Şi cum domnişoarele şi domnii care se ocupă de recrutare nu sunt cei mai inteligenţi oameni de pe pământ, cu siguranţă îţi vor adresa şi o serie de întrebări stupide.

Prima şi cea mai de neam prost: Ce salariu vrei?

Doamne, orice om întreg la minte şi fără experienţă sigur îţi va răspunde că nu el este în măsură să stabilească remuneraţia pe care o va primi. Dar personalul de la recrutare nu se mulţumeşte cu un astfel de răspuns şi va continua să te întrebe până vei claca. Eu, sincer, le-aş spune că vreau toți banii din lume, doar aşa să văd dacă sunt sau nu de acord cu nivelul salarial stabilit de mine.

A doua întrebare e şi mai şi: Unde te vezi peste cinci ani?

Un răspuns frumos care să gâdile urechile domnişoarelor ar fi următorul: “Eu, peste cinci ani îmi doresc să fiu într-o companie mare, cu viitor strălucit şi care mă poate ajuta să mă dezvolt”. Dar eu nu le-aş răspunde aşa. Frate peste cinci ani, vreau să fiu undeva prin Maldive, să stau la plajă, să savurez un cocktail, bineînţeles lucrând pentru compania dumneavoastră.

Ultima întrebare se potriveşte doar acelora care îşi caută un job pentru prima dată. Care este cea mai mare realizare profesională?

Deşi tanti care se află în faţa ta ţi-a “citit” CV-ul şi ştie chiar şi ce ai supt când erai mic, ea continuă să facă pe proasta şi să-ţi adreseze întrebarea de mai sus. Sincer, dacă aş fi în postura asta, cred că mi-aş băga picioarele în el de interviu, de job, şi de orice angajare, aş înjura în gând, dar saluta respectuos şi m-aş ridica de pe scaun.

Pe primele trei le-am abordat eu, pe restul aş vrea să le aud de la voi. Dar pân’ atunci vă doresc spor la găsirea unor răspunsuri care să vă satisfacă eul propriu, şi nu dorinţa nebună a unei domnişoare!

Eu am avut ocazia de a o cunoaşte mai bine şi de a descoperi că este o persoană deosebită ce poate reprezenta un bun model de urmat pentru adolescenţii de azi, mai ales datorită funcţiilor importante care i-au fost oferite de la vârste destul de fragede. Sunt sigură că v-am făcut curioşi, aşa că vă invit să o cunoaşteţi şi voi:

Simona: Ne ştim de la Parlamentul Tinerilor, unde cei de la Asociaţia Pro Democraţia ţi-au oferit cea mai mare funcţie, aceea de preşedinte. Ulterior, am inceput să descopăr mai bine cine este Eliza Chirilă şi în câte proiecte se implică. Aşadar, aş vrea să ne spui ce fel de proiecte sunt cele la care iei parte şi ce te determină să faci acest lucru.

Eliza: Într-adevăr, mă implic în numeroase proiecte, însă nu suficiente, aş spune eu. Momentul în care la Parlamentul Tinerilor de la Bucureşti am primit funcţia “simbolică” de preşedinte, e unul dintre momentele importante pentru mine, care m-au ambiţionat să lupt din ce în ce mai mult şi m-au făcut să înţeleg că pot ajunge tot mai sus. Proiectele în care mă implic, fie ca voluntar, fie ca organizator, sunt proiecte pe tema educaţiei, şcoli de vară, schimburi internaţionale de tineret sau proiecte umanitare.

De foarte multe ori am primit întrebarea de ce alegi să te implici în astfel de evenimente, iar răspunsul e mereu acelaşi: cred în ceea ce fac, cred cu tărie că astfel de evenimente pot modela tineri mult mai buni pentru viitorul României, îmi place să cunosc mereu oameni noi, să leg prietenii şi parteneriate şi mă văd făcând asta şi în viitor.

S.: Ce avantaje ţi-au adus toate aceste proiecte?

E.: Toate proiectele la care am participat mi-au adus numeroase avantaje, întrucât la fiecare eveniment am cunoscut oameni deosebiţi, am legat prietenii frumoase, am avut şansa de a cunoaşte oameni importanţi, influenţi, care mai apoi m-au ajutat în diverse iniţiative ale mele şi aşa mai departe.

Cel mai important, atunci când participi la un eveniment, e să ştii să iţi faci legături, să intri în contact cu organizatorii, să te faci remarcat, pentru că aşa îţi faci şanse pentru viitor.

Spre exemplu, mi s-a întâmplat să merg la un event care la final nu mi s-a părut aşa de interesant, dar acolo am cunoscut persoane din anumite ONG-uri, cu care am intrat peste timp în contact şi care m-au ajutat cu alte ocazii.

S.: Care consideri că a fost cel mai măreţ proiect la care ai participat până acum? Asta pentru că ştiu că în luna martie ai reprezentat România la simularea Parlamentului Tinerilor de la Bruxelles, ceea ce mi se pare foarte important.

E.: Cel mai măreţ proiect la care am participat până acum cred că e Parlamentul Tinerilor din Bruxelles, martie 2011.

S.: Am observat că pui mult suflet în tot ceea ce faci, semn că te implici din plăcere, şi nu dintr-o oarecare obligaţie. De multe ori m-am întrebat dacă noţiunea de timp liber mai există pentru tine…

E.: Da, desigur că există. :) Sunt genul de persoană care nu işi sacrifică viaţa personală pentru cea profesională, dacă pot spune aşa. Timpul liber e timp liber, iar timpul dedicat studiilor şi proiectelor are limita lui. Îmi place să am grijă de mine şi de sufletul meu, aşa că nu întrec măsura cu lucrul la diverse proiecte.

S.: Ce crezi că îi trebuie unui adolescent pentru a se implica în asemenea proiecte?

E.: Dorinţă, determinare şi să fie o persoană activă şi comunicativă.

