Toată lumea face asta. Ceea ce scurtează şi aduce un dram de tristeţe într-o prietenie este că fiecare limitează libertatea celuilalt, condiţionează, ba chiar se manifestă cu gelozie.

Eşti iubit pentru că obişnuinţa i-a făcut să te iubească, pentru că nu ar concepe cum ar fi să nu te găsească cândva pentru ei acolo. Iar dacă se întâmplă să nu te găsească vor conştientiza că nu e chiar aşa de rău.

Atunci când pasiunile nu îi mai aduc împreună, prietenia a două persoane pare a se deteriora, însă nimeni nu încearcă să realizeze că nu o pasiune comună face diferenţa ci poate nişte gânduri comune, un consens. Nu înseamnă neapărat să gândeşti aşa cum o fac şi prietenii tăi sau să frecventezi aceleaşi localuri mereu doar pentru că aşa o fac şi ei. Nu! Fiecare are independenţa sa şi cu ea ar trebui să rămână. Iar dacă două firi independente şi controversate se întâlnesc ar trebui ca prin contopirea lor să fie mai puternice şi poate de ce nu, să devină un tot unitar ce cu greu va putea fi separat.

Unde eşti tu ca om în toate activităţile astea, în toată obişnuinţa pentru care prietenii au ales să te iubească? Unde eşti tu atunci când ei nu ar şti să te caracterizeze dacă ar fi întrebaţi? Şi atunci observi că nici măcar nu te cunoşteau ci doar pretindeau.

Nu eşti acolo în inima lor, ci doar cred că eşti. Eşti distribuit, incomplet, descompus. Fiecare iubeşte altceva la tine şi nu pe tine întreg, eşti asimilat după voinţă, capriciu şi poate că şi tu faci la fel.

Dacă vei vrea poate într-o zi să faci cu totul altceva, să rupi rândul, să ieşi din “turma” virtuală şi vei face opusul a ceea ce se aşteptă de la tine, în acel moment îţi vei pierde calitatea de bun prieten. Vei fi dat la o parte, vei stânjeni, vei incomoda şi nu vei mai avea acel loc al tău. Odată pierdut, nu-l vei mai putea revendica şi cum se spune “Nu rupe firul unei prietenii, căci, chiar dacă îl legi din nou, nodul rămâne” (Octavian Paler)

Câteodată poate eşti tolerat, însă doar atât îţi vor putea oferi; dragostea ce ţi-o poartă prietenii tăi ţie şi libertăţii tale, fie ea de mişcare, de expresie, înseamnă doar toleranţă. Eşti tolerat, vei avea prieteni care vor fi acolo pentru tine pentru câtva timp însă nu pentru toată viaţa .

Suntem singuri când ne naştem, la fel cum suntem şi când murim. Sunt evenimente foarte personale şi nu le putem trăi unii pentru alţii. Aşadar niciodată când vei avea greutăţi nimeni nu va putea, oricât de prieten ar fi, să le înfrunte pentru tine, vei fi tot singur. Mereu singur, trebuie să te zbaţi să răzbeşti.

Poate că, pe lângă atâtea lucruri irelevante, ceea ce contează e să trăim mai puţin în singurătate. Să privim mai des în preajma noastră chiar dacă ne-am putea înşela şi am avea parte de o mulţime de dezamăgiri. Până la urmă contează să nu uităm că trăim. De multe ori nu primim darul în ambalajul pe care îl dorim şi, în ciuda acestui fapt, ar trebui să nu uităm să simţim, să nu uităm să trăim şi să fim în permanenţă conştienţi de faptele noastre.

E un război, o competiţie, chiar şi în prietenie. Nu mai cunoaştem adevaratul sens şi se spunea că “a avea un prieten este mai vital decât a avea un înger” (Nichita Stănescu) şi dacă e aşa de ce unii nu au nici înger nici prieten?

