din cele 19 studiouri folosite de My Bloody Valentine pentru Loveless), grupul beneficiază de prezența lui Ken Gardener (fratele lui Mark? Habar n-am…) în spatele consolei: tobele sună mai agresive și au o prezență mai mare în mix și chitările-s mai curate, chiar dacă uneori mixajul sună stângaci (“Silver”, “Perfect Time” – the case of the disappearing bass). Play își atinge punctul de maximă calitate încă de la început cu “Like a Daydream”, o piesă rapidă și atât de melodică încât nu pot să nu o numesc “The Stone Roses gone shoegaze” (solo-ul de chitară chiar îi datorează mult lui John Squire, și Loz profită de ocazie să imite ritmurile funky, energetice ale lui Reni) + faptul că Alan Moulder a remixat-o = bonus points! Restul sunt o recoltă slabă: “Silver” suferă pe două fronturi, de la mixajul slab (vocalele prea tari, Loz iar e șutat în fundal unde nu se aude ca lumea, bas-ul e mai tare ca chitările) și partea muzicală (tempo-ul redus sună promițător dar Andy sau Mark [nu știu cine-i vinovat aici] iar vomită solo-uri amatoare peste tot ca și când a ingerat prea mult ipecac, piesa în general pare o fotocopie slabă de la alt-rock-ul mega-deprimat englez din anii ’80 și versurile sunt pur și simplu ridicole), “Furthest Sense” încearcă o combinație de riff discordant și acorduri majore dar pur și simplu nu iese ca lumea și sună confuz, iar “Perfect Time” în ciuda producției destul de meh și amatoria ocazională din partea lui Mark și Andy rămâne o piesă bună – dig that Loz-Steve groovy interplay (mix-ul de pe Smile e o îmbunătățire de la originalul de pe Play, dar nu cu mult). Considerând inconsistența de calitate a materialului, producția slabă și talentul muzical pe alocuri aparent nedezvoltat, nu e greu de văzut că după Smile, Ride had no other way to go but up.

Ride – Like a Daydream

Ride – Perfect Time

Buckle up your seatbelts, ladies and gents, fiindcă o salvă de început ca “Seagull” poate să anunțe doar un singur lucru. Well, okay, două lucruri: 1. Ride s-au îmbunătățit imens, și 2. Nowhere (1990) = one fuckin’ rollercoaster of an album, maaan. Și ce mai început! După câteva secunde de un ritm de cinele, Steve șterpelește basul instantaneu recunoscut din “Taxman” de The Beatles, și dup-aia Ride sar în stratosferă: Andy și Mark de data asta clădesc un zid de chitări mai respectabil, adăugând riff-uri hipnotice și reușind să schilodească niște solo-uri captivante (ohmygod, they figured out the wah-wah!) peste Steve recontextualizând unul din cele mai bune riff-uri de bas ale lui Paul McCartney, în timp ce arma lor secretă Loz ancorează pasul frenetic și asaltează furios tobele ca studentul devotat Keith Moon ce este. FUCK YEAH, Nowhere is gonna rock! În primul rând, un uriaș “high five” îl datorăm noului producător, Marc Waterman (Alan Moulder e la îndemână ca inginer, și baza de operații e din nou Blackwing Studios). Waterman și Moulder repară aici noroiala lui Smile, dându-i lui Nowhere un sunet masiv dar clar, unde toate instrumentele au o prezență veritabilă în mix (în special bateria corespunzător de furtunoasă a lui Colbert, care primește un compresor și un ‘gated reverb’ de anii ’80 efectiv). Oricât de mult îmi iubesc Loveless-ul, trebuie să recunosc că dacă Nowhere are un avantaj e în faptul că beneficiază de un mixaj balansat unde chitările nu eclipsează totul, iar din necesitatea faptului că n-aveau 2 ani în 19 studiouri sau viziunea singulară a lui Kevin Shields, Mark și Andy utilizează o mai mare varietate de efecte de chitară, de la distorsionarea clasică (“Here and Now”, mai aproape fiecare piesă), ecou/reverb de Cocteau Twins (“Dreams Burn Down”), pedala de polizor (“Kaleidoscope”, “Decay”), pedala de fierăstrău (“Polar Bear”, plus tremolo), tonul ‘jangly’ de Stone Roses (“Seagull”, “In a Different Place”, “Vapour Trail”), flanger/phaser (“Paralysed”, “Vapour Trail”), wah-wah (“Seagull”, “Paralysed”) sau chitări simple, mai puțin procesate (ohmygod, o acustică în “Polar Bear”!, tremolo-ul de anii ’60 din “Decay”, chitara cu 12 corzi din “Paralysed”), etc. Plus, mai avem și instrumente care nu sunt chitară, bas sau tobe! Yeah, I don’t believe it either, dar “Paralysed” are un pian, “Here and Now” și “Nowhere” au o harmonica și “Vapour Trail” are viori. M-am panicat nițel de posibilitatea că Ride și-au risipit creativitatea după ce l-au dezlănțuit pe “Seagull”, dar spre fericirea mea restul materialului de pe Nowhere e consistent calitativ într-un fel în care Smile nu. Și pe parcurs ce ascultam am realizat că coperta lui Nowhere se potrivește perfect, fiindcă cu secvențarea albumului Ride imită du-te-vino-ul valurilor de pe o plajă, alternând de la piese frenetice (“Kaleidoscope”, un update de la “Like a Daydream”, cu un tempo la fel de hiperactiv, riff-ul melodic acum procesat pentru mai multă abrazivitate, și armonii vocale decente; “Decay” conține o chitară cu un sunet de anii ’60 și preia riff-ul de bass simplu la octavă reciclat de Roger Waters în cel puțin câteva piese Pink Floyd ["Careful With That Axe, Eugene", for starters]. Colbert din nou ridică piesa la un alt nivel cu bateria sa, ceea ce-i foarte bine fiindcă versurile cu imitația Pink Floyd sunt bune dar partea de tranziția cu chitara polizată și ceea ce sună ca un drum machine e slabă, și refrenul are niște vocale repetitive, leneșe; “Vapour Trail”, “Taste” și “Here and Now”, al căror podoabe psihedelice nu ascund faptul că sunt niște clone destul de flagrante de la The Stone Roses, cu ritmuri sincopate și armonii vocale ceva mai reușite) la piese mai relaxate, mai ‘laidback’, fie că-s mai aproape de ’power ballads’ într-un fel sau altul sau mai mult de ‘pop’ (“In a Different Place”, cu o pânză treptat clădită de chitări nedistorsionate în versuri [refrenul le are ușor amplificate dar nicăieri aproape de earfuckery-ul precedent] și un ritm simplist de Moe Tucker + o tamburină [Beatles, și acum Velvet Underground? These guys got taste!]. Steve se distinge aici, furnizând o melodie în stil Mani și alunecând cu ușurință între interacțiunea Mark-Andy; “Polar Bear” e tot midtempo dar mai intens decât piesa anterioară, cu chitara ce sună ca un polizor + cele inversate care se mișcă în stereo [pentru a cita The Cars], una din rarele piese unde Ride nu împing prea mult într-o extremă și reușesc să captureze destul de bine visarea intensă ce caracterizează shoegazing-ul [alta ar fi "Taste"], dar tot le scad puncte pentru vocalele doar adecvate, ‘cuz I’m a hypocritical bastard; “Dreams Burn Down” începe cu un ritm de John Bonham de Loz și-l susține pe măsură ce Andy și Mark intră cu o combinație de data asta de succes între o chitară distorsionată ce cântă acorduri și o chitară ‘curată’ cu reverb de Cocteau Twins responsabilă pentru melodia principală, amândouă dansând constant între optimism și melancolie, realizând un contrast interesant cu versurile abătute. E singura piesă de pe Nowhere care într-un fel utilizează dinamica Pixies: comparați versurile cu refrenul mai intens, distorsionat, chiar dacă volumul nu variază notabil între ele; “Paralysed” e din nou mai melancolic după mood-ul ceva mai misterios din “Decay”, utilizează grozav o chitară cu 12-corzi produsă să-mi amintească de “Waterfall” de pe The Stone Roses, Andy și Mark umplu spațiul liber cu mai multe overdub-uri și un solo chiar impresionant/deprimant [ambele deodată!] la început. Contrastează versurile mai încete cu ritmurile mai rapide ale refrenurilor, asigurând o măsură de “edge” probabil celei mai deprimante piese de pe disc. Când spre mijloc Andy și Mark iarăși echipă pedala de wah-wah și vomită un alt solo atonal, are un impact mult mai eficient datorită restrângerii și chiar accentuează “mood”-ul în loc să-l strice). După sus-numita experiență de montagne russe, Nowhere propriu-zis se încheie în mod ciudat dar efectiv cu piesa titulară, care are parte de un ritm stabil, chitară distorsionată cu efecte stereo zdrăngănind un drone mai mult constant, bas practic inaudibil și o harmonică de blues-rock iarăși, înainte de a intensifica puțin ritmul și a scoate iar muntele de Marshall-uri. Piesa se termină, corespunzător, cu un fade-out și o înregistrare a valurilor la o plajă și pescăruși, stabilind că Ride sunt probabil cel mai acvifer grup de shoegazing, și că Nowhere e realizarea lor supremă, un album al cărui piese, energie și zgomot formidabil alternativ obscurează slăbiciunile grupului (vocalele mai meh) sau le galvanizează până ce sună ca avantaje (lipsa de subtilitate, trecerea de la o extremă la alta). Potrivit pentru unul din albumele clasice de shoegazing, Nowhere a fost scos pe piață din nou și fortificat de cel puțin trei ori – versiunea din 1990 adaugă piesele de pe EP-ul Fall, cea din 2001 adaugă cele de pe EP-ul Today Forever, iar cea din 2011 e remasterată și vine cu un al doilea disc cu un concert al grupului de pe 10 aprilie 1991 la The Roxy, Los Angeles. N-am ultima versiune dar am cea cu Today Forever, și sincer mi se pare cam overkill – piesele de pe Today Forever sunt decente (Alan Moulder din nou mixează și Matt Oliver produce – singura diferență ar fi că Loz nu mai are atât de mult reverb pe tobe și Steve uneori își face indulgență și face niște slap bass) dar în afară de începutul lui “Unfamilliar” cu niște chitări invers-reverberate gen dream pop, ele (“Unfamilliar”, “Sennen”, “Beneath”, “Today”) sunt practic copii ale formulei “ritm de dans funky + overdub-uri de chitări psihedelice” de la The Stone Roses, doar la diferite tempo-uri și cu variații minore: “Unfamilliar” adaugă DNA-ul lui “How Soon Is Now?” de The Smiths, “Beneath” e mai rapid și are un solo bun, și “Today” are un început acustic timp de 3 minute, se intensifică treptat până la sfârșitul nesatisfăcător de brusc (dammit, ați făcut aceeași greșeală ca Slowdive! WTF?). E cam excesiv, dar dacă vreți experiența Ride, Nowhere e definitiv singurul album de care aveți nevoie – chiar dacă tot nu mă omor în particular după ei e ușor să văd de ce albumul ăsta e considerat un clasic de shoegazing alături de Loveless și Souvlaki.