S.: Consideri că sistemul de învăţământ se face vinovat pentru lipsa de interes a elevilor faţă de acest gen de activităţi?

E.: În toată povestea educaţiei, fiecare actor are vina sa. Consider că nu putem da în totalitate vina pe sistem, întrucât şi tinerii şi părinţii lor şi societatea din exterior e vinovată într-o anumită măsură. Cred, însă, că sistemul educaţional din prezent nu e cel mai bun, dar am încredere că totul se va schimba în bine şi asta depinde de fiecare din noi.

S.: Ştiu că tu mai ai şi propria emisiune la televiziunea locală. Ce fel de persoane inviţi în studio şi care ar fi subiectele abordate?

E.: Emisiunea pe care o moderez la postul local de televiziune RomTv Roman, poartă numele generic “Bazar de idei” şi a început în Octombrie 2010 din dorinţa de a crea un loc în care oamenii de succes, implicaţi în proiecte frumoase, oamenii cu iniţiativă, să vină şi să îşi spună povestea. Până acum, alături de mine în studio, au fost profesori deosebiţi, elevi olimpici, artişti locali, tineri talentaţi în diverse domenii, preşedinţi ai Consiliilor Locale şi multe alte persoane ce au un cuvânt de spus în comunitatea locală şi judeţeană!

S.: Mi-ai spus zilele trecute că vei veni în Bucureşti la facultate. Ce ai ales să studiezi în cadrul învăţământului superior?

E.: Am ales Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, asta desigur, dacă mă alege şi ea pe mine; adică dacă promovez examenul de admitere de miercuri, 20 Iulie.

S.: Voi încheia cu o întrebare care probabil ţi-a mai fost adresată de multe ori, dar al cărei răspuns ne face curioşi pe toţi: unde te vezi tu peste 10 ani?

E.: Nu sunt o persoană care işi plănuieşte atent viaţa, ci sunt o persoană care se lasă dusă de firul ei, într-o anumită măsură, desigur. Dar, pentru a-ţi răspunde la întrebare, peste 10 ani mă văd având o familie fericită, un loc de muncă în domeniul juridic sau într-un alt domeniu apropiat şi implicată, în timpul liber, în numeroase proiecte pentru tineri.

S.: Excluzi varianta emigrării?

E.: Nu, nu o exclud, dar nu e o prioritate pentru mine. Încă mai cred în România!

Singurul lucru pe care l-aş folosi în încheiere ar fi aplauzele. :)

„Cred că România are nevoie de o reconstituire a elitei intelectuale. Aici mă simt acasă şi, dacă mi s-ar oferi oportunităţi, m-aş întoarce fără să stau pe gânduri”, a spus Alexandra Dobra.

Care este povestea dumneavoastră de studiu în străinătate?

A.D: La vârsta de 6 ani mi-am însoţit mama în Franţa, ţara care a devenit prima mea ţară de adopţie. Timp de 12 ani am urmat un curs educaţional elitist, în cadrul diferitelor şcoli internaţionale din Fontainebleau (École primaire “Leonardo da Vinci”, secţiunea Internaţională Germană; Collège International, secţiunea Europeană Germană; Lycée Internationnal François 1er, secţiunea Europeană Germană). La vârsta de 18 ani, am decis să părăsesc Franţa, pentru a mă forma în Anglia la «The University of York», universitate la care urmez cursuri de licenţă în Politică şi Relaţii Internaţionale. Începând cu octombrie 2011 am să fiu studentă în MPhil la Relaţii Internaţionale, în cadrul Cambridge University, departamentul de Politică şi Studii Internaţionale (POLIS).

De ce aţi ales dezvoltarea personală şi intelectuală într-o altă ţară?

A.D: La şcoala primară, am descoperit că nu toţi suntem albi, că româna, germana, franceza şi engleza, nu sunt singurele limbi şi că, indiferent de faptul că nu vorbeam cu toţii aceeaşi limbă, puteam să ne jucăm şi să ne bucurăm împreună. Cu timpul, am dezvoltat un interes particular pentru comunicarea între indivizi şi grupuri provenind din medii culturale diferite, pentru coabitarea între comunităţile minoritare şi populaţia majoritară, «prin ce culturile sunt similare» şi «prin ce diferă între ele», astfel îndreptăndu-mi paşii spre Anglia, cea de-a doua mea ţară de adopţie, care se înscrie de manieră naturală în acest interes.

Ce a reprezentat pentru dumneavoastră premiul primit în cadrul Galei Ligii Studenţiilor Români din Strainătate?

A.D: Sunt câştigătoarea premiului de Excelenţă Academică LSRS «Studentul Anului în Europa» (nivel Licenţă). În ochii mei, acest premiu reprezintă recunoaşterea performanţelor mele rare, recunoaştere provenind din interesul României de a-şi repatria elita.

Care consideraţi că sunt diferenţele majore dintre sistemul educaţional din România şi cel din Marea Britanie?

A.D: Dat fiind faptul că nu m-am format în sistemul educaţional din România, nu pot să răspund la această întrebare prin prismatica unei experienţe personale. Pentru a vă răspunde, voi face o comparaţie între colegii englezi şi cei români, întâlniţi la «The University of York». Colegii englezi arată că au beneficiat de un sistem educaţional stimulator al expresiei de sine. Colegii români arată că au beneficiat de un sistem educaţional având calitatea de a-i înarma cu baze teoretice foarte solide şi de a le fi dezvoltat o gândire flexibilă şi logică.

Care au fost dificultăţile pe care le-aţi confruntat pe perioada de studiu în străinătate?

A.D: La vârsta de 6 ani, m-am trezit investită cu obligaţiile lui Atlas (în primul an de şcoală am avut nu doar de-nvatat să citesc, să scriu şi să socotesc, dar şi să fac toate acestea în două limbi străine). Atunci şi mai târziu, dificultatea cu care m-am confruntat a constat în necesitatea de a mă arăta deschisă şi adaptabilă în mod constant. Franţa şi Anglia sunt contributive la maturizarea mea.

