Feed RSS
Twitter
14.05.2010 
Zilele astea a fost o întreagă tevatură cu protestele bugetarilor, revolte etc. Nu ştiu dacă e bine, dar eu am ajuns la o indiferenţă totală pentru că nu mai am încredere în puterea revoltelor, cel puţin cele din România. Exemplu stau grevele profesorilor. Astea ţin de ani de zile, s-a rezolvat ceva? Nu.
Nu discut politică pentru că nu ştiu şi nici nu-mi place. Dar, observ, din când in când, problemele discutate cu umor negru. Cam aşa le expun ziarele Kamikaze si Academia Caţavencu.
Aşa am gasit şi clipul de mai jos. Îmi înţelege cineva indiferenţa acum?
Citeşte în continuare »
Isabel Allende s-a născut în data de 2 august 1943 în Lima, Peru. Paula, unul dintre copiii ei, a murit în 1992 de porfirie după o bună perioadă petrecută în comă. În tot acest timp, Isabel a scris această carte sperând că Paula se va trezi şi va fi din nou bine. Până să aflăm dezonodământul acestui destin, Isabel Allende ne povesteşte despre viaţa complicată prin care a trecut. Daca e să mă întrebaţi pe mine, cartea e mai mult o autobiografie a ei cu caracter politic si istoric dacă luam în considerare paginile numeroase despre Chile şi confilictele/problemele de acolo, decât o “scrisoare de adio“. Sau poate că nu am prins eu ideea.
Am avut şi eu cândva 18 ani. Îmi amintesc extrem de clar ziua aceea de naştere. Ai mei erau puţin jenaţi, nu prea aveau bani, fiind profesori primeau salariul doar pe data de 21 sau 22 a lunii. Eu, nascut în 16, nu prea mă puteam bucura de bani niciodată de aniversarea mea pentru că eram în acele zile dinainte, când rămâi fără un leu de salam sau ceapă. Am ieşit doar eu cu un drag prieten, Bogdan, am băut nişte beri şi gata. Nu am făcut nici măcar atunci vreo dramă din asta. Nu cred că eram mai matur, doar conştient că în teribilii ani nouăzeci erai mulţumit de realitatea simplă, aveam cei mai cool părinţi din lume, tot liceul făcusem în limita posibilităţilor ce am vrut, fumam acasă, nu eram moralizat pentru că beam, nici că lipseam nopţi la rând din pătuţul meu, dormind pe tot felul de canapele străine, şi aveam amintirile unor vacanţe minunate, fără constrângeri şi fără restricţii.
Gata! M-am hotărât. Nu merg la vot pentru că am de ales între doi oameni la fel. Voi recunoaşte sincer că după dezamăgirea provocată de primul tur în care Antonescu a ieşit pe locul trei, eram destul de hotărât să stau acasă. Apoi, oarecum motivat de acelaşi Crin, pentru cauza lui Klaus Iohannis mi-am zis că poate merită să votez cu Geoană. Pe principiul că i-am acordat o şansă în 2004 lui Băsescu şi m-a dezamăgit, eram gata să dau celuilalt votul meu, măcar aşa, între două rele să îi acord prezumţia că va fi altfel. 
Eram convins în urmă cu o lună că pâna la sfârşitul campaniei prezidenţiale nu voi posta deloc. Ajuns acasă deschisesem televizorul şi mă scârbisem total de completul şi deloc paradoxalul putregai din politica românească. Apoi, după câteva zile de stat în oraşul sufletului meu, atât de frumosul şi straniul Cluj, am ajuns din nou în Bucureşti. Am făcut greşeala de a deschide iar aparatul acela urât care crează prea multă dependenţă. Asta mi-a confirmat decizia de a nu mai scrie o vreme, s-a lipit şi o melancolie tomnatică, am ieşit mult pretextând nevoia de a vedea oameni şi lucrurile au mers înainte. 
Am fost şi am votat la europarlamentare cu 15 minute înainte ca votarea să se termine. Întâmplător eram prin alt oraş decât cel din buletin. Eram prin Iaşi. Deşi până atunci credeam că nu voi vota pentru că nici nu ştiam clar ce promiseseră candidaţii… M-am gândit că pentru votul meu s-a vărsat sânge şi ar fi cazul să încerc măcar să-mi exprim părerea.
Pentru prima dată de când am împlinit 18 ani acest lucru a avut o consecinţă vizibilă. Ok… a mai fost şi data când a trebuit să-mi arăt buletinul pentru a fi lăsată la Motoare, dar să zicem că asta nu este mare lucru.