Ride – Seagull

Ride – Polar Bear

Ride – Dreams Burn Down

Ride – Vapour Trail

Ride – Taste

Ride – Here and Now

Nu-i prea încurajant să fii un grup care și-a atins culmea cu primul album (uite cât de bine le-a făcut The Stone Roses). Probabil asta explică de ce Going Blank Again (1992), pe lângă faptul că are una din cele mai oribile coperte care le-am văzut (seriously, worse than Screamadelica! LOOK AT THIS SHIT.), nu e un album de shoegazing. Yep, nu vă lăsați păcăliți de echipa responsabilă pentru înregistrări (Alan Moulder – producător, Dick Meany și Matt Oliver – ingineri) sau piesa inaugurală “Leave Them All Behind”, încă un ansamblu de chitări psihedelice ce mie mi se pare că imită puțin “Only Shallow” și imită mai mult motorul unui avion supersonic, secțiunea de ritm Loz-Steve, nițel “pulsating synth” (cineva a ascultat New Order!) și durata extinsă (8 minute!) – oricât de mult îmi place “Leave Them All Behind”, el alături de câteva alte piese (probabil “Cool Your Boots” și “OX4″ – OH I SEE WHAT YOU DID THERE, DURR HURR HURR.) reprezintă o oarcare anomalie/a red herring: majoritatea lui Going Blank Again construiește pe baza lui Nowhere dar îmbunătățirile de calitate sonoră și producție îi dau un aspect mai ‘senin’, mai accesibil ce mă face să cred că e un album mai mult de power pop (observați influența The Who din “Twisterella” și “Not Fazed” – ultimul adaugă și orgă hammond [de Bell... cred... nu văd vreun credit pentru alt muzician de sesiune] pentru a completa efectul, plus clopoței, fiindcă…?) decât Nowhere, care cel puțin avea destule freak-outs, zgomot și vocale mai ascunse în mix ca să se poată da ca un album de shoegazing – aici bas-ul lui Steve e mixat cu mai mult midrange, tobele lui Loz n-au sunetul gata-făcut să umple arene și overdub-urile de chitări de Andy și Mark nu mai sugerează atât de mult psihedelie învolburată ci mai mult sunt un semn rău al dezastrului ce urma să vină când Ride au încercat să se reinventeze ca un grup de Britpop. Da’ hei, nu pot să învinuiesc Going Blank Again prea tare – Andy și Mark știu cum să structureze o melodie de pop catchy, și în faza asta cel puțin Ride încă mai pretind să fie devotați Stone Roses (“Twisterella”, “Not Fazed”, “Mouse Trap”, “Time of Her Time”, “Making Judy Smile”) în loc de imitatori varză de classic rock/Primal Scream în faza Give Out but Don’t Give Up. Problema lui Going Blank Again e că piesele cad cu ușurință ori în latura de shoegazing sau de power pop/whatever (singura variație aici ar fi chitările acustice și sintetizatoarele din “Chrome Waves”, plus relaxatul “Time Machine”, o variație binevenită după o orgie de distorsionare) încât albumul începe să fie infectat cu o anumită monotonie de la toate șterpelelile Stone Roses și producția statornic de lustruită a lui Moulder, care scoate în evidență faptul că anumite piese sună frumos dar subdezvoltate (“Mouse Trap” are un riff descendent ce pare formulaic și armonii vocale nesigure, “Time of Her Time” sună tot reciclat în ciuda energiei din performanță, “Making Judy Smile” are bunul simț să dureze numai 2:38). Ca și Nowhere, Going Blank Again a primit un reissue cu EP-ul Grasshopper adăugat ca bonus în 2001. Problema e că dacă la Nowhere piesele bonus nu îmbunătățeau calitatea dar nici nu păreau ca foarte mult ‘overkill’, “Going Blank Again”, “Howard Hughes” și “Stampede” înrăutățesc problema monotoniei și sunt atât de nedistinse că fac Going Blank Again să sune chiar îndopat – primele două sunt mai mult power pop, pretty but meh, și “Stampede” sună ca o încercare eșuată de shoegazing cu o producție slabă care nu-i acordă forța necesară. Dar, hey, cel puțin “Grasshopper” iese în evidență la categoria ‘secret highlight’, o improvizație instrumentală de 10 minute care supraviețuiește pe baza unor riff-uri solide, tonuri mișto (dig that sixties reverb! it’s so groovy…) și solo-uri reușite (Andy utilizează corect wah-wah! HOORAY!). Going Blank Again e mult mai consistent calitativ comparat cu ce urma să vină – don’t get me wrong, nu e Nowhere dar e tot foarte bun în total -, dar incluziunea unor piese nedistinse, monotonia stilistică și excesul de piese nu-mi dau impresia triumfului care-l sugerează succesul critic și comercial (albumul a ajuns la #5 în UK), ci mai mult primele semne de șubrezenie și ezitare/nesiguranță ce urmau să scufunde grupul în doar patru ani.