Doriţi să reveniţi în România după finalizarea studiilor? Chiar şi în condiţiile în care din ce în ce mai mulţi tineri aleg să se stabilească în afara graniţelor ţării, acolo unde există perspective şi noi oportunităţi?

A.D: Recent am publicat un op-ed intitulat «Romania’s strategic role in the EU» în «Think Tankul International Atltantic Community». După cum precizam în acest op-ed, România dispune de un potenţial geostrategic rar şi poate beneficia de o dinamică puternică, atât pe plan economic, cât şi pe plan socio-politic. România constitue aşadar o potenţială piaţă de muncă în ceea ce mă priveşte. Pentru a-l cita pe Octavian Paler, «destinul lucrează prin amănunte». În această linie de idei, doresc să fiu un amănunt în construcţia unei Românii mereu dinamică, unită, de succes şi conştientă de sincretismul ei ca naţie, cultură şi stat.

Ce recomandări aveţi pentru elevii ce şi-ar dori să plece în afara graniţelor la studii?

A.D: Recomandarea mea este ca cei veniţi la studii în străinătate să se manifeste conştienţi de valoarea lor, urmare a învăţământului primit în România, şi să valorifice la maximum potenţialul lor de a se completa prin învăţământul urmat în noua ţară de studii.

Aveţi o deviză de viaţă sau un motto care v-a ghidat pe parcurs?

A.D: Cred că deviza care cristalizează cel mai bine trecutul şi prezentul meu este cea formulată de mine însămi: «Success is a mutual construction».

Suntem cu toţii interconectaţi, formăm aşa numite «monede» şi drept consecinţă pentru a ne atinge scopurile, idealurile, fiecare în parte trebuie să conştientizeze valoarea lui ca om, dar mai ales această valoare trebuie integrată într-o structură mai largă. Numai astfel, prin unitate şi armonie, vom reuşi să avem un impact adevărat şi totodată prin împărtăşirea şi integrarea multilaterală, omul poate să aspire la fericire.

Prin intermediul acestor interviuri urmăresc promovarea elitelor româneşti de pretutindeni. Să conştientizăm că putem lupta pentru idealurile noastre, învăţând din experienţele copleşitoare ale acestor oameni, motivându-ne să reuşim a ne construi viitorul dorit. Sunt români cărora nu le este ruşine să-şi admită naţionalitatea peste hotare, care au zâmbetul pe buze atunci când o afirmă şi nu se ruşinează de această ţară, oricât de “mizerabilă” ar fi ea.

De la comunicare şi PR la cercetare ştiinţifică şi prezenţă activă la conferinţe şi şcoli de vară internaţionale povestea Irinei este una dintre poveştile care merită auzite. La numai 22 de ani, Irina demonstrează faptul că prin determinare şi optimism, prim muncă asiduă şi încredere în sine şi în cei din jur, poţi reuşi să îţi urmezi visul.

Care este povestea ta de… studii? De ce ai ales să studiezi într-o altă ţară?

I.R: Am absolvit Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucureşti în anul 2009 şi consider că acest lucru a fost un punct de plecare foarte important. Am urmat cursurile seriei speciale cu predare în limba engleză şi am avut ocazia de a interacţiona cu profesori tineri şi foarte bine pregătiţi, de a studia după manuale de referinţă şi de a avea acces la informaţie în permanenţă.

Am avut şansa de a cunoaşte profesori extraordinari care m-au sprijinit şi mi-au întreţinut pasiunea pe care o aveam pentru cercetare ştiinţifică. Am început încă din anul I de facultate să particip la sesiuni de comunicări ştiinţifice şi conferinţe în Bucureşti şi în ţară, iar printre realizările de care sunt cea mai mândră se numără premiul de excelenţă „Nicolae N. Constantinescu” obţinut la Sesiunea de Comunicări ştiinţifice ASE Bucureşti cu lucrarea „Capcana lichidităţii. Mit sau realitate?” şi premiul I la Olimpiada Naţională de Cercetare ştiinţifică cu lucrarea „Piaţa energiei electrice între reglementare şi dereglementare”.

Nu pot spune că am ales să studiez în străinătate ci mai degrabă că am fost determinată să plec la studii, ascultând recomandările profesorilor mei din ASE. Nu mi-am dorit niciodată să plec din România şi am aplicat la universităţi de renume crezând că nu voi fi acceptată nicăieri. Spre marea mea surprindere, am fost admisă la London School of Economics, MSc International Political Economy; Barcelona Graduate School of Economics, MSc Economics; şi BI Norwegian School of Management MSc Political Economy. Am ales Norvegia pentru că facultatea de acolo mi-a acordat o bursă care îmi acoperea integral costurile de şcolarizare, iar bursa obţinută de la fundaţia Dinu Patriciu îmi acoperea costurile de trai. Nu mi s-a părut corect ca părinţii mei să îmi finanţeze studiile, având în vedere faptul că m-am întreţinut singură întreaga facultate, ocupând poziţiile de asistent resurse umane şi ulterior consultant SAP.

Pentru mine şocul cultural pe care l-am trăit atunci când am ajuns în Oslo a fost incredibil de mare: o altă lume, altfel de viaţă şi o desprindere dureroasă de casă. M-am refugiat însă în muncă şi şcoală, reuşind astfel să obţin rezultate excelente. Am reuşit să obţin singurul loc la un program de schimb la ESCP Paris datorită faptului că am terminat primul an de masterat cu A şi astfel am ajuns să studiez la universitatea care oferă primul program de master in management din lume.

In ce constau diferenţele dintre sistemul educaţional din ţările în care ai studiat şi cel din România?

