Cea mai terifiantă “primă zi” a fost evident cea de școală. În generală unde am învățat eu (sau poate și în altele) se practică “trecutul pe sub pod”. Asta însemna că bobocii, că doar îs mici și fraieri, intră în clase trecând printr-un fel de tunel alcătuit de-o parte și de alta din elevi mai mari care țin buchetele de flori ridicate astfel încât formează o boltă. Nu destul că ești speriat, acum mai trebuia să vezi o mulțime de fețe holbându-se la tine. Și asta nu ar fi cea mai mare problemă a ta. Palmele și șuturile pe care le iei pe parcurs ce înaintezi, s-ar putea să îți dea senzația că ești într-un film de groază.

Având în vedere că așa mi-am început eu școala, zic eu că a fost o minune că am rezitstat pe băncile ei până la sfârșit.

Apoi a fost prima zi de liceu, pe care sincer nu mi-o amintesc prea bine. Probabil că m-am simțit atât de prost încât am vrut să uit, lucru care mărturisesc că nu îmi displace.

Cu timpul, prima zi a unui început nu mai contează și începi să o tratezi cu o indiferență demnă de Oscar. Mai târziu însă, vine momentul să te angajezi. Și cum nu esti omul care să facă ce nu îi place, vei avea parte de câteva “prima zi” în mai multe firme, până ce îți găsești locul.

E normal, toată lumea știe că prima impresie se conturează în câteva secunde. Așa că, dacă vrei postul, te străduiești. Te schimbi de trei ori până să pleci, că doar nu vrei să pari că îți pasă prea mult, (doar eşti un rebel, reprezinți viitorul țării, dacă nu te plac, ei pierd), dar nici să cazi în celaltă extremă, având în vede că ți-ar prinde bine niște bani și apoi viitorul poate să mai aștepte.

Ajungi în sfârșit la destinație, cu cel puțin 15 minute mai târziu, deși tu te-ai trezit special cu o oră mai devreme și invoci o scuză, orice, numai să nu superi pe nimeni. Apoi urmează faza în care toată lumea se uită la tine. Vin tot felul de oameni, așa… că erau în trecere și cu ocazia asta îl văd și pe noul coleg. Noroc că au avut nevoie de un sfat de la colega din departamentul la care vei lucra tu, că altfel nu ar fi știut că au colegi noi.

Mereu mi-am imaginat că dacă ar exista un magazin de cumpărat copii, părinții și-ar studia viitoarea odraslă așa cum angajatorul și noua echipă, sudiază un intern. Unii se uită cu coada ochiului, alții cu insistență în speranța că te intimidează. Apoi, după ce te simți ca un exponat la muzeu, într-o zi în care vin copiii de la grădiniță în grup organizat să te vadă pe tine, o specie rară, primești ceva de făcut. Ceva-ul este, evident, greu pentru că e prima oară când trebuie să îl faci după anumite standarde. Când îl termi îl predai superiorului, care îți va mulțumi pentru efort, dar vezi tu, ceva-ul are cam multe greșeli. Ei, nu-i nimic, te vor învăța ei să îl faci cum trebuie.

Și uite așa, devii și corporatist, că doar Planeta va fi salvată de alții… sau poate chiar de tine, dar nu acum, că tu acum ai nevoie de bani.

Dacă ai o vârstă cuprinsă între 18 şi 25 de ani, vrei să afli mai multe de leadership şi vrei să iei parte la un program unde teoriile şi practica se armonizează la cel mai înalt nivel educaţional, atunci aplică până pe data de 15 iulie la LEADERS School.

Pe parcursul a cinci zile, te vei putea familiariza cu leadershipul personal, cu leadershipul unu-la-unu şi cu leadershipul de echipă. Vei putea participa atât la sesiuni teoretice, cât şi la activităţi practice. Sesiunile sunt inovative ca metodologie şi tematică, sunt flexibile, incluzând şi module în interval de timp scurt şi sesiuni de durată mai lungă. De asemenea, sesiunea specială a şcolii de vară constă în simularea unei afaceri.

Programul întregii experienţe LEADERS School se desfăşoară sub îndrumările unuia dintre cei mai apreciaţi antreprenori români – Marius Ghinea.

Participarea la acest program se face pe baza unei selecţii din aproximativ 500 de aplicaţii, în final reuşind ca 30 de persoane să participe la LEADERS School 8. Costurile de participare sunt de 449€.

Scopul Fudaţiei LEADERS este acela de a transforma România prin dezvoltarea unor lideri responsabili şi prin orientarea mentalităţii oamenilor către implicare şi acţiune.