Ride – Leave Them All Behind

Ride – Twisterella

Ride – Time Machine

What a bunch of traitors. După semnele perturbatoare de pe Going Blank Again, Ride au sărit calul cu totul și au abandonat shoegazing-ul pentru Carnival of Light (1994), dar în loc să facă ceva interesant din asta ca Slowdive cu Pygmalion, pur și simplu au simplificat și trecut la pop, fără nici măcar să scoată niște piese consistent bune din tranziție cum au făcut Lush cu Lovelife. Fanboys to the bitter end, aici Ride l-au înlocuit pe Alan Moulder ca producător cu John Leckie (The Stone Roses, Radiohead, XTC), cu excepția piesei “How Does It Feel to Feel?” care e produsă de George Drakoulias (an uncreative hack who works with a bunch of uncreative hacks called The Black Crowes), și Nigel Godrich se ocupă de inginerie. Nu m-aștept la mult de la Drakoulias, dar nu știu ce s-a întâmplat fiindcă Leckie și Godrich ne înmânează o producție mai slabă comparat cu excelența lui The Bends sau The Stone Roses – Carnival of Light sună ca un album generic de Britpop, cu tot caracterul “anthemic” gata-fabricat și accesibil ca un Urban Hymns fără pretențiile psihedelice. Producția șlefuită, profesionalizată (în mod previzibil, noua paletă instrumentală include viori, claviaturi, percuție orientală, tamboura și un cor) chiar reușește să diminueze uneori forța grupului, în special pe piesele de rock mai musculare, dar dacă Leckie și Godrich fac o treabă muncitorească după standardele lor, Mark și Andy truly phone it in here: Going Blank Again cel puțin mai avea niște abrazivitate, hiperactivitate sau pretenții de shoegaze ca să adauge ascuțișuri pieselor de power pop, iar lipsa lor pe Carnival of Light pur și simplu scoate în evidență clasicismul neoriginal/fanboy-ismul servil de care sunt capabili Mark și Andy, ca niște Bobby Gillespie ai shoegazing-ului (nu mă surprinde că au fost grupul de suport pentru un turneu Oasis în faza asta). Dacă anterior s-au obosit să recontextualizeze o melodie Beatles, piesele de aici sar direct peste jangle pop/Stone Roses și se-apucă să fure direct de la sursă, excretând o serie de fotocopii The Byrds atât de fidele și neoriginale că-mi trezesc din nou coșmarurile cu debutul Primal Scream (“1000 Miles”, “From Time to Time”, “Natural Grace”, “Crown of Creation”, care ciordește și mandolina lui Peter Buck), o serie de piese de rock aproape inevitabil la tempo-uri leneșe comparate cu frenezia anterioară și prinse într-un time warp din anii ’60-’70ish (“Moonlight Medicine”, Led Zeppelinismele greoaie și secțiunea de mijloc turgidă din “Birdman”, un cover fleșcăit, regurgitat de la piesa deja slabă “How Does It Feel to Feel?” de The Creation a/k/a the poor poor poor man’s The Who, “Magical Spring”, “Don’t Let It Die” – actually, please do!, “Let’s Get Lost”) și, pentru bună măsură, câteva balade inerte (folk-rock-ul “Only Now”, unde o chitară cântată printr-un Leslie speaker e cel mai interesant lucru într-o mocirlă de riff-uri neoriginale, viori inutile, un solo de Oasis și performanțe wimpy, prostia de plastic soul “Endless Road”). Hell, mai și merg până la capăt și răpesc corul școlii din catedrala Christchurch pentru o apariție pe piesa incurabil de cheesy “I Don’t Know Where It Comes From”, o încercare absolut ridicolă de a imita “You Can’t Always Get What You Want” de Rolling Stones. Recunosc că majoritatea pieselor nu sunt chiar ofensiv de proaste și cel puțin sunt înregistrate și cântate profesional, dar asta pur și simplu accentuează monotonia opresivă și dezamăgirea+plictiseala care mi-o provoacă albumul. O reflecție interesantă a tensiunilor prezente în grup e faptul că Carnival of Light a fost împărțit în două, cu prima jumate fiind alocată pieselor lui Mark (Steve primește un credit pentru “From Time to Time” și Loz contribuie “Natural Grace”) și a doua lui Andy. Asta nu schimbă faptul că Carnival of Light e în mare parte neglijent, secătuit calitativ și plictisitor, în așa măsură încât și membrii grupului au ajuns să-l urască (în timpul turneului l-au poreclit Carnival of Shite, foarte corect), și doar câteva piese mai bune ca “Moonlight Medicine” (care recuperează de la zdrăngăneala de tamboura cam nătângă a lui Mark și viorile nu exact necesare printr-un riff constant și memorabil, accente de blues-rock și JON. MOTHERFUCKING. LORD. la orgă), “From Time to Time” (beneficiind de o melodie de Rhodes în stil The Doors de Andy și riff-urile bluesy ale lui Mark), îl salvează de la pierderea de timp execrabilă ce amenință constant să devină (partea terifiantă e că următorul album n-are nici piesele bune), “1000 Miles” (o fi o copie de generația a xșpea de la The Byrds/Buffalo Springfield etc, dar cel puțin are niște melodii decente), “Magical Spring” (Mark și Andy iar și-au amintit cum să cânte fără să sune șubred!), instrumentalul “Rolling Thunder” (cu chitări invers-reverberate, percuție orientală de Loz și Steve la bas acustic; melodiile orientmijlocii îmi amintesc de “Black Mountain Side” de Led Zeppelin), încă o improvizație spațială extinsă “At the End of the Universe” (is it about a restaurant?) și ambientalul “Walkabout” (combinând didgeridoo și un groove funky de Loz și Steve). How does it feel to feel? No, guys, întrebarea corectă e: how does it feel to FAIL?

Ride – At the End of the Universe

No, nu-mi mai pierd timpul. Tarantula (1996) is a piece of shit.

Slowdive: providing the soundtrack for your ascent to heaven since 1990.

Acum ceva timp am dezvăluit că sunt un uriaş fan My Bloody Valentine. Well, între timp am explorat genul de shoegazing în ceva mai mult detaliu, şi cred că e corect să tratez şi celelalte grupuri impresionante. N-or fi MBV, da’ tot merită o ascultare. Let’s start with Slowdive!

În mod tragic fără să fi luat numele de la piesa “Slow Dive” de Siouxsie and the Banshees (seriously, that would’ve been so cool…), Slowdive s-au ivit din Reading (seriously, există grupuri de shoegaze americane?…) şi au operat la intersecţia între shoegaze şi dream pop între 1989-1995, cu următorii membri:

Neil Halstead – vocale, chitară (scriitoru’ principal)
Rachel Goswell – vocale, chitară (strada Goswell din Londra nu e numită după ea dar îmi place să pretind altfel)
Christian Savill – chitară <insert Iron Maiden joke here>
Nick Chaplin – bas
Simon Scott – tobe (1990-1994)
Ian McClutcheon – tobe (1994-1995)

Din păcate, Slowdive sunt mai faimoşi pentru cariera a dracului de ghinionistă de care au avut parte (în special fiindcă distributorii americani SBK Records au angajat oameni cu un IQ negativ pentru a se ocupa de grup - for fucks’ sake, au avut ideea genială de a graffiti-a numele grupului pe o statuie ce comemora abolirea sclaviei pentru a promova albumul de debut!*) şi pentru faptul că tâmpiţii de la Manic Street Preachers i-au numit “worse than Hitler” (I AM NOT MAKING THAT UP.) într-o încercare adolescentină de a atrage atenţie (de asemenea, basistul lor idiot a declarat într-un concert că aştepta ca Michael Stipe să moară de SIDA. Şi acum ştiţi de ce Cristi îi urăşte pe Manic Street Preachers. Fuck those bastards.). Well, e vremea să încerc să rectific asta, oricât de puţin aş reuşi.

(* you know your record label hates you when even Milla Jovovich gets better marketing…)

Integrarea Slowdive în categoria de “slowdive” e puţin forţată fiindcă, well, nu ştiu de voi, da’ când eu mă gândesc “shoegazing” asociez genul cu un rock psihedelic simultan agresiv şi eteric de gen My Bloody Valentine, Lush şi (ehhh…) Ride. Cum am zis mai sus, Slowdive nu au agresivitatea/volumul/duritatea care tind să definească shoegazing-ul – ei şi-au plantat rădăcinile la intersecţia dream pop-shoegazing şi nu pot fi dislocaţi dar au ceva mai mult în comun cu Cocteau Twins circa Heaven or Las Vegas/Four-Calendar Café. Prin asta vreau să zic că ei au perfecţionismul sonic şi atmosfera halucinantă, voalată ce defineşte shoegazingul, dar sunt  mult mai domoli/relaxaţi – hell, nu au “slow” în nume degeaba, majoritatea pieselor lor sunt la tempo de “zombie-like shuffle”. Şi reprezintă o coloană sonoră excelentă pentru lenevirea în scaun – şi acum ştiţi de ce-mi plac atât de mult. Really, am devenit din ce în ce mai convins că Slowdive sunt al doilea cel mai bun grup de shoegazing – hell, dacă mă simt destul de generos aș zice că-i egalează pe MBV (sau cel puțin complementează, fiind mai domoli comparat cu asaltul sonic faimos al MBV).

Oh yeah, şi un alt lucru înainte să trec la albume: sunt sincer convins că shoegazingul e un gen cel mai bine potrivit pentru vocale feminine, deci mă simt obligat să zic: Slowdive dudes, chiar vă omora s-o folosiţi mai mult pe Rachel Goswell? I mean, Halstead e bun când vine vorba de vocalişti shoegaze (mult peste tipii de la Ride, în orice caz – he sounds like Kevin Shields), dar… shit, Goswell se potriveşte perfect cu muzica. Okay, rant over, timpul pentru albume.

Fair warning: am doar albumele Slowdive. EP-urile n-au ajuns în timp pentru articol…

EDIT: articolul ăsta e vechi de două+ luni și între timp am obținut EP-urile. În rest nu l-am editat – scuze în avans pentru inconsistențe sau redundanță.

Nu știu exact cât de adevărat e, dar prea multe surse repetă faptul că debutul grupului, EP-ul Slowdive (1990), e pur și simplu caseta lor de demo originală după ce au încercat să reînregistreze piesele da’ nu le-au ieșit calumea. Dar dacă e adevărat, asta face Slowdive și mai impresionant, fiindcă înseamnă că din start Slowdive și producătorul lor de altădată Martin Nichols au capturat din start sunetul lor specific: oceane de chitări procesate cu diverse efecte, un album practic înmuiat în ecou și reverb de parcă l-au înregistrat în minele din Moria, vocalele neemotive ale lui Halstead și Goswell dar care se potrivesc perfect cu totul, etc etc. Sunt numai trei piese aici – destule ca să atragă atenția dar prea puține ca să nu fie puțin dezamăgitor când Slowdive se termină. Da’ oricum: “Slowdive” e mai surprinzător că nu e la un tempo de marș funebru (ca tempo e ceva mai activ, gen “Alison”) dar în rest e propulsat de un riff monoton/hipnotic tipic Slowdive și are niște armonii vocale grozave între Halstead și Goswell, “Avalyn I” în ciuda distorsionării de pe chitări e mai apropiat de dream pop decât shoegaze – tempo-ul de marș funebru revine în forță, chitările distorsionate sunt ușor reduse în mixaj comparate cu restul overdub-urilor, iar vocalele mă fac să nu înțeleg de ce Halstead a insistat să facă atât de multe de unul singur, și “Avalyn II”, dacă titlul nu indică destul, e o versiune extinsă (8 minute) de la “Avalyn I” – hell, începutul e exact la fel, și singura diferență (în afară de durată, evident) e faptul că e pur instrumentală (detectez o mică influență din Brian Eno aici, doar că Slowdive sunt mult mai tulburați/”activi” decât muzica lui pentru aeroporturi) și pare să fie piesa de unde Sigur Rós și-au furat întreg sunetul, not that I’m complaining. Slowdive ar avea ceva probleme în termeni de mixaj: spre deosebire de calitatea copleșitoare, atotcuprinzătoare a albumelor viitoare, EP-ul pare ceva mai “legat de pământ” – prea des Nichols pur și simplu pare să adauge reverb vocalelor și în rest uită de celelalte instrumente (contrastul între vocalele ultra-eterice și chitările practic de Stooges în piesa titulară e cam amuzant, iar cinelele cu sunet scurt de la începutul lui “Avalyn I” de asemenea nu se potrivesc cu chitările procesate), făcând EP-ul să pară mai mult ca un “test pentru obținerea examenului de conducere” decât un album în sine. Din fericire, grupul a deprins arta studioului destul de repede. Sau pur și simplu s-au apucat să lanseze albumele adevărate, nu casetele demo glorificate.