I.R: Spre deosebire de multe alte persoane care critică sistemul educaţional românesc, eu am fost foarte mulţumită de acesta pentru că mi-a pus nişte baze solide, extrem de importante ulterior. Peste tot există profesori extraordinari şi profesori mai slabi, cursuri excelente şi cursuri slabe, însă o diferenţă fundamentală între sistemele educaţionale din afară o reprezintă accentul pus pe cercetarea creativă. Din păcate în România se promovează încă povestirea în locul cercetării, iar studenţii au rareori şansa de a învăţa cum se redactează într-adevăr o lucrare de cercetare. De asemenea, apropierea student – profesor este mai mare în afară, iar profesorii sunt deschişi în a comunica mai mult decât în România. Din fericire, eu nu m-am lovit de această problemă acasă, deoarece am avut norocul de a cunoaşte profesori extraordinari aici.

Care au fost cele mai mari dificultăţi pe care le-ai intampinat în timp ce studiai în străinătate?

I.R: Cea mai mare problemă pe care am întâmpinat-o în afară a fost adaptarea la mediul nou. Şocul cultural a fost mult mai mic la Paris, însă la Oslo am avut o adevărată problemă de adaptare. Pentru mine plecarea din ţară a însemnat să renunţ la viaţa de acasă – aveam un loc de muncă şi eram în permanenţă înconjurată de prieteni – ceea ce a făcut lucrurile mult mai dificile. Problema a fost semnificativ redusă la Paris, România fiind mult mai apropiată geografic, cultural şi organizaţional de Franţa.

Pe parcursul anilor de studiu, te-ai implicat în activităţi extraşcolare? Povesteşte-ne despre importanţa acestor activităţi în formarea ta personală cât şi cea profesională.

I.R: Am considerat întotdeauna că a obţine rezultate academice excelente nu garantează succesul şi că formarea profesională a fiecărui student depinde în mare măsură de activităţile în care se implică pe plan extra-curricular.

Am început să lucrez din anul I de facultate din dorinţa de a ma implica şi de a avea independenţă financiară şi am realizat astfel că este foarte important să ai o perspectivă practică asupra lucrurilor.

Am subestimat importanţa activităţilor de voluntariat până în cel de-al doilea an de facultate, când am decis să mă implic în activitatea de cercetare ştiinţifică în cadrul Centrului pentru Economie şi Libertate. Datorită premiilor obţinute, m-am alăturat ECOL în calitate de cercetător asociat, fiind până în prezent singurul student care lucrează alături de profesori universitari extrem de bine pregătiţi.

Participarea mea la Leadership School, şcoală de vară organizată de fundaţia LEADERS România, m-a determinat să lucrez de asemenea cu această fundaţie. Acest lucru deoarece consider că Leadership School, eveniment la care am participat spre finalul facultăţii, şi-a pus amprenda asupra mea şi mi-a influenţat în mod determinant deciziile ulterioare.

Cât despre Liga Studenţilor Români din Străinătate, am fost recrutată de Daria Istrate, Vice-preşedinte Relaţii interne în urma aplicaţiei mele la concursul Studentul Anului 2010 şi am ocupat timp de 6 luni poziţia de Director Resurse Umane în cadrul organizaţiei. Mi-a plăcut de la bun început activitatea LSRS, însă mediul de lucru exclusiv online şi multitudinea lucrurilor pe care trebuia să le fac m-au determinat să iau serios în considerare ideea de a renunţa la această colaborare. Din fericire, am fost prezentator în cadrul Caravanei LSRS, proiect al Ligii care urmăreşte informarea elevilor şi studenţilor români asupra posibilităţilor de a studia în afară. Astfel, am cunoscut nişte persoane remarcabile, oameni de excepţie şi am legat prietenii frumoase. În plus, la unul dintre seminarii (la Iaşi) am avut ocazia de a interacţiona cu un elev care fusese acceptat la un liceu în Anglia şi nu avea resursele necesare pentru a pleca. Am reuşit să îl îndrum pentru a obţine o bursă şi momentul în care am primit mail-ul lui de mulţumire a fost unul dintre cele mai emoţionante momente din viaţa mea.

Am realizat atunci că LSRS contribuie semnificativ şi aduce o schimbare în viaţa studenţilor şi a absolvenţilor români şi astăzi Liga face parte din mine. Am continuat să mă implic în diferite proiecte şi să îmi duc la îndeplinire toate responsabilităţile, iar la sfârşitul lunii iulie am devenit Vice-Preşedinte Comunicare & Informare. Pentru mine activitatea din LSRS este o modalitate eficientă de a contribui la schimbarea României, iar acest lucru este foarte important pentru mine deoarece consider că avem cu toţii o datorie civică faţă de ţară.

De la business şi ONG-uri la PR… Cum ai ajuns să fii PR-ul trupei BENETONE?

I.R: Din nou aici este vorba de o poveste foarte frumoasă. Am cunoscut doi membri din formaţie la Leadership School în urmă cu 2 ani şi am fost impresionată de talentul acestora. Ca proiect pentru alumni, am organizat împreună cu alţi participanţi un concert pentru trupa din care făceau parte băieţii în acel moment şi am legat astfel relaţii strânse de prietenie cu ei.

În noiembrie anul trecut cei doi şi-au format propria trupă – astăzi sunt BENETONE – şi m-au sunat pentru a mă ruga să le organizez un concert de lansare. Asta se întâmpla în martie anul curent. Am discutat cu ei şi am organizat o mini-serie de 3 concerte. Băieţii au fost primiţi extraordinar de către public şi au început solicitările de a cânta la diferite evenimente. O dată ajunsă pe acest drum nu am mai luat în considerare ideea de a mă opri. Ne leagă o relaţie frumoasă de prietenie, faptul că am plecat împreună de la zero şi am reuşit să ne remarcăm pe o piaţă românească puternic concentrată şi cu accent pe zgomot, nu muzică.