Închei cu un citat ce îmi unge sufletul de fiecare dată:

“Viața însăși e o stare de tranzit între naștere și moarte… un peron unde te zbați să ocupi un loc într-un tren… ești fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alții nu reușesc să se prinda nici de scări, rămân pe peron să aștepte următorul tren… Și fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fara să știe, egal cu cel care stă în picioare pe culoar și cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urma se vor întâlni toți undeva, într-un deșert, unde chiar șinele se transformă în nisip… în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îsi dau ghionturi…” (“Viaţa pe un peron” – Octavian Paler)

Oare mai ştim să facem diferenţa dintre o prietenie adevărată şi o simplă amiciţie? Observ din ce în ce mai multe persoane prietenoase care imediat după ce le-ai cunoscut te consideră ca fiind “prieten”, eventual şi unul dintre cei mai buni.

În ideea că întotdeauna am fost o fire sociabilă, deschisă accept să întemeiez cu uşurinţă amiciţii însă există o barieră între amic şi prieten. În opinia mea a fi prieten cu cineva înseamnă ai fi alături necondiţionat, o reciprocitate continuă, pasiuni comune. Iar prietenia adevărată nu ştiu dacă există; eu una nu am întâlnit-o şi pot spune că nu m-aş prea încrede că ar şi există. Prieteniile sunt pasagere, azi eşti prieten cu cineva, iar mâine din cauza unor certuri banale sau simple altercaţii uiţi ziua de ieri.

E ciudat. Îţi ia atât de mult să găseşti persoane care ar merita statutul de “prieten” şi este atât de simplu ca după ce le-ai întâlnit totul să se destrame într-o clipită. M-am aruncat de prea multe ori cu capul înainte în fiecare prietenie ce am avut-o, fie ea semnificativă sau nu. Mi-am oferit sufletul, am dezvăluit ce mă măcina, am deschis o porţiune ce trebuia să fie a mea, însă am împărtăşit-o şi apoi ce?

M-am ales cu dezamăgiri, cu vorbe spuse la nervi și doar cu câteva clipe frumoase ce-au fost odată, însă au apus cu timpul şi au lăsat doar câteva cicatrici mângâiate de soarele ce a răsărit după ploaia sufletului.

O prietenie se bazează pe sinceritate nu? Cel puţin aşa se consider, că a nu ascunde nimic celuilalt înseamnă să fii sincer şi a te deschide, a nu mai fi introvertit. Mă deranjează persoanele pe chipul cărora se observă că nu le-ar conveni ceva însă susţin că nu au nimic de împărtăşit. Este absurd. Atunci când ai ceva de spus, când ceva nu-ţi convine sau te deranjează de ce nu ai spune?

De ce să te închizi în tine şi să induci starea şi celor din jur?

Sinceritatea este “nu când nu ascunzi nimic celuilalt ci când nu ascunzi ceea ce aşteaptă alţii de la tine să ascunzi”.
Dacă ascunzi sau mărturiseşti într-o prietenie lucruri neadevărate cu scopul de a nu răni, nu eşti sincer. Însă dacă spui doar adevărul care deranjează de multe ori, eşti sincer. Oricum ai da-o tot nu va fi întotdeauna cineva mulţumit pe deplin.
Însă în fond toate acestea nu au importanță, altele sunt lucrurile cu adevărat însemnate. Decât a trăi un vis, mai bine te aproprii de realitate; cel puţin aşa vei fi lângă fericire.

Nu m-am putut niciodată deschide atât de mult încât să vorbesc despre fiecare lucru nesemnificativ ce mă deranja la un moment dat. O prietenie se câştiga greu şi în timp, nu poţi pretinde că ai o prietenie sau prietenii frumoase cu persoane pe care le-ai cunoscut cu câteva săptămâni în urmă, este absurd.

Există frica aceea de un mediu defavorabil, un mediu în care nu te-ai putea acomoda, în care nu ai putea comunica.
Pentru a nu fi singuri vrem să găsim alinare în orice persoană, vrem să avem impresia în permanenţă că suntem înconjuraţi de persoane ce ne iubesc, de prieteni. De fapt în loc să fim sinceri cu noi, ne amăgim.

De aceea în clipele de singurătate oamenii îşi deschid sufletul, se caută, îşi fac confesiuni pentru a-şi crea din nou iluzia că nu sunt singuri şi că nu vor avea parte de o izolare treptată.

Sinceritatea este unul din factorii ce participă la scara de sentimente ce alcătuiesc o prietenie la care se adaugă şi jocul de orgolii ce influențează intotdeauna.