Slowdive - Slowdive

Slowdive – Avalyn I

Semnele pentru EP-ul Morningrise (1991) sunt promițătoare: de data asta e o înregistrare actuală și nu una de demo, și marchează prima apariție a lui Chris Hufford în scaunul de producător, un nimeni cu credite anterioare la inginerie audio pentru Gladys Knight și un tip care făcea coloane sonore pentru Disney* - e clar că Slowdive l-au salvat de la obscuritate, considerând colaborarea lor productivă (Hufford a rămas producător/inginer pe restul materialului Slowdive) și faptul că a format o companie de management responsabilă pentru Radiohead (celălalt inginer, Alan Moulder, nu necesită o introducere). Morningrise are din nou doar 3 piese dar tot reprezintă o îmbunătățire față de Slowdive: sunetul n-a ajuns încă cu totul la încețoșarea lui Just for a Day dar nu mai are contrastele alea enervante/necomplete de pe primul EP, în mare parte fiindcă Hufford își amintește că nu doar vocalele au nevoie de reverb, iar piesele evidențiază mai multă încredere/concentrare: “Morningrise” împrumută ritmul de Madchester din “Soon” de My Bloody Valentine dar se laudă cu un solo tehnic simplu dar foarte emoțional după versuri (dovadă că uneori pedalele de efecte pot să înlocuiască talentul instrumental), “She Calls” contrastează între părțile mai “normale” ale piesei și cele “introductive” ce contrastează zidul de chitări și armoniile vocale cu un “drum roll” extins de Simon Scott, dup-aia se termină aproape a capella, iar ritmul de bătaie de inimă, aspectul mai domolit și apariția unei chitări acustice în mijlocul unui mixaj dramatic, cu chitări reverberate care vin și pleacă aproape ca o maree, fac din “Losing Today” un semn timpuriu a ce urma să vină cu Pygmalion. Sau pur și simplu demonstrează că Slowdive sunt la fel de uimitori când încetinesc puțin pasul.

* Dacă vă-ntreabă cineva care e legătura între un grup de shoegazing englez și Disney, acum știți.

Fun fact: Harriet Miller primește un credit pentru violoncel pe coperta din spate, dar nu l-am observat, așa c-o să pretind că-i pur și simplu altă chitară procesată.

Slowdive – Morningrise

Slowdive – Losing Today

EP-ul Holding Our Breath (1991) a urmat la doar patru luni după Morningrise și a continuat traiectoria ascendentă a grupului, de data asta completând cronicile favorabile cu un plasament relativ mare de #52 în topurile engleze generale (pe alea specializate/”indie” a ajuns la #1). Cam previzibil de altfel, fiindcă Slowdive deja aveau propriul sunet – Hufford și inginerul Steven Daley sunt la îndemână aici să-l mențină constant (talk about easy) - și trebuiau numai să se îngrijoreze despre calitatea pieselor. De altfel, asta n-ar trebui să fie o mare problemă, fiindcă pe Holding Our Breath Slowdive ating o culme timpurie cu ”Shine” și cover-ul piesei “Golden Hair” de Syd “Shine On You Crazy Diamond” Barrett – tratamentul Slowdive de vocale super-reverberate și chitări cosmice transformă o piesă meh în faza originală în cel mai bun exemplu al întregii chestiei “this is what it sounds like when you die”, de la introducerea a capella la o melodie simplă devenită puternic de emoțională. Cover-ul de la “Golden Hair” e atât de fucking awesome, yeah, dar asta nu înseamnă că celelalte două piese suferă prin comparație (da, da, sunt patru piese în total, dar “Catch the Breeze” a fost adăugată și pe Just for a Day, într-un mixaj superior, deci tehnic sunt doar 3 piese noi): “Shine”, cum am menționat anterior e încă o felie excelentă a sunetului brevetat Slowdive (cu bas melodic și mai ușor audibil de data asta!) de unde nu trebuie să scad puncte fiindcă Goswell monopolizează microfonul în loc de Halstead, iar spre deosebire de ultra-fericirea lui “Shine”, “Albatross” termină EP-ul cu o atmosferă mai sumbră, combinând un ritm animat de Scott cu feedback atât de mega-reverberat că aproape sună ca un sintetizator. DON’T MISS IT, chiar dacă numai pentru “Golden Hair” și “Shine”.

Slowdive – Golden Hair

Slowdive - Shine

Tot ce trebuie să ştiţi despre albumul de debut Just for a Day (1991) e că primele copii aveau o etichetă cu “like a mind altering substance, but without the risk“. Goddammit, tipii încearcă să-mi facă slujba pentru mine. Well, nu prea pot găsi o descriere mai bună a lui Just for a Day, dar sunt destul de sigur că e albumul lor cel mai apropiat de shoegazing propriu-zis: chiar dacă, cu două excepţii (“Catch the Breeze”, “Primal”) piesele par să fie blocate undeva la un tempo între 70-80 BPM şi ca volum nu e nicăieri aproape de Loveless, Halstead şi producătorul/inginerul Chris Hufford încarcă albumul cu overdub-uri de chitară (faptul că au 3 chitarişti trebuie să fi ajutat) băgate printr-o tonă de efecte (flanger, phaser, etc.) din care predominante sunt reverbul şi ecoul ce uneori apropie chitările de sunetul lui Robin Guthrie pe Victorialand sau Heaven or Las Vegas (“Celia’s Dream”, “Brighter”). Okay, mai aruncă şi alte instrumente pe alocuri (violoncel pe “Spanish Air” şi “Primal”, pian pe “Erik’s Song”, percuţie adiţională pe “The Sadman”) şi uneori procesează chitările să sune ca sintetizatoare (“Spanish Air”, “Catch the Breeze”), dar altfel totul e o treabă de bază voce-chitară-bas-tobe. Acuma, Just for a Day iniţial a avut nişte review-uri mixte pentru producţie şi calitatea pieselor, ceva ce pur şi simplu nu aud – producţia e foarte bună, creând cu uşurinţă un sunet psihedelic atotcuprinzător (cu excepţia sunetului mai minimalist produs din “Erik’s Song”, care probabil anticipă ce urmau să facă Slowdive în viitor), şi spre deosebire de alte grupuri de shoegaze contemporane mixajul lui Hufford e din nou reuşit, cu un balans bun între instrumente fără să fie unul predominant care să le înghită pe celelalte (poate vă puteţi agăţa de faptul că uneori tobele au un efect de “gated reverb” învechit, da’ pe mine nu mă deranjează), şi vocalele sunt mai clare şi uşor de înţeles (dacă sunteţi genu’ de ascultător care-ar vrea să înţeleagă ce cântă Kevin şi Bilinda – why?! what’s the point?). Piesele? Toate bune, se topesc într-o ceaţă masivă şi uneori singura diferenţă e dacă sună mai pozitive (“Celia’s Dream”, “Catch the Breeze”, “Erik’s Song”, “Waves”, “Brighter”, “The Sadman” – o piesă numită “The Sadman” e probabil cea mai fericită a albumului. The jokes write themselves.*) sau melancolice (“Spanish Air”, “Ballad of Sister Sue”, “Primal”), toate utilizând şi reutilizând progresia parte înceată-crescendo-parte tare-descrescendo (“Celia’s Dream”) dar asta nu-i o problemă – hell, I love Tori Amos but I can barely remember any of her songs**. Ar fi la fel de prost să încerc să critic piesele că sună la fel ca şi când aş face asta cu un album AC/DC - o ceaţă psihedelică atât de bună ar scuza piesele “subdezvoltate” dar pur şi simplu n-am găsit unele. Din contră, Just for a Day e atât de solid că am avut probleme să încerc să găsesc piesele distinse – o să sugerez “Celia’s Dream”, “Catch the Breeze”, “Waves”, “The Sadman” şi “Primal” -, şi cu totul albumul e atât de bun că depăşeşte problema unui sfârşit fleşcăit (“Primal” intră într-o parte climactică grozavă, şi brusc la 5:18 se opreşte, cu sfârşitul brusc având ecou adăugat până ce nu mai e volum. For fuck’s sake, guys, vă omora să cel puţin folosiţi un acord reverberat până aproape de infinit? Sfârşiturile bruşte gen “I Want You (She’s So Heavy)” nu funcţionează atât de bine în chestii psihedelice…). So yeah, Just for a Day reușește să îndeplinească potențialul primelor EP-uri. It’s damn good.

* Gluma evidentă e faptul că mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că titlul era “The Sadman”, nu “The Sandman”. I blame Neil Gaiman.

** Feel free to hate me for that.

Slowdive – Celia’s Dream

Slowdive – Catch the Breeze

Slowdive – Waves

Slowdive – The Sadman

Circa 1992 grupul a scos și un flexi-disc pe Sunday Records cu piesele “Beach Song” și “Take Me Down”. N-am prea mult de comentat la el: e plăcut fiindcă deh, nu pot să urăsc o piesă Slowdive, dar are o calitate sonoră de MBV-circa-1988 (traducere: proastă, parcă a fost înregistrat într-un garaj, făcând un deserviciu mare sunetului halucinogen la care Slowdive sunt specialiști) și piesele, spre deosebire de rădăcinile de Cocteau Twins ale grupului, sunt mai evident derivative de My Bloody Valentine – shit, “Beach Song” sună ca o copie de la “You Made Me Realise”. It’s really not worth the effort.