Programele LEADERS sunt adaptate pentru toţi cei care doresc să îşi dezvolte abilităţi de lider, indiferent de vârstă sau nivel de experienţă.

Şcoala LEADERS este la a opta ediţie şi numără deja peste 200 de absolvenţi. De-a lungul timpului, numeroşi studenţi români aflaţi în străinătate se întorc în ţară pentru a participa la unica şcoală de leadership din România.

Apropos, notele care se termină cu nota “i” sunt “doi”, “trei”, “pinci” şi “cinci”. Pinci este nota dintre patru şi cinci. E nota care de fapt te trece clasa pentru că a fost doamna profesoară drăguţă cu tine. Tu meritai “patru”, dar ţi-a dat “cinci” … şi a rezultat un “pinci”.

Dar revenind la biologie, fizică şi chimie: am fost varză mereu la aceste materii! Fizica şi chimia le-am urât. Şi am scăpat de ele mutându-mă în liceu la umanişti. Dar biologia m-a urmărit!

Profa de biologie era o tipă mică de înălţime, tânără, blonduţă, destul de drăguţă de fapt, care mă punea să memorez lecţiile de biologie ca pe poezii. De la ea am primit doar note de zece după primul pinci. Atunci mi se părea stupid să memorez poezii despre seminţe, flori, animale şi corpul omenesc. Imaginează-ţi o poezie despre sistemul digestiv, digestie, excreţie şi organele excretoare… Poţi? Eh, iacătă, asta învăţam eu la şcoală.

Pe moment făceam asta pentru notele mari primite. Acum îmi dau seama că nu ştiu nimic despre fizică sau chimie, dar cred că dacă mă străduiesc puţin pot să dau la medicină cu câte poezii despre biologie ştiu de la profa mea blondă din liceu.

Şi acum, scriind aceste rânduri, realizez că şi pe Discovery când mă uit (şi da, mă uit, din păcate – zic “din păcate” căci de la o vreme lumea zice că nu mai e cool să te uiti la Discovery…), îmi plac emisiunile care conţin biologie, dar nu şi cele ce au tangenţe cu chimia sau fizica.

Revenind la titlul articolului… am făcut un test care conţine întrebări de cultură generală care au ceva legătură cu materiile despre care am relatat mai sus. Uimitor, deşi nu mă aşteptam, am luat 85 de puncte din 100 fără să mă folosesc de Google.

Quiz-ul este făcut de tipii de la Ştiinţă & Tehnică… ştii tu, revista aia de 120 de pagini despre tehnologie, descoperiri şi alte minunăţii despre care eu aş putea citi o viaţă fără să mă plictisesc…

Şi acum vă las cu un foarte interesant şi “scurt documentar” despre domnul caveman.

În primul rând, dacă te oferi voluntar la biblioteca liceului, trebuie să știi de la bun început că nu vei primi nimic în schimb de la nimeni. Nu tu recunoștiință, nu tu o notă de 10 pe la vreo materie umanistă, nici admirație, ci puține mulțumiri și ceva praf în plus în plămâni. Dacă vrei să o faci, fă-o din plăcere, pentru tine, și ia aminte că durează ceva.

M-am oferit să o ajut pe bibliotecară acum un an, din două motive:

Motivul 1: Nu găsea niciodată nimic, pentru că nu avem o bază de date electronică (și nimeni nu stă se uite în dosare. De fapt, nici nu știu dacă există așa ceva, deși ar trebui.). Drept care, întotdeauna primeam răspunsuri de genul: ”Nu am decât un Eminescu/ Creangă/Shakespeare/Blaga, și e dat. Vino săptămâna viitoare.”, ca apoi să îi cer să mă uit eu printre rafturi și să constat că este un întreg sector cu ce căutam eu.

Motivul numărul 2: Îmi plac cărțile vechi. Îmi place mirosul lor, și praful din ele, îmi plac paginile îngălbenite și cotoarele uzate. Și îmi place să mă urc pe scară să iau cărți de sus. De când eram foarte, foarte mică am visat să am o bibliotecă cu scară. De lemn, în spirală, dar nu asta contează.
Așa că m-am dus la doamna bibliotecară și am întrebat-o frumos dacă are nevoie de ajutor, arătând înspre cutiile cu noile achiziții, care stăteau de 2 săptămâni nemutate. Mi-a răspuns politicos că da, deși se vedea că era șocată. Am plecat fericită, gândindu-mă cât de genial o să fie.

