Feed RSS
Twitter
07.03.2010 
12 Septembrie, 2009
Ştiu că primele mele încercări de automutilare au început prin clasa a zecea; da, îmi aduc aminte perfect, căci i le-am arătat unui coleg de clasă care a plecat în Italia la sfârşitul anului. Mi-a părut rău de plecarea lui, a fost cam singurul meu prieten, dar m-am acomodat repede acestei schimbări. I-am arătat tăieturile nu pentru că vroiam atenţie, el a crezut iniţial că sunt nişte zgârieturi de la o pisică, ci pentru că această practică mi se părea o joacă. Atunci am făcut-o doar din curiozitate, nu am mai încercat niciodată aşa ceva, astfel că îmi era frică să le fac cu o lamă de ras şi ce m-am gândit eu, să iau lama de la ascuţitoare. Nu am făcut o tăietură foarte adâncă, îmi era frică, plus că lama nu era prea ascuţită, aşa că o tăietură adâncă însemna multă durere. Dar a doua zi, ceea ce credeam că nu se va observa, era acum o zgârietură roşie care ustura cumplit atunci când o atingeam cu hainele, lucru pe care îl făceam mai tot timpul. La şcoală, mi-am dat seama de beneficiile acestei practici, durerea mă făcea să fiu complet absent de tot zgomotul ce mă înconjura şi să mă concentrez numai asupra unui gând, că îmi simţeam durerea, era a mea, produsă de mine, nu de alţii, trăiam. Citeşte în continuare »
Poate vă sună cunoscut Martin Page deoarece este autorul cunoscutului roman “M-am hotărât să devin prost”, despre care s-a scris 
Cu doi ani în urmă, prin ianuarie.
În plină noapte, pe o stradă pustie din cartierul Favorit al Romanului, se plimbă trei băieţii, K. împreună cu doi foşti colegi de generală, discutând aprig. Se opresc în faţa unei case vechi pe a cărei ferestre se risipeşte o lumină puternică, făcând ca respectiva clădire să capete o aură mistică. Atraşi de o aşa privelişte, păşesc pe aleea din faţă şi intră înăuntru, simţind că se află acum în altă lume. Încăperea e întunecoasă, arată ca o sală de clasă, pe fiecare bancă se găsesc câte două cărţi scrise de autori germani sau ruşi, iar în faţa clasei se află un altar, unde sunt aşezate nişte sfeşnice care, împreună cu cele de pe peretele din stânga şi din dreapta, fac posibilă o lectură liniştită de care se bucură mai mulţi băieţi. Toţi cei din încăpere sunt adolescenţi, unii dintre ei sunt tunşi zero. 
De două ori am visat-o. Stăteam pe nişte trepte din centrul oraşului, cu mâinile pe genunchi şi cu privirea în pământ. O maşină opreşte în faţa mea din care coboară Ea, dar schimbată. Nu mai era adolescenta pe care o întâlneam pe stradă, avea o înfăţişare mai matură, îmbrăcată într-o ţinută de birou. Acum era femeie, mai în vârstă cu zece ani. Doar eu mi-am păstrat aceeaşi înfăţişare de adolescent. Sunetul produs de tocurile ei mi-a atras atenţia şi am ridicat capul, iar Ea, trecând prin dreptul meu, mi-a zâmbit, aşa cum zâmbeşti unui om nenoricit, încercând să-mi spună astfel “Nu-i nimic, totul va fi bine.” Apoi am auzit o voce de bărbat care venea din spatele ei, a schimbat cu mine o privire complice, vrând parcă să mă consoleze, făcându-mă să mă simt inclus în viaţa ei, din care acum face parte şi un soţ. “Dacă nu am putut fi iubiţi, măcar să fim prieteni.” Eu nu am putut să schiţez niciun gest, faţa mea a păstrat aceeaşi expresie de supărare nesfârşită. 
A trecut aproape un an de când am observat-o prima oară, iar în ultimele cinci luni nu am văzut-o decât o dată, într-o zi de marţi, după deschiderea şcolii. Trecuseră trei săptămâni de atunci. Lipsa totală a unei apariţii din partea ei m-a împins să formulez o ipoteză, ea a terminat liceul şi nu am să o mai văd niciodată; în acest raţionament m-am bazat pe faptul că marţi avea în mână o sacoşă cadou, pentru dirigintele ei, am presupus eu. Deşi pentru câteva momente această închipuire m-a tulburat, o stare de calm m-a cuprins, deoarece m-am resemnat cu acest gând. Zbuciumul meu de acum încolo nu mai avea rost, considerând că lupt pentru o cauză pierdută şi mai bine îmi păstrez puterile sufleteşti pentru următorul lucru ce va părea real. Sau până la proba contrarie, când voi fi revăzând-o din nou. În această perspectivă, mi-am reproşat totuşi că nu am făcut nicio mişcare categorică anul trecut. 
Deşi am spus că povestea nu este una de dragoste, apare o etapă care este comună îndrăgostiţilor de sex masculin, individualizarea şi idealizarea fetei sau femeii, după caz. Astfel că fata se transformă în acea Ea pe care o tot întâlneşti în poveştile de dragoste, însă eu sunt mai îndreptăţit să folosesc această denumire deoarece nu ştiu cum o cheamă. A urmat o perioadă în care ne întâlneam des, de câteva ori pe săptămână. Primul lucru pe care îl aveam în faţă ochilor atunci când mă trezeam dimineaţa era cuvântul „Ea” de la alarma telefonului amintindu-mi de ce nu dorm veşnic. 
Se dă o femeie în toată firea într-un oraş mare precum Noul York. Femeia, grăbită, urcă într-un taxi. În acest Nou York se uită anual sute de telefoane în taxiuri, iar cea mai mare parte din acestea uitate sunt pierdute pentru totdeauna – un procent necunoscut din aceste “sute” fiind luate de următorul pasager.
Michael Jackson – “Don’t stop ’til you get enough” răsuna în boxele lui. Stătea în faţa calculatorului şi se gândea la ce a făcut aseară. Nu prea îşi amintea nimic. În halul ăsta se îmbătase? Dar el nu-şi aduce aminte să fi băut. Aşa că se hotărăşte să iasă puţin pe afară să-şi mai limpezească gândurile. Pune mâna pe telefon şi îşi sună unul din prieteni întrebându-l dacă vrea să iasă afară. Acesta spune că da, în pofida vremii urâte de afară. 