Slowdive au prins partea căcăcioasă a băţului prin faptul că au continuat să existe către ostilitatea proştilor de la NME şi Melody Maker (printre alte reviste) între apariţia lui Loveless şi debutul Britpop-ului, plus faptul că SBK Records setau recorduri pentru incompetenţă. Prin urmare, nu-i o surpriză că Souvlaki (1993) a fost înregistrat în condiţii mai haotice: patruzeci de piese înregistrate iniţial în Bath au fost aruncate al gunoi (Alan McGee le-a ascultat şi a zis, “they’re all shit.”), şi produsul final a necesitat utilizarea a 3 studiouri (Protocol Studios în Londra, Courtyard Studios în Abingdon şi White House Studios în Weston-Super-Mare, ultimul fiind și unde au înregistrat primul EP) – Slowdive reţin creditul pentru producţie, iar lui Hufford în rolul de inginer i se alătură Andy Wilkinson, Guy Fixsen, Martin Nichols şi asistenţii Marcus Lindsay, Giles Hall şi Yvette Lacey. Guess what? A meritat osteneala – am auzit destul de mult că Souvlaki ar fi considerat cel mai bun album Slowdive, şi, sincer, e greu să contrazic asta. Partea amuzantă e că se poate face un argument bun că Souvlaki e ceva mai “accesibil” decât Just for a Day (Neil a recunoscut că încercau să înregistreze “un album ‘pop’, încurajaţi/împinși de Creation Records) – Halstead & co. ajutaţi de Hufford şi ceilalţi ingineri depun din nou atmosfera învolburată, masivă a lui Just for a Day cu efect la fel de bun şi aceeaşi calitate sonoră (claritatea face mai uşor să observ că Scott face o treabă bună pe “40 Days” şi “Souvlaki Space Station”, iar Chaplin adaugă nişte melodii groovy la “Souvlaki Space Station” şi “Some Velvet Morning”), dar majoritatea pieselor de data asta au un caracter mai optimist (“Alison”, “Machine Gun” – creditele albumului zic “thanks to Spike for cellos“; nu ştiam că tipu’ evil din Buffy the Vampire Slayer cântă la violoncel! -, “40 Days”, “Souvlaki Space Station”, “When the Sun Hits”), unele piese sunt niţel mai rapide (“Alison”, “40 Days”), structurile unor piese au mai mult în comun cu ”dinamica Pixies” decât fluxurile şi refluxurile lui Just for a Day (“When the Sun Hits”) şi pe alte locuri Slowdive se retrag puţin de la zidul de sunet estompat în favoarea unor piese mai “simplu” produse, realizând un contrast efectiv (“Here She Comes”, începutul lui “Altogether”, începutul lui “Melon Yellow” piesa bazată pe chitară acustică “Dagger”, “Country Rain”). De asemenea, Souvlaki mai şi experimentează oarecum cu sunetul grupului – Brian Eno adaugă sintetizatoare şi tratamente ce se integrează destul de bine cu psihedelia generală pe “Sing” şi “Here She Comes”, “Souvlaki Space Station” dă dovadă de o influenţă din dub (prin ecoul plasat pe melodia principală + basul lui Chaplin) şi se apropie cel mai mult de MBV, “Good Day Sunshine” şi “Missing You” sunt două experimente reuşite cu ambient techno gen Aphex Twin + masa de chitări Slowdive, şi “Country Rain” are o melodie de chitară slide cu reverb masiv, the kind I can’t resist. Oh yeah, am uitat să adaug – SBK Records or avea un personal de maimuţe cu SIDA dar au avut o idee bună (SHOCKING!) să adauge patru piese bonus pentru versiunea americană a albumului – trei de pe EP-ul 5, şi anume “Good Day Sunshine”, “Missing You” şi “Country Rain”, discutate mai sus, plus un cover al “Some Velvet Morning” de Lee Hazlewood şi Nancy Sinatra. Acuma, eu mă pregătesc preventiv să critic orice are numele de “Sinatra” ataşat, because I’m a biased prick, dar… fuck it, cover-ul ăsta e excelent - Halstead cântă în registrul de jos al vocii şi sună ca Jim Reid, Goswell = awesome as usual, Chaplin ancorează valul de chitări cu o melodie de bas bună, şi Scott manevrează cu uşurinţă tranziţia de la versurile în 4/4 la refrenul în 3/4. Yeah, Souvlaki definitiv = cel mai bun album Slowdive. Drop whatever you’re doing and listen to it NOW. THAT MEANS YOU TOO, TIMMY.

Fun fact: Titlul albumului e luat de la o schiţă de pe primul album de The Jerky Boys, mai specific replica “My wife loves that Greek shit, she’ll suck your cock like souvlaki!”

Slowdive – Alison

Slowdive – Machine Gun

Slowdive – Sing

Slowdive – When the Sun Hits

N-am să discut EP-urile 5 (1993), 5 (In Mind Remixes) (1993) și Outside Your Room (1993) fiindcă spre deosebire de cele timpurii, devin cam redundante fiindcă majoritatea pieselor sunt deja valabile pe albume: 5 am zis deja că are mai toate piesele mai puțin “In Mind” pe ediția SBK de la Souvlaki, iar Outside Your Room conține: o piesă nouă, “So Tired”, două de pe Souvlaki (“Alison” și ”Souvlaki Space Station”) și un remix de la “Souvlaki Space Station” numit “Moussaka Chaos” (they’re really sticking to the Greek theme. What’s next? “Bouzouki Bonanza”?).

There must be a law about it or something. Sau e din cauza limitelor genului. Oricum, tot ce ştiu e că fiecare grup de shoegazing după ce a produs capodopera lor a schimbat viteza pentru următorul efort – My Bloody Valentine au oprit maşina, Lush au trecut (cu succes) la Britpop, Ride au trecut (eşuat) la Britpop, şi cu Pygmalion (1995), Slowdive abandonează pretenţiile de shoegazing şi se consacrează mai mult dream pop-ului. Personalul e în mare parte aceeaşi – Halstead şi Hufford co-produc, Hufford are credit de inginer -, singura schimbare fiind Ian McClutcheon la tobe în locul lui Simon Scott. Chiar nu ştiu de ce: majoritatea pieselor de aici n-au tobe (“Miranda”, “Cello”, “Js Heaven”, “Visions of La”, “All of Us”) sau folosesc drum machines şi sample-uri (“Rutti”, “Crazy for You”, “Trellisaze”) – hell, singura piesă unde se poate recunoaşte un baterist uman ar fi “Blue Skied an’ Clear”, şi acolo tobele şi percuţia sunt fortificate de încă un drum machine. Anyway, Halstead, Goswell şi Hufford pe Pygmalion demontează sunetul Slowdive: materialul nou de aici e mult mai minimalist în producţie (efectele de chitară şi abuzul de pedale e înlocuit cu reverb şi ecou majoritatea timpului), mai aproape de dream pop sau Talk Talk circa Laughing Stock (“Miranda”, “J’s Heaven”, “Blue Skied an’ Clear”), mult mai dependent de repetiţie hipnotică (“Crazy for You”, “Trellisaze”), chitările acustice sunt mai proeminente (“Miranda”, “J’s Heaven”, “Visions of La”, “All of Us”) şi incorporând din nou experimentele cu ambient techno (“Rutti”, “Crazy for You”, “Trellisaze”) – singurele două ori când “vechiul” sunet e convocat, pe “Crazy for You” şi “Blue Skied an’ Clear”, rezultatele nu mai sunt la fel de masive şi complicate ca Just for a Day sau Souvlaki. Oh yeah, şi mai sunt două piese scurte ce practic funcţionează ca interludii – “Cello” (exact ce spune titlul: o improvizaţie de violoncel) şi “Visions of La” (chitară acustică + Rachel Goswell = yay!). Nu cred că-i mare surpriză considerând piesele bonus de pe Souvlaki, dar schimbarea funcţinoează foarte bine, producând nişte momente deosebite cu “Rutti”, “Miranda”, “J’s Heaven” şi “Blue Skied an’ Clear”, printre altele. Well, cel puţin prin Pygmalion Slowdive au reuşit să-şi încheie cariera cu un album bun, spre deosebire de dezastrul care l-au suferit Ride.

Slowdive – Rutti

Slowdive – Miranda

Slowdive – J’s Heaven

Slowdive – Blue Skied an’ Clear

Undeva în perioada asta Slowdive au fost responsabili și pentru coloana sonoră a unui film de care nimeni n-a auzit numit I Am the Elephant, You Are the Mouse. Exact ca filmele alea de hipioți More + Obscured by Clouds faimoase doar pentru coloanele sonore Pink Floyd, ăsta e singurul lucru care-l știu despre film. N-am să cronichez coloana sonoră fiindcă: 1. n-o am completă, 2. copia mea are o calitate sonoră oribilă.

(I’m naming my next punk band Bouzouki Bonanza…)

Talk Talk (no elephants)

Okay, acum că v-am atras atenția cu titlul ațâțător, să discut puțin despre Talk Talk.  