Astăzi, BENETONE reprezintă o altă parte din mine! Datorită lor am învăţat foarte multe, am crescut împreună şi vom merge împreună până la capăt.

Ai luat în considerare ideea de a nu reveni în România?

I.R: Nu am luat niciodată în considerare ideea de a nu reveni în România. Şi asta deoarece cred cu tărie că există o multitudine de oportunităţi acasă, oportunităţi pe care din păcate mulţi nu vor să le vadă. E adevărat că trebuie să lupţi pentru ceea ce îţi doreşti, însă în afară şansele sunt foarte mari să te plafonezi. E adevărat că e foarte simplu să obţii un job bine plătit în afară, însă perspectivele de a evolua sunt mult mai reduse decât acasă. În plus, dacă ştii să lupţi pentru ceea ce îţi doreşti cu adevărat, prin forţă, determinare şi încredere în idealurile tale, obţii cu siguranţă ceea ce îţi doreşti.

Ce planuri ai pentru România?

I.R: O dată cu finalizarea programului de master, am ales să revin în ţară cât mai curând posibil şi să lucrez de aici la lucrarea de dizertaţie. România mă uimeşte în fiecare zi: oamenii de aici par să se schimbe în bine, iar contribuţia pe care o putem aduce acasă este semnificativă în comparaţie cu oportunităţile din străinătate. Simt că sunt cu adevărat fericită şi împlinită de când am revenit acasă. Pe lângă activitatea mea ca Vice-Preşedinte Comunicare & Informare în cadrul Ligii Studenţilor Români din Străinătate, am ales să îmi deschid propria compania de organizare evenimente şi relaţii publice… Marea mea dragoste acasă este însă şi va rămâne antreprenoriatul social – consider că şansa de a aduce o schimbare în bine în România este mai presus decât orice. Începând cu toamna acestui an voi începe un alt program de masterat în Comunicare şi Relaţii Publice în cadrul S.N.S.P.A Bucureşti, voi continua să activez în LSRS şi să îmi dezvolt propria afacere. Aştept să văd ce planuri are şi România pentru mine – momentan mă surprinde în fiecare zi.

Ce le-ai recomanda elevilor care şi-ar dori să plece la studii în străinătate?

I.R: Să plece şi să aibă încredere în şansele lor! E o experienţă incredibilă şi te formează atât pe plan profesional, oferindu-ţi o altă perspectivă asupra educaţiei, cât şi pe plan personal deoarece te maturizează!

Ai un motto sau o deviză care te guvernează în mişcarea ta “browniană”?

I.R.: ”Striving for excellence while making a difference!„ Explic asta prin a spune că am fugit întotdeauna de mediocritate – este cel mai simplu lucru. Este mult mai uşor să fii mediocru decât să fii cel mai slab sau cel mai bun. Şi o dată ajuns pe vârf e foarte greu să te menţii acolo! Dar nu imposibil, pentru că nimic din ceea ce depinde de noi înşine nu este imposibil!

Accesând site-ul lsrs.ro puteţi afla mai multe informaţii despre activitatea şi proiectele pe care Liga Studenţilor Români din Străinătate vi le pune la dispoziţie!

Călin: Spune-ne câteva cuvinte despre tine.

Ioana Beţianu: Eu vin din provincie, de foarte departe. Vin din cel mai verde oraş din România, ca şi suprafaţă de verdeaţă pe cap de locuitor. Este Botoşaniul, şi are 32 de mp de verdeaţă pe cap de locuitor. Am venit la cei 2 mp de verdeaţă din Bucureşti şi rezultatul trecerii a fost o rinită alergică. Backgroundul e umanist, am făcut facultatea de limbi străine, după care m-am specializat în comunicare. Un master în comunicare şi management. Din 2008 lucrez pentru WWF ca şi specialist în comunicare, şi să spunem că am început să mă specializez pe partea de comunicare pe natură. Environmental communication.

Călin: Ai zis de WWF. Ce înseamnă WWF şi cum a început?

Ioana: WWF vine de la World Wide Fund (fondul mondial pentru natură). Este printre cele mai mari organizaţii ecologiste din lume. Activează în peste 100 de ţări şi are peste 5 milioane de susţinători în toată lumea. Există din 1961, iar, pe scurt, a apărut la iniţiativa unui grup de cercetatori britanici, cu ajutorul unui lord, Peter Scott, care a fost foarte alertat de nişte studii din mediul sălbatic, care arătau încă de atunci o tendinţă de dispariţie a unor specii sălbatice. Şi atunci a avut loc această iniţiativă care s-a dezvoltat şi în alte ţări. Sărbătorim anul acesta 50 de ani de WWF.

Călin: Zici că a apărut din 1961. Atunci nu era încălzirea globală?!

Ioana: Nu era pe hârtie, dar exista. Ideea e că WWF se numea World Wildlife Fund, şi era exact pentru nişa conservării de specii. Nu făcea nimic altceva. Oamenii mergeau în zonele afectate, Africa şi America de Sud, pentru a opri vânătoarea, defrişările. Treptat, WWF a evoluat, şi oamenii şi-au dat seama că nu e suficient să te lupţi pe un singur câmp de bătălie, adică pentru specii, în contextul în care se poluează foarte mult, iar oamenii nu au comportamentul adecvat. Americanii şi australienii şi-au păstrat totuşi vechea denumire.

Călin: De exemplu, Earth Hour nu are legatură cu speciile de animale. Cum s-a nascut proiectul?

Ioana: Nu are legătură cu animalele, dar are legătură cu ecologia. A apărut în 2007 în Australia, unde colegii noştri s-au gândit la o metodă de a atrage atenţia, deoarece Australia e una din zonele cele mai afectate de poluare. A venit ideea de a face un gest foarte simplu, pentru a se crea această mişcare globală.

Călin: Ce presupune Earth Hour pentru cei care nu ştiu? O oră se sting luminile, nu?