Prima mea sarcină a fost să fac indicatoare de raft. A, B, A, B, carton, lipici, împăturește, A, B, carton, lipește, îndoaie. După vreo două sute de indicatoare mă săturasem grav, dar am dus sarcina la capăt și m-am prezentat radiind peste câteva zile cu cartoanele în pungi. ”Perfect!” zise madam bibliotecara. ”O să le folosim când or să fie toate cărțile aranjate în raft ca lumea.”. Ok, zic.

Întreb: ”Pot să mă apuc să le înregistrez într-o bază de date electronică? Aduc eu laptop și ce mai trebuie…”.

”Ah, nu, mai întâi trebuie să le punem în raft pe toate, și nu știu cum să facem chestia asta pentru că avem achiziții noi în fiecare săptămână… și trebuie mutate, răsmutate, date jos, îngrămădite.”.

”Ok, când începem?”, întreb. ”Încă nu, trebuie să mai facem achiziții. Dar punem poezia aici, și proza acolo, pe Stendhal încolo și pe Cioran pe dincolo. De principiu. Ne putem apuca când ai tu timp.”

Atunci m-am apucat de făcut calcule: dacă stau 3 ore pe zi timp de 1 săptămână, termin de mutat numai poezia, pentru că ”Trebuie să am mare, mare grijă cu cărțile de bibliotecă. Sunt ca bibelourile de porțelan, înțelegi?”. Am înțeles. Că îmi va lua o veșnicie. Și de fapt, ce voiam eu să fac era să le înregistrez, să le deschid, să le miros, să arunc un ochi peste ele, nu neapărat să le mut. Plus că am calculat că dacă voi muta tot ce trebuie mutat, și aranjat noile achiziții, petrecând cam 4 ore pe săptămână la bibliotecă, îmi va lua cam un an până să ajung să le înscriu.

Într-un an voi avea BAC-ul, și o să plec din liceu. Așa că am abandonat proiectul, spre rușinea mea, cu destul de mare ușurință, pentru că nici eu nu m-am mai arătat interesată, nici bibliotecara nu mi-a mai spus nimic când am dat pe acolo. Probabil că a mai întâlnit în trecut oameni plini de zel ca mine, care au început în forță, dar care au constatat pe parcurs că nu își permit să doneze chiar atât de mult timp unei cauze oricum pierdute.

În consecință, a te oferi să organizezi biblioteca școlii se poate numi muncă patriotică, ale cărei fructe le vor culege generațiile viitoare. Am spus deja că nu vei primi nimic în schimb, nici măcar o scrisoare de recomandare sau ceva similar. E o treabă pentru altruiști, dar eu nu am auzit până acum de liceeni care se gândesc numai la binele viitoarelor generații și muncesc pentru asta fără să ceară nimic în schimb, din timpul lor (căci nu scapi nici de ora de română, nici de muzică sau religie pentru a munci la bibliotecă – am încercat).

Pe de o parte sunt părinţii care consideră că odraslele lor nu au timp efectiv să înveţe tot ce le predau profesorii lor răi care îi persecută, materia e mult prea grea, profesorii nu ştiu să predea şi desigur ăsta este motivul pentru care iau note atât de proaste. Genul ăsta de elevi, care au un dezgust pentru matematică şi tot ce este încurcat şi greu de reţinut vor deveni mai târziu şoferi de taxi, muncitori pe şantier şi vânzători la magazin.

Pe de altă parte avem genul de elevi care învaţă cum respiră, fac eforturi suplimentare, se duc la şcoli excepţionale, se fac remarcaţi şi pleacă din ţară cu burse, pentru că îi caută facultăţile pe ei. În cazul lor, programa îi menţine cu unul sau doi ani înaintea celor mai multe licee şi facultăţi din afară. Lor le convine aceast lucru şi ar fi în dezavantajul lor ca jungla de cunoştinţe să fie tăiată şi în locul ei să apară o parcare.

În mod evident, o programă şcolară mult prea stufoasă pentru mulţi elevi nu este de dorit, dar când ea este în acelaşi timp perfectă pentru aceia care vor să muncească, nu văd decât o singură soluţie: renunţarea la o programă scolară universală.

Există o teorie foarte eficientă conform căreia problema geniului printre proşti şi proştilor printre genii, adică a extremelor, poate fi rezolvată cu o programă scolară adaptată abilităţilor elevilor. Astfel, înaintea clasei a întâia, a 5a şi a 9a, elevul va fi supus unei examinări pentru a fi plasat într-o şcoală corespunzătoare nivelului său intelectual. Teoretic ar putea fi vorba de 3 nivele, “prostul printre genii”, “mediocritatea” şi “geniul printre proşti”. În acest fel, fiecare tip de elev va avea parte de genul de educaţie de care are nevoie pentru a-şi atinge propriul lui potenţial. Nu ar fi minunat?