În mod tragic fără să-și fi luat numele din versurile lui „Elephant Talk” de King Crimson, Talk Talk au fost un grup englez existent între 1981-1991, cu următorii membri-cheie:  

Mark Hollis – vocal, chitară, pian, orgă
Tim Friese-Greene - producător, pian, orgă, harmoniu (1983-1991)
Paul Webb – bas, uneori chitară, claviaturi, acordeon, percuție (1981-1988)
Lee Harris – tobe 

(Simon Brenner a avut sarcinile de claviaturi între 1981-1983, but who cares about him anyway?)  

Titlul e o mică exagerare: nu urăsc atât de mult catalogul Talk Talk. Hell, The Colour of Spring și It’s My Life sunt albume decente. Da’ am zis c-am venit să vorbesc despre albumele impresionante, și asta am să fac.  

Mică recapituare înainte să fac asta: Talk Talk și-au început cariera ca un grup de synthpop/New Wave destul de nedistins (cu acuzații frecvente că erau „the poor man’s Duran Duran), cu albumele rezultante The Party’s Over (singurul cu Brenner în locul lui Friese-Greene) și It’s My Life (piesa titulară a avut un cover de No Doubt dacă stimulează memoria cuiva) obținând ceva succes în Anglia și Europa. Odată ce-au obținut un buget mai mare, grupul a abandonat sintetizatoarele care au fost forțați să le folosească din motive financiare și a trecut la o producție mai organică cu The Colour of Spring. Totuși, Colour of Spring, oricât îmi place, e esențial un album accesibil, mai „pop”, cum ar veni. Pentru mine discografia Talk Talk începe direct cu Spirit of Eden și culminează cu Laughing Stock (coincidental ultimul lor album), două albume care au avut un rol cheie în cristalizarea genului cu nume stupid dar muzică interesantă (dar cam greu de descris) „post-rock”.Dar trebuie să recunosc, partea enervantă la Talk Talk e că sunt unul din grupurile ălea. Știți voi, grupurile ălea după care vă omorâți dar dacă cineva vă cere o descriere despre cum sună aveți un blocaj lingvistic și iese ceva care nu sună atât de impresionant sau chiar neconvingător (human language… *eyeroll*). Well, sper că o să pot să cel puțin interesez pe cineva cu cronica asta. 

Încurajați de succesul lui The Colour of Spring, EMI a acordat Talk Talk un buget mai mare și nici un termen final pentru sesiuni. Băieții au răspuns prin a se izola într-o fostă biserică devenită Wessex Studios (în Highbury, nu departe de unde stau eu în Londra) pentru vreun an alături de inginerul Phil Brown și circa 12 muzicieni de sesiune, înregistrând ore întregi de improvizații într-un studio plin de tămâie, lumânări și ocazional întuneric complet (to „get in the mood”, you see) pe care dup-aia Hollis și Friese-Greene (care înhață aici creditul de producător) le-au copy-paste-uit și organizat în mod migălos pentru a obține piese. Rezultatul: The Spirit of Eden (1988), albumul unde grupul a abandonat complet New Wave-ul și a ajuns în schimb la „FUCKING AWESOME”. Pentru a da la o parte chestiile ușoare: dac-ar exista un premiu Nobel pentru inginerie audio, Friese-Greene și Brown l-ar merita cu ușurință pentru producția cristalină, clară de care se bucură Eden și Laughing Stock. Seriously, it’s brilliant. Partea complicată e faptul că, well, trebuie să recunosc că, în mod șocant, Talk Talk par aici a fi căzut peste un stil practic complet al lor, destul de greu de descris. Okay, există antecedente - recunosc urme din King Crimson circa Islands, inovațiile ambientale ale lui Brian Eno, Can circa Bel Air și o răscruce ciudată între stilul de „cool jazz” și perioada electrică a lui Miles Davis (ultimii doi au folosit și ei tehnica „tonă de improvizații + copy-paste = album –> PROFIT”; de asemenea, Hollis de la început l-a numit pe Miles ca o influență) -, dar, well, cum să zic, în procesul de ascultare albumul sună simultan familliar datorită antecedentelor sus-menționate (influențele de jazz sunt cele mai evidente pe „Inheritance”, iar „The Rainbow” și „Desire” trag o influență notabilă din blues-rock) și remarcabil/fără seamăn. Destul de surprinzător pentru un album lipit cap la cap din improvizații și care se bazează mai mult pe atmosferă decât accesibilitate, cele șase piese de pe Eden dau dovadă de o oarecare structură, cel puțin în sensul că variază între niște secvențe bine-definite ce servesc ca o bază solidă pentru înfloriturile/ornamentele muzicale furnizate de cei 12 muzicieni de sesiune. Okay, Eden pare să aibă ca setare principală o atmosferă ambientală/eterică („Inheritance”), pe alocuri minimalistă („Wealth”) și accentuată de combinația de improvizații instrumentale și repetiția progresiilor de bază destul pentru a crea un efect hipnotic fără a deveni plictisitoare („The Rainbow”, „Eden”, „Inheritance”), dar fiți fără grijă: albumul nu cade pradă sindromului „New Age” în primul rând prin faptul că e frecvent prea ciudat sau cu baza în „drone”-uri pentru a fi muzică de fundal la treburi casnice, și-n al doilea rând prin faptul că e frecvent mai tensionat și dur comparat cu Laughing Stock mulțumită imperfecțiunilor ocazionale din înregistrare (disonanțe ocazionale își ridică capul pe parcurs, mai evident în „I Believe in You”), piesei „Desire” și harmonica distorsionată cântată de Mark Feltham. Cele șase piese sunt într-adevăr puternice calitativ („Eden” începe neliniștit dar se domolește într-un alt groove reușit de Harris și către final conține un solo de Feltham memorabil cu trompeta lui Henry Lowther în contrapunct, „Inheritance” combină melodiile melancolice ale lui Hollis la chitară și Friese-Greene la pian cu contrabasul lui Danny Thompson), dar eu aș alege ca cele mai bune piese „The Rainbow” (al cărui tendințe meditative sunt contrabalansate de un groove mișto creat de Harris și Webb, harmonica de blues-rock distorsionată a lui Feltham și chitara lui Harris), „Desire” (îndurați începutul melancolic de dragul riff-ului principal de blues-rock, dinamica extremă și acumularea tensiunii pentru a o descărca cu o secțiune de rock dură bazată pe un ritm nu-exact 4/4 de Harris și un solo de percuție de Harris și Martin Ditcham), „I Believe in You” (words fail me… corul catedralei Chelmsford e utilizat perfect aici) și „Wealth” (cu probabil cea mai bună performanță vocală a lui Hollis pe întreg discul). Din păcate, Spirit of Eden are niște probleme care-l țin puțin sub nivelul lui Laughing Stock. În primul rând, poate-i faptul că am ediția remasterată din 1997, dar albumul are ocazional niște greșeli de mixaj unde anumite instrumente sunt mixate prea tare, rezultând un sunet ascuțit ce distrage de la piesele în sine (chitara lui Hollis în „Eden” e consistent supradistorsionată în tranziția de la partea neliniștită cu un ritm metronomic la groove-ul principal, chiar în mod strident în jurul minutului 6:01, dar și harmonica lui Feltham pare mixată prea tare pe alocuri). De asemenea, unele instrumente au un sunet simplu, „neornamentat” care pare să nu se potrivească cu sunetul total al albumului cu excepția piesei „Wealth” – nițel reverb n-ar fi stricat (clarinetul lui Andrew Marriner în „Inheritance” și introducerea de la „Desire”, de exemplu). Și în mod mai puțin sfruntat, „cowbell”-ul electronic utilizat în „Desire” s-a învechit cam slab. Dar problema mai severă cu Spirit of Eden e că pare pe alocuri cam ezitant în construcție: disonanțele ocazionale exceptate, albumul dă uneori dovadă de organizare mai neatentă/haphazardă – introducerile și tranzițiile netede, fluente sunt prea frecvent eclipsate de instrumentele care pur și simplu par să vină brusc de nicăieri (introducerea lui „The Rainbow” sună nesigură, iar vioara lui Nigel Kennedy din aceeași piesă în jur de 3:59 e la fel de ezitantă și aproape falsă), creând echivalentul audio al unui drum cu hârtoape sau rafale de șrapnel. În ciuda acestor neajunsuri, Spirit of Eden rămâne o schimbare radicală extrem de reușită pentru Talk Talk și e un album bun pe cont propriu, dar pur și simplu nu se ridică complet la nivelul lui Laughing Stock.