Ioana: Da, se sting luminile, simbolic, o oră. Cele mai importante clădiri din lume, piramidele, colosseumul, turnul Taipei, palatul Buckingam, în Bucureşti Palatul Parlamentului, Ateneul Român şi Coloana Infinitului şi Poarta Sărutului de la Târgu Jiu. În acelaşi timp, pornind de la acest concept, oamenii sunt invitaţi să stingă lumina şi acasă şi să marcheze astfel Ora Pământului.

Călin: Am avut o dispută cu nişte prieteni. Trebuie doar lumina să o stingem, sau tot?

Ioana: Tot ce înseamnă electricitate. Noi îndemnăm lumea să oprească orice sursă de energie nu este necesară. N-o să cerem stingerea iluminatului stradal totuşi, sau al altor surse de lumină importante.

Călin: Altă problemă morală ar fi că stingem o oră luminile, dar după aceea consumăm din nou. Cum am putea să reducem real consumul electric?

Ioana: Avem mai multe probleme: pe de o parte obiectivul principal nu e economisirea de energie. Nu reuşim să reducem semnificativ consumul într-o singură oră. Marii consumatori industriali sunt vinovaţi de emisiile generate. Nu ne propunem lucrul ăsta. Vrem doar să arătam ce poate să producă un efect comun. De exemplu, Let’s do it Romania a fost ceva asemănător. Şi, doi la mână, anul ăsta evenimentul a luat o turnură nouă să zicem: Mergem „beyond the hour” şi ne propunem mai mult decât o oră, şi Earth Hour devine în contextul ăsta moment în care să ne gândim, să luăm decizii, să sărbătorim Earth Hour în fiecare zi; să mergem pe bicicletă, să stingem lumina. Dar totul ţine de motivaţie. Acolo unde e motivaţie, Earth Hour poate fi un prilej să le dea oamenilor de gândit. Noi am observat schimbări, şi, ca să vă dau un exemplu, primarul oraşului Sydney a evoluat, de la stadiul de închis luminile în oraş, la stadiul în care, de Earth Hour, oamenii vor primi şase piste de biciclete iluminate în oraş, şi o centrală nouă bazată pe un procedeu ce produce energie curată. Au fost foarte mulţi oameni care au ieşit, în fiecare an, foarte entuziasmaţi pe biciclete.

Călin: Australia e diferită de România. În România, cât de receptivă e lumea? La oamenii simpli mă refer.

Ioana: Cu ocazia Earth Hour 2011, am facut o platformă beyondthehour.org, unde sunt nişte pătrăţele în care fiecare poate să completeze. Dacă daţi pe România, o să vedeţi, în condiţiile unei promovări, să recunoaştem, modeste. Totuşi, sunt multe intrări, şi asta e un semn. Angajamentele sunt serioase, începând cu şcoli care-şi propun să eficientizeze energia în cadrul lor, şi terminând cu oameni care nu mai vor să meargă cu liftul.

Călin: Dacă vorbim de institutii…

Ioana: Noi facem Earth Hour din 2009, de atunci am început să interacţionăm cu instituţii. Mă refer la Parlament şi la primăriile din ţară, care sunt foarte receptive.

Călin: N-au fost probleme de promovare, din ce am văzut şi la ştiri, nu?

Ioana: Lumea e interesată, mai ales că e un eveniment internaţional. Imposibil să nu fii interesat. Dacă ar fi fost o acţiune locală, ar fi avut parte de interes, dar orice eveniment pe filieră internaţională, ca-i Halloween, că-i Valentine’s day, că-i Earth Hour… e mediatizat.

Călin: Devine din ce în ce mai important şi popular voluntariatul, mai ales în rândul tinerilor. Se face voluntariat în organizaţia voastră?

Ioana: Se face, dar nu ne ocupăm în mod special de acţiuni ce necesită voluntari. Facem şi acţiuni de plantat, dar nu ne axăm pe asta. Am încercat să creăm acţiuni de voluntariat şi am avut diferite evenimente, iar acum de Earth Hour, faptul că avem 52 de oraşe la bord se datorează muncii a trei voluntare care, de-a lungul a cinci săptămâni, au fost în continuu dialog cu autorităţile locale. Altfel n-am fi reuşit.

Călin: Ce poţi să le recomanzi tinerilor? Până la urmă noi suntem cel mai uşor de educat.

Ioana: Le-aş spune ceea ce la spun în general oamenilor, începând de la această vârstă. Să se gândească la faptul că suntem foarte conectaţi la resursele planetei, însă de multe ori nu ne gandim. Suntem acaparaţi de probleme care mai de care mai importante la o adică, dar ne gândim prea puţin la faptul că apa pe care o consumăm vine din râurile noastre, şi să ne gândim în general că tot ceea ce avem, apa, mâncarea, electricitatea, combustibilii, aerul curat şi celelalte vin de la natură, şi ar trebui să-i acordăm multă grijă şi multă atenţie. Să fim mai atenţi la ce folosim. Pentru fete am un sfat: se consumă foarte mult ulei de palmier pentru rujuri şi alte cosmetice. Pare exagerat dar chiar se ridică problema astfel.

Călin: Presupun că nu crezi în apocalipsă. Sunt extremişti care zic că o să vină apocalipsa din cauza noastră, că Pământul a fost ireversibil afectat.

Ioana: Acum nu sunt specialist in domeniu, dar sunt nişte date pe care le urmăresc; de exemplu WWF lanseaza la 2 ani raportul Planeta Vie, care e o analiză a planetei. Cum facem noi analize, aşa îi facem şi Pământului, cum stăm cu aerul, apa, solul, pădurile, şamd. Şi a ieşit destul de cutremurător: Consumăm cu 50% mai multe resurse decât Pământul poate produce. Cu alte cuvinte, nu prea îi lăsăm răgaz să-şi revină. Şi atunci ne apropiem de o catastrofă ecologică. N-aş zice apocalipsă, ci criză ecologică. Este exact acelaşi model cu cel al crizei economice. Ne împrumutăm, si noi acum traim practic pe credit. Apropo de asta, aici se coreleaza aşa numita amprentă de carbon. Concret, tu cât consumi din resursele planetei, având în vedere stilul tău de viaţă. Amprenta de carbon globală, în momentul de faţă, depăşeşte capacitatea Pământului. Chiar şi în România, depăşim cu 0.5 ha pe persoană capacitatea Pământului. Concluzia e că ne trebuie o nouă planetă până în 2030.

