Toată lumea face asta. Ceea ce scurtează şi aduce un dram de tristeţe într-o prietenie este că fiecare limitează libertatea celuilalt, condiţionează, ba chiar se manifestă cu gelozie.

Eşti iubit pentru că obişnuinţa i-a făcut să te iubească, pentru că nu ar concepe cum ar fi să nu te găsească cândva pentru ei acolo. Iar dacă se întâmplă să nu te găsească vor conştientiza că nu e chiar aşa de rău.

Atunci când pasiunile nu îi mai aduc împreună, prietenia a două persoane pare a se deteriora, însă nimeni nu încearcă să realizeze că nu o pasiune comună face diferenţa ci poate nişte gânduri comune, un consens. Nu înseamnă neapărat să gândeşti aşa cum o fac şi prietenii tăi sau să frecventezi aceleaşi localuri mereu doar pentru că aşa o fac şi ei. Nu! Fiecare are independenţa sa şi cu ea ar trebui să rămână. Iar dacă două firi independente şi controversate se întâlnesc ar trebui ca prin contopirea lor să fie mai puternice şi poate de ce nu, să devină un tot unitar ce cu greu va putea fi separat.

Unde eşti tu ca om în toate activităţile astea, în toată obişnuinţa pentru care prietenii au ales să te iubească? Unde eşti tu atunci când ei nu ar şti să te caracterizeze dacă ar fi întrebaţi? Şi atunci observi că nici măcar nu te cunoşteau ci doar pretindeau.

Nu eşti acolo în inima lor, ci doar cred că eşti. Eşti distribuit, incomplet, descompus. Fiecare iubeşte altceva la tine şi nu pe tine întreg, eşti asimilat după voinţă, capriciu şi poate că şi tu faci la fel.

Dacă vei vrea poate într-o zi să faci cu totul altceva, să rupi rândul, să ieşi din “turma” virtuală şi vei face opusul a ceea ce se aşteptă de la tine, în acel moment îţi vei pierde calitatea de bun prieten. Vei fi dat la o parte, vei stânjeni, vei incomoda şi nu vei mai avea acel loc al tău. Odată pierdut, nu-l vei mai putea revendica şi cum se spune “Nu rupe firul unei prietenii, căci, chiar dacă îl legi din nou, nodul rămâne” (Octavian Paler)

Câteodată poate eşti tolerat, însă doar atât îţi vor putea oferi; dragostea ce ţi-o poartă prietenii tăi ţie şi libertăţii tale, fie ea de mişcare, de expresie, înseamnă doar toleranţă. Eşti tolerat, vei avea prieteni care vor fi acolo pentru tine pentru câtva timp însă nu pentru toată viaţa .

Suntem singuri când ne naştem, la fel cum suntem şi când murim. Sunt evenimente foarte personale şi nu le putem trăi unii pentru alţii. Aşadar niciodată când vei avea greutăţi nimeni nu va putea, oricât de prieten ar fi, să le înfrunte pentru tine, vei fi tot singur. Mereu singur, trebuie să te zbaţi să răzbeşti.

Poate că, pe lângă atâtea lucruri irelevante, ceea ce contează e să trăim mai puţin în singurătate. Să privim mai des în preajma noastră chiar dacă ne-am putea înşela şi am avea parte de o mulţime de dezamăgiri. Până la urmă contează să nu uităm că trăim. De multe ori nu primim darul în ambalajul pe care îl dorim şi, în ciuda acestui fapt, ar trebui să nu uităm să simţim, să nu uităm să trăim şi să fim în permanenţă conştienţi de faptele noastre.

E un război, o competiţie, chiar şi în prietenie. Nu mai cunoaştem adevaratul sens şi se spunea că “a avea un prieten este mai vital decât a avea un înger” (Nichita Stănescu) şi dacă e aşa de ce unii nu au nici înger nici prieten?

Închei cu un citat ce îmi unge sufletul de fiecare dată:

“Viața însăși e o stare de tranzit între naștere și moarte… un peron unde te zbați să ocupi un loc într-un tren… ești fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alții nu reușesc să se prinda nici de scări, rămân pe peron să aștepte următorul tren… Și fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fara să știe, egal cu cel care stă în picioare pe culoar și cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urma se vor întâlni toți undeva, într-un deșert, unde chiar șinele se transformă în nisip… în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îsi dau ghionturi…” (“Viaţa pe un peron” – Octavian Paler)

“Insula iubirilor nesfârșite” – Daina Chaviano – editura Humanitas

O să încep prin a spune că pentru mine cartea asta este una specială. Nu, nu are vreo însemnătate personală, ci pur și simplu m-a fascinat încet-încet pe măsură ce o citeam.

Sunt multe cărți în care prin povestea anumitor personaje se relatează de fapt o istorie sau un fapt mai general, dar această autoare a ales un mod destul de original, zic eu, pentru a prezenta formarea poporului cubanez.

“Totuși, a existat un factor esențial care justifică trama romanului: dorința de a spune o poveste care să recreeze uniunea simbolică dintre cele trei etnii ce alcătuiesc națiunea cubaneză, punând accentul pe cea chineză, a cărei înrâurire sociologică în insulă este mai importantă decât mulți își închipuie. Acest roman s-a născut din dorința mea de a omagia aceste trei rădăcini” - Daina Chaviano

Cecelia este o tânără ce a plecat din Cuba și locuiește în Miami, nu prea are prieteni și își reprimă sentimentele față de țara natală. Într-un bar din cartierul Mica Havană, Cecelia o întâlnește pe Amalia, o bătrână ce începe să îi spună mai multe povești din diferite perioade și colțuri ale lumii.

Toate aceste povești alcătuiesc istoria strămoșilor Amaliei și ai soțului ei, Pablo. Sunt pline de spiritualitate și în același timp și de informații, pornind de la cum au ajuns africanii, spaniolii și chinezii în Cuba până la schimbările prin care trece țara odată cu instaurarea regimului comunist.

Cartea combină elemente precum istoria, supranaturalul, iubirea, destinul, pasiunea, misterul, muzica… toate învârtindu-se în jurul unui punct comun: Cuba.

“Nu putea să se mintă. Da, îi păsa de țara aceea ca de propria ei viață, sau poate chiar mai mult. Cum să nu îi pese, dacă era parte din ea? Se gândi ce ar fi simțit dacă ar fi dispărut de pe mapamond, dacă s-ar fi risipit, ca să reapară într-o lume paralelă, în altă dimensiune: Terra fără de Cuba… Ea ce-ar face atunci? Ar trebui să caute alt loc exotic și de neînțeles, un meleag unde viața ar sfida logica. [...] Așa că ar fi obligată să găsească o țară halucinantă și buolică în același timp”

Chiar dacă am citit cartea asta și acasă, și în autobuz, și în metrou și oriunde apucam, nu am citit-o în grabă, cu acea disperare de a afla ce se întâmplă. Normal că eram curioasă, dar mi-a plăcut mai mult să o citesc cu atenție, să simt că nu am pierdut absolut nici un detaliu din poveste, să o “savurez” dacă pot spune așa.