Talk Talk – Eden

Talk Talk – Desire

Talk Talk – I Believe in You

Deși nu exact un dezastru comercial, Spirit of Eden a cauzat idioții de la EMI să dea în judecată pe Talk Talk pentru înregistrarea unui album necomercial (cel puțin Geffen au avut dreptate când l-au dat în judecată pe Neil Young că făcea albume de căcat), și după un caz prelungit contractul grupului a fost anulat. Hollis, Friese-Greene și Harris au procedat să se mute la Polydor, să scoată Laughing Stock (1991) pe divizia Verve Records (simbolism, nene) și dup-aia să se despartă pentru motive neclare. Well, cel puțin au avut decența să ne lase cel mai bun album al lor înainte să se împrăștie în propriile lor direcții (Hollis a făcut un album solo în 1998 și de-atunci nimic, Harris și Webb au format grupul .O.rang și Webb a colaborat cu Beth „Portishead” Gibbons sub pseudonimul Rustin Man). Înregistrat din nou în mod improvizatoriu în Wessex Studios cu muzicieni de sesiune familiari (Martin Ditcham la percuție, Henry Lowther la trompetă, Mark Feltham la harmonica, Simon Edwards la bas acustic) și nou-recrutați (7 violoniști, doi celiști, Ernest Mothle la bas acustic, clarinetistul Dave White), Laughing Stock poate fi descris pur și simplu ca „Spirit of Eden, dar îmbunătățit”. În primul rând, Tim Friese-Greene și Phil Brown tot merită premiuri Nobel pentru inginerie audio, furnizând același sunet clar/cristalin care se potrivește perfect cu muzica din interiorul discului (nu-i o coincidență c-a apărut în același an ca Loveless – ar fi probabil cele mai bune produse albume din acel an, chiar dacă la poluri opuse), dar cel puțin de data asta au remediat problemele ocazionale ale lui Eden – nici o notă masterată scrâșnit, ceva mai mult reverb pentru a nu avea un sunet complet gol, și introducerile instrumentelor de data asta sunt mai mult subtile decât bruște („After the Flood” în particular). Într-o oarecare ironie pentru un album scos pe Verve Records, Laughing Stock nu e *exact* „Talk Talk goes jazz” – se pot recunoaște în continuare antecedentele lui Eden (Miles Davis – mai mult din perioada electrică, în special Get Up With It, decât de ”cool jazz”/King Crimson/Brian Eno/Can) și același caracter prea ascuțit/ciudat pentru a fi doar muzică de fundal (discordanța bruscă în jurul minutul 5 în „Taphead”), dar Laughing Stock face un oarecare efort de a evolua sunetul schițat pe Eden. Astfel, șase piese din nou avem (la fel ca Eden și Spiderland! COINCIDENȚĂ?!!!!), dar materialul de aici e în general mai „domol” (nici un RAWKOUT de genul lui „Desire” în vedere, dar intensitatea se strecoară în „Ascension Day”), pe alocuri mai minimalist („Myrrhman” - probabil, „Runeii”) dar în general mai minuțios/ambiental ca producție („After the Flood”, „New Grass”) și se avântă ceva mai departe cu utilizarea dinamicii și liniștii/„spațiului” sonor ca un element important („Myrrhman”, începutul lui „Taphead”). Spre deosebire de Eden, aici e practic nedrept/greu pentru mine să scot în evidență doar câteva piese (okay, dacă mă presați destul o să recunosc că „After the Flood” și „New Grass” sunt culmile albumului) fiindcă toate sunt excelente (sau pur și simplu am ascultat Laughing Stock mai mult decât Spirit of Eden – take your pick): „Myrrhman” păcălește ascultătorul cu un început ușor ezitant (dar care dă totuși dovadă de o treabă de mixaj foarte bună – fiecare instrument e practic la setarea de volum optimă) și procedează să sune simultan dezorganizat/lipsit de tempo dar impermeabil (observați plasamentul aparent aleatoriu al instrumentelor care cumva reușește să facă sens; de asemenea Henry Lowther pare să fi primit instrucțiunea „okay, dude, sound like Miles Davis on Kind of Blue”) printr-o utilizare reușită a liniștii ca un alt instrument, „Ascension Day” construiește pe baza ambienței lui „Myrrhman” cu încă un groove solid (foarte influențat de jazz) de Harris și Ditcham plus tipu’ bun de la bas (nu știu dacă-i Simon Edwards sau Ernest Mothle), se așează pe un contrast interesant, aproape manichean, între melodiile de orgă aparent derivate din soul/gospel ale lui Friese-Greene și aranjamentul amenințător (viorile disonante și harmonica lui Feltham făcând din nou melodii de blues-rock ajută mult) și dup-aia devine din ce în ce mai intens până la sfârșitul brusc (*cough*”IWantYou(She’sSoHeavy)”*cough*), „After the Flood” își justifică din plin durata de 9:39 minute folosind o melodie aproape ambientală de orgă a lui Friese-Greene ancorată pe ritmul lui Harris, reușind să scape cu un solo super-distorsionat și disonant de harmonică care accentuează efectul hipnotic în loc de a strica piesa cu totul, „Taphead” creează o atmosferă nesigură cu viorile disonante și înregistrarea minimalistă (primele 2 minute: doar Hollis la chitară și voce) înainte de a adăuga mai multe instrumente (trompete de Miles Davis din nou, Feltham la harmonica distorsionată, un ritm sincopat) și a culmina cu un „scare chord” marca Bernard Herrman, ceea ce într-o secvențare ingenioasă tranziționează la piesa excelentă „New Grass”, care reutilizează formula de „groove solid de Harris + ‘drone’ ambiental ca bază + improvizații ornamentale” (și durata lungă, de altfel – 9:40…) dar cu un efect mai fericit/optimist înainte de a încheia albumul din nou pe o notă nesigură, melancolică cu „Runeii”, revenind ciclic la minimalismul lui „Myrrhman”. În concluzie, ceva ce Laughing Stock are în comun cu Loveless e că e unul din albumele alea care ar trebui ascultate cel puțin odată. Preferabil RIGHT FUCKING NOW. Și dacă tot ce știți de la Talk Talk ar fi piesa redată de No Doubt, o să fie o surpriză (plăcută sau nu n-am cum să zic – sper că prima, da’ hei, recunosc că eu și restul lumii nu cădem de acord asupra gusturilor muzicale uneori -, dar sigur o să fie o surpriză).

Talk Talk – Ascension Day

Talk Talk – After the Flood

Talk Talk – New Grass

*Jaws theme*

Well, acuma că s-a dovedit că site-ul n-a murit încă și-mi trebuie un mod să procrastinez, o să iau o pauză de la chestii minore precum scrisul a două eseuri importante și o să discut despre Slint.

Deci, Slint. Înotători oribili, mai multă surpriză că grupuri de alternative rock importante ies din statele alea care ocupă spațiu între California și New York, și responsabili alături de Talk Talk (în faza târzie bună, nu aia de New Wave; ajung și la ei) pentru codificarea a ceea ce alții numesc „post-rock” (gawd, ce termen tâmpit…). Practic singurii muzicieni importanți din Louisville, Kentucky, Slint au existat între 1986-1991 cu următorii membri:

Brian McMahan – chitară, mormăială, țipete, ocazional vocale
David Pajo – chitară
Britt Walford – tobe, nume feminin, fost membru Breeders, uneori chitară și mormăială
Ethan Buckler – bas (1986-1989), plecat din umilință că a apărut pe Tweez
Todd Brashear – bas (1989-1991), tipu’ care a apărut pe albumul bun

Derp, habar n-am de ce Slint au fost loviți cu eticheta de „post-rock”. De fapt, nici nu știu de ce există genul ăsta. Sure, are câteva caracteristici - cea principală pare să fie „influențe din ambient, jazz și muzică experimentală, concentrare mai mult pe atmosferă/sunet decât melodii, repetiție și crescendo-uri etc.”, blah blah blah. Asta merită o categorie separată? Îmi sună mai mult ca, oh I dunno, King Crimson circa Larks’ Tongues in Aspic-Starless and Bible Black-Red dar minus viteză, talent instrumental intimidant de categoria „MY MIND IS BLOWN” (nici o urmă de arpegiile mega-complicate din anii ’80 sau, er, piesele la fel de complicate din anii ’80 – these guys haven’t leveled up enough for that), instrumente care nu sunt chitară, bas și voce, și… cam atât.

Talk Talk pe Laughing Stock (ajung la ei imediat!) cel puțin au absorbit la greu influențele de jazz și ambient. Slint? Well, oricât îmi place Spiderland, cred că toată chestia cu „King Crimson dacă membrii erau niște foști punk rockeri din Shitendofnowhere, USA” ar fi cea mai scurtă definiție. I mean, ce au Slint: piese în măsuri care nu-s 4/4? Check. Contraste dinamice pronunțate, exagerând toată chestia încet-tare-încet care a devenit un clișeu în alt-rock? Double check. Melodii strangulate, frecvent repetitive? Yeah (da’ cum am zis mai sus, mai simplificate). Ritmuri greoaie? De așteptat – Walford nu-i exact următorul Bill Bruford. Sau Matt Cameron. Slăbiciuni? Ajung la ele.

Realizez că probabil fac o greșeală încercând să bag grupul în cutia de „progressive rock”, da’ mi se pare că se potrivesc acolo în oarecare măsură, și mai mulți oameni știu ce-i aia „prog” spre deosebire de „post-rock”. And now, ze feature presentation.