Apropo de sâmbătă, pe 26 martie, la 20:30, ora locală, în România au avut loc 20 de evenimente în ţară şi un eveniment în Bucureşti. În Piaţa George Enescu s-a dat o întâlnire a bicicliştilor, care au străbătut mai multe artere ale capitalei.

Sinceră să fiu, doar 2 factori îmi pot explica bruma de geografie pe care o ştiu. Primul este teza unică pe care a trebuit s-o dau înainte de a întâlni al doilea motiv. Ceea ce mă aduce la Florentin Rotea.

Proful de geogra este unul dintre cei mai cunoscuţi, cei mai iubiţi şi cei mai „controversați” profi din Vianu. Legenda spune că barba lui fantasmagorică are proprietăţi vindecătoare şi că poate simţi şi alina suferinţa elevilor.

În realitate, Rotea este genul de profesor care nu-ţi bagă materia cu de-a “sila” pe gât, care ţine cu elevii şi căruia nu-i e frică să conteste sistemul…  zic eu.

Am profitat de ora lui liberă şi (la propunerea lui modestă) i-am luat un interviu.

Oana Ştefanescu: În primul rând, aş vrea să vă întreb de ce aţi devenit profesor?

Florentin Rotea: De ce? Nu stiu… poate pentru că aşa a vrut mama şi aşa a vrut şi Dumnezeu. Eu când eram de vârsta voastră nu mă gândeam că o să ajung aici. Unii profi ne atenţionau, dar eu nu le dădeam mare importantă. Aşa a fost să fie. După facultate am zis să încerc şi iată-mă aici!

O.Ş.: Noi ne bucurăm!

F.R.: Şi eu mă bucur, cred că se vede!

O.Ş.: Credeţi că atitudinea dvs. faţă de elevi influenţează modul în care aceştia învaţă?

F.R.: Da! Mai bine spus „modul în care nu învață”. Acum să fim serioși… elevii nu prea învaţă; eu fiind foarte liber cu voi, învaţă numai cei ce vor să înveţe şi pe care îi interesează.

O. Ş.: Dacă nu aţi fi devenit professor, v-aţi gândit ce-aţi fi făcut?

F.R.: Ca orice copil aveam şi eu visele mele… m-aş fi făcut artist. Actor! (n.r. – râde)

O.Ş.: Mă aşteptăm! Când eraţi de vârsta noastră cum vă petreceaţi timpul?

F.R.: Aşteptam întrebarea asta! Eu în liceu am fost un elev foarte cuminte, leneş şi nepopular şi nu mi-a plăcut deloc! A fost exact ca-n Bacovia! Era un liceu industrial, iar eu aveam înclinări spre partea umană. Eu acum, practic, îmi trăiesc partea aceea a vieţii prin voi, şi deşi nu e bine, sunt cam ca un liceean.

O.Ş.: Cum credeţi că au evoluat generaţiile de elevi?

F.R.: Din păcate, din câte văd eu, nivelul este în scădere. Dar asta este din cauza mediului în care trăim. Copiii nu mai au timp să citească, tot timpul agitaţie, nebunie, viteză, fast food… nu mai avem timp pentru noi înşine. Dar… sper să mă înşel.

O.Ş.: Ce părere aveţi despre sistemul de învăţământ?

F.R.: E o întrebare foarte grea… nu ştiu ce să raspund… Nu îmi place! Nu îmi place notarea elevilor, eu aş prefera la liceu un sistem mai apropiat de facultate. Nu sunt pentru a timora elevul, ci pentru o educaţie deschisă cu explicaţii foarte multe.

O.Ş.: Ce aţi schimba la relaţia profesor-elev?

F.R: Foarte multe! De la intratul în clasă când dau Bună Ziua şi elevii se ridică. Nu suport asta. După care, aş schimba modul de predare. Am mai spus, sunt pentru o predare deschisă. La fel, aş schimba modul de ascultare, fără frică şi note mici. Eu asta încerc să fac la ore: să vă captez atenţia şi să vă duc unde vreau eu.

O.Ş.: Ce ne puteţi spune despre excursiile pe care le organizaţi?

F.R.: Mă simt foarte bine cu voi. Eu pun foarte mult suflet. Şi ştiu de ce preferă elevii să vină cu mine. Ceilalţi profesori spun că veniţi din alte motive… dar eu spun că veniţi că vă place, că vă simţiţi liberi, că eu stau cu voi. Eu vin peste voi, vorbesc cu voi, cântăm la chitara… Mă deranjează că se aud numai lucruri rele, dar noi ştim adevărul.

O.Ş.: Cum v-a influenţat viaţa privată faptul că sunteţi profesor?

F.R.: E o poveste… eu am devenit profesor într-un moment de cumpănă a vieţii mele. În primul an nu ştiam mai nimic, nici elevii de mine. Dar în anul al doilea aţi venit voi, actuala clasă a 11-a. Şi voi sunteţi bobocii mei de suflet pentru că v-am luat şi v-am crescut cum am vrut eu. Un caz foarte frumos a fost când eram la voi la clasă şi aud din spatele clasei (defapt chiar tu ai spus, Oana) “€œVă iubim!”. Şi asta m-a vindecat! Poate că sunt prea afectiv şi îmi pun prea mult din viaţă mea în şcoală. Nu stiu… până acum a fost bine.