În rock, există debuturi slabe. Și dup-aia există Tweez (1989). Personal eu sunt convins că Brian, David și Britt au făcut intenționat un album slab ca următorul album să fie considerat un album clasic, și au uitat să-i zică lui Ethan că era o glumă. Cel puțin e mai amuzant decât să încerc să înțeleg cum tipii care-au făcut Spiderland au debutat cu… asta. Produs în mod „naturalist” de intolerabilul Steve „Shut The Fuck Up Already You Asshole” Albini, Tweez are elementele de bază ale grupului în loc – melodiile discordante („Carol”, al cărui riff simplu și distorsionat sună ca o fotocopie slabă a 4a de la „Red” de King Crimson, „Charlotte”, care încearcă să adune niște forță dar suferă din cauza producției, „Darlene”, agresivitatea slabă a lui „Warren”, „Rhoda”), ritmurile greoaie, „sparte” sau în măsuri ciudate („Ron”, „Kent”, „Charlotte”, „Pat” dispune de o performanță chiar impresionantă la tobe de Britt Walford – still no Bill Bruford, but pretty damn good nonetheless), pasajele instrumentale („Nan Ding”, care adună la un loc mai multe riff-uri dar sună schizofrenic în loc de interesant datorită faptului că sunt toate îmbulzate în 1:47 minute, „Kent”, „Charlotte”), mormăilelile lui Brian care strică încearcarea de a crea o atmosferă „spooky awesome” fiindcă eșuează prea frecvent în peninsula Greg Lake („Carol” – Jesus, Brian încearcă să țipe dar pur și simplu sună patetic aici… -, „Charlotte”, „Darlene”, „Pat”), etcetera – okay, „Warren” nu-i din vina lui Brian: vocalele acolo sunt creditate unui tip numit Edgar Blossom. Problema e că, prin analogie torutată – piesele de Lego sunt corecte dar sunt asamblate prost. Tweez în total are un caracter haotic și dezorganizat, ca o lungă sesiune de improvizație/prostire/generally fucking around în loc de a, oh I dunno, înregistra un album, piesele scurte nu permit grupului să creeze și să susțină un „mood” anume fiindcă sunt prea ocupați încercând să forțeze toate ideile în câteva secunde (ceva ce funcționează dacă vorbim de fața a doua din Abbey Road, dar nu aici – de exemplu, „Kent” începe cu un riff promițător, procede să-l abandoneze și să devină o fleșcăială cu ritm sincopat și dup-aia trece într-o parte cu o repetiție obsedantă ce practic prezice piesele bune ale grupului; sau „Warren”, care durează 2 minute de încercare slabă de a face hardcore punk înainte de a se opri brusc și a începe un sample dintr-un tip zicând Jesus, hand me those god damn tweezers…), și melodiile nu sunt memorabile (poate cu excepția riff-urilor dure destul de reușite din „Ron” și „Carol”, din păcate stricate de faptul că Brian își deschide gura, și partea mai „creepy” din „Kent”). Well, cel puțin Albini asigură albumului un nivel de bază de calitate sonică, chiar dacă nu are sunetul pulverizant din Surfer Rosa, In Utero sau chiar Rid of Me - chitările distorsionate nu au destulă putere în spatele lor, ieșind un sunet subțire, înalt și ineficace („Charlotte” fiind cel mai grav afectat). I dunno, probabil altora le place Tweez, da’ eu cred că-i dezamăgitor/frustrant.

Slint – Kent

În 1989, Slint plănuiau să scoată pe piață un single 12”, dar au trecut pe o altă casă de discuri și n-au apucat. Materialul în chestiune, piesa nouă „Glenn” și o nouă versiune de la „Rhoda”, ambele instrumentale, au apărut postum în 1994 ca un EP numit Slint. Pe care nu-l am. Kind of a bummer, really.

Spiderland (1991) e unul din albumele alea care-s precedate de reputație și poate uneori să fie cam dificil de evaluat. Dar la ce să mă aștept de la un album care se zvonește că înregistrarea intensă a cauzat internarea cel puțin unui membru într-un azil, și a cauzat grupul să se desființeze mai târziu în același an. So, yeah, hai să scap odată de analogia asta: Spiderland e un Mare Salt Înainte (come on, Mao, when you gonna sue me, you commie fucker?!) – cam evident considerând c-am stat un paragraf să detaliez cum nu-mi place Tweez. Înainte de a sări-n piscină mai bine mă ocup de chestiile de bază: Steve Albini e înlocuit ca producător de Brian Paulson, care folosește un stil de înregistrare „live” nu atât de diferit, dar cel puțin dă albumului un sunet mai bun. And thank Satan, tobele și chitările distorsionate acum au forță în spatele lor (chiar dacă basul lui Brashear suferă și uneori devine inaudibil – y’know, mai multe joase n-ar strica) - okay, sunt părți prelungite ale albumului minimaliste, dar cel puțin de data asta e o alegere creativă și nu mixaj deficient. Right, time to dive. Veștile bune: Spiderland evită stupizenia monumentală a caracterului de jam session dezorganizat de pe Tweez – cele șase piese de aici („Breadcrumb Trail”, „Nosferatu Man”, „Don, Aman”, „Washer”, „For Dinner…” și „Good Morning, Captain”) au cel puțin 5 minute ca durată și permit grupului destul loc să se extindă cu pretențiile de prog-rock, piesele multipartite și pasajele instrumentale extinse, frecvent cu repetiție care din fericire e mai mult Velvet Underground decât Spacemen 3. Hell, între coperta aia (looks normal but somehow wrong…) și melodiile discordante (de data asta memorabile!), Spiderland are un caracter destul de malevolent, aproximând destul de bine frica aia constantă că ceva se întâmplă puțin în afară dar nu poate fi văzut - până și Brian cel puțin depune un efort să contribuie la atmosfera creepy în loc s-o strice, adaugând versuri narate cu un caracter mai suprarealist („Breadcrumb Trail”, „Good Morning, Captain…”). So, Spiderland = coloana sonoră a unei căderi nervoase/echivalentul audio al paranoiei? Sure, why not. Cât despre piese? Well… sunt bune! No, really: „Breadcrumb Trail” reușește să compenseze pentru versurile și vocalele slabe cu un riff armonic într-o măsură ciudată (gee, mă întreb de ce Slint uneori au primit porecla de „math rock”?) ce erupe într-o parte de „RAWK OUT” discordantă la un tempo greoi (tipul care a comparat piesa asta cu „Black Sabbath” nu era complet dus cu pluta), „Nosferatu Man” e o piesă mai agresivă ce se ridică la înălțimea titlului datorită unei combinații păienjenești între un riff curat cu un ritm „spart” și o melodie înaltă, scârțâită ca un polizor, înainte de a erupe din nou în previzibila secțiune de „RAWK OUT” (aw, look, Slint are trying to do heavy metal! Isn’t that cute?) și a evolua dup-aia într-o secțiune de repetiție obsedantă (cineva a ascultat partea de mijloc a lui „Red” de King Crimson…), „Don, Aman” iese imediat în evidență mulțumită riff-ului memorabil (sună ca o progresie de blues cântată pe o chitară dezacordată – rezultatul e destul de bun!), repetat obsesiv (cu o chitară adițională în contrapunct dar fără bas sau tobe pentru efectul ăla special de „pants-shitting paranoia”) și mormăielilor chiar amenințătoare contribuite de Britt Walford – aș zice că asta, „Nosferatu Man”, „Washer” și „Good Morning, Captain” sunt cele mai bune piese ale albumului -, „Washer” e cea mai lungă piesă a albumului și are un aranjament pe măsură: prima parte alternează între arpegii de chitară cu un caracter deprimant și acorduri susținute cât timp Brian demonstrează slăbiciunile vocii sale, un detur brusc la circa 3:23 adaugă tensiune aranjamentului introducând o variație mai întunecată, piesa dup-aia acumulează tensiune până la punctul culminant, și oricât de sarcastică ar părea expresia credeți-mă că „RAWK OUT”-ul agresiv rezultant e al naibii de efectiv (în special fiindcă imediat înainte grupul reduce volumul ca depunerea stivei de Marshalls să aibă un impact mai mare), și e totul ținut la un loc de probabil cea mai bună performanță a lui Walford, „For Dinner…” e cea mai scurtă piesă de pe album și singura instrumentală, servind mai mult ca un soi de pauză după „Washer” și o pregătire pentru MARELE CLIMAX lulz – e ușor să zic că depune din nou repetiția obsedantă și melodiile minore pentru un efect reușit și Walford din nou ancorează piesa blah blah blah dar trebuie să recunosc că, honestly, e veriga slabă a albumului și „Good Morning, Captain” reprezintă punctul focal, punctul culminant, „the money shot” al albumului – încă o felie extinsă plină de tensiune propulsată de un riff de bas procesat să sune fals în comparație cu chitările, plină de melodiile discordante, ritmurile non-4/4 și narațiunea care ar trebui să fie bine cunoscute până acum. Sfârșitul mai fleșcăit la o parte, it’s a damn good song. Dezavantajul albumului e că, well, în afară de faptul că reputația sa poate să diminueze calitatea pentru un ascultător, Brian continuă să fie veriga slabă a albumului – versurile sale care nimeresc ținta („Nosferatu Man”, „Good Morning Captain”, și tehnic număr „Don, Aman” fiindcă nu-s sigur dacă Britt e responsabil pentru versuri sau nu) de-abia întrec numeric pe cele care ratează („Breadcrumb Trail”: povestea pedestră, neinspirată a unei zile la carnaval cu un ghicitor , „Washer”), mormăielile sale continuă să fie ceva ce mai mult tolerez decât să-mi placă, cântatul său sună silit și ușor fals („Breadcrumb Trail”, „Washer”), și țipetele repetate de „I MISS YOU!” ar trebui să fie punctul culminant al lui „Good Morning, Captain” dar efectul e stricat de repetiție (yo, Brian, pro tip: trebuia să lași doar primele două ori) și ultimele scâncete pur și simplu sună patetic. Iarăși. Why the fuck is this guy the singer again? Dar nu e o problemă destul de mare încât să distragă de la reușitele albumului. Slint n-or avea talentul instrumental incredibil sau viteza orbitoare marca King Crimson, dar reușesc pe propriile condiții. Aruncați-i o încercare lui Spiderland dacă „post-rock amenințător” vă sună ca un compliment și aveți un stomac bun pentru narațiune morbidă, mormăită. Și ascultați-l tare, fiindcă atunci o să puteți să auziți basul și să simțiți dinamica extremă în toată gloria ei.

Slint – Washer

Slint – Good Morning, Captain

BEHIND YOU