O.Ş.: În final, ce sfat le-aţi da elevilor?

F.R.: Să înveţe! Învăţaţi orice! Studiaţi orice începând de la materii de liceu, până la pasiunile voastre. Citiţi mult şi fiţi puternici! Şi multă credinţă.

O.Ş.: Mulţumim pentru sfaturi şi pentru interviu!

Pornind de la două ebook-uri, care au prins foarte bine la public, Dragoş a ajuns acum să publice un ghid foarte util pentru cei care sunt la început în tehnica fotografiei, aşa cum spune şi el. Dar iată în continuare povestea lui Dragoş Asaftei, spusă chiar de către el însuşi.

Bună Dragoş! :) Îţi muţumesc, în primul rând, pentru faptul că ai fost de acord să îmi răspunzi la câteva întrebări. Acum, pentru început, spune-ne câte ceva despre omul Dragoş Asaftei.
Omul Dragoş Asaftei este un om simplu, un elev şi în acelaşi timp un mare pasionat de fotografie. Îmi place să îmbin şcoala cu activităţile extraşcolare şi în acelaşi timp să am rezultate bune în ambele locuri. Pot spune că reuşesc să fac acest lucru destul de bine, ţinând cont că anul acesta urmează să iau şi bursă de merit pentru rezultate deosebite la învăţătură în anul precedent. Îmi place ca tot timpul să am ceva de făcut, ceva la care să lucrez şi astfel, de foarte multe ori, mă trezesc că ziua a trecut fără să-mi dau seama.

Când a început să te pasioneze cu adevărat arta fotografiei?
Fotografia mă pasionează din anul 2008 şi îmi place să spun că mi-am dedicat până acum 13% din viaţă acestui hobby. Pasiunea pentru fotografie a început în momentul în care am fotografiat primul apus şi am obţinut un rezultat foarte plăcut. De atunci până acum nu am mai “lăsat aparatul din mână”.

Ce aşteptări ai după lansarea cărţii  “Primii 10 paşi în fotografia digitală”?
Lansarea acestei cărţi a fost un pas uriaş pentru mine. Consider că această carte îmi va asigura în primul rând o oarecare imagine, atât în mediul online, cât şi cel offline, printre pasionaţii de fotografie aflaţi la început de drum. Sper ca această carte să ajute cât mai multe persoane şi să le ofere posibilitatea de a învăţa şi înţelege “tainele” de început ale fotografiei.

Ghidul lansat de către Dragoş Asaftei, "Primii 10 paşi în fotografia digitală".

Este un impediment pentru tine faptul că nu locuieşti într-unul dintre oraşele mai mari ale României?
Depinde. Mi-ar fi plăcut cu siguranţă să stau într-un oraş mai mare, m-aş fi putut integra mult mai bine, în special în comunitatea online, şi mi-ar fi fost mult mai uşor să particip la diverse evenimente din domeniu, care să mă înveţe diverse lucruri. Există însă şi un dezavantaj. Datorită sau din cauza multor persoane ce practică această meserie şi au acest hobby într-un oraş mai mare, puterea de exprimare îmi era într-un fel scăzută şi astfel dura mai mult până să obţin anumite rezultate. Totuşi, depinde acum de fiecare situaţie. Poate ar fi fost bine, poate nu.

Ce inseamnă pentru tine să fii fotograf?
Meseria de fotograf, chiar şi în stadiul în care e acum la mine, necesită foarte mult timp. De multe ori, imediat ce ajung acasă de la şcoală sunt nevoit să plec în anumite locuri pentru a face fotografii. De multe ori fotografia îmi ocupă peste 5 ore pe zi. Însă îmi place, îmi place enorm de mult să fiu fotograf!

Ai vreun citat favorit, sau vreun motto după care te ghidezi in viaţă?
Proverbul clasic “bine faci, bine găseşti, rău faci, rău găseşti” mi se pare cel mai reprezentativ. Aşa cum te comporţi cu cei din jur, aşa se vor comporta şi ei cu tine.

Ce hobby-uri mai ai, în afară de a face fotografii?
Îmi place să ascult muzică, îmi place să joc darts şi foosball, îmi place să dansez. Şi totuşi, fotografia rămâne principalul hobby.

Spui că îţi place să asculţi muzică. Ce genuri preferi să asculţi?
Ascult orice muzică atât timp cât e de calitate. Ascult şi melodii vechi, ascult şi melodii noi, ascult şi rap, ascult şi muzică dance. Din moment ce o melodie este plăcută atunci o ascult cu cea mai mare plăcere.

Unde te vezi, peste, să zicem, 5 ani? Ce planuri de viitor ai?
Greu de spus. Mi-ar plăcea să termin jurnalismul, să lucrez în media undeva, şi să continui cu fotografia şi cu această serie de cărţi de ghiduri fotografice.

În final, ai vreun mesaj pentru cititorii amdoar18ani.ro?
Vă salut şi vă invit să îmi urmăriţi în continuare blogul şi fotografiile. Ne vedem la lansarea cărţii la Bucureşti!

Blogul lui Dragoş îl găsiţi chiar aici. Vă recomand să intraţi pe blogul său, am văzut câteva fotografii splendide pe acolo. :)

Lansarea cărţii s-a amânat momentan va avea loc pe 21 decembrie, de la ora 18:00, în Bucharest Hubb. Adresa clubului este strada Stelea Spătarul nr. 21, undeva la 5 minute distanţă de Piaţa Unirii. Şi evident, amdoar18ani.ro va fi prezent la această lansare.

Uite niste exemple:

-Burp! fac niste brose si cercei foarte frumosi, eu chiar am primit de la Ariel perechea de mai jos. Nu au preturi mari si va asigur ca veti avea niste accesorii unice si de invidiat.

-Daca va plac accesoriile mai elegante sau din sticla Biba Bijoux este locul ideal pentru voi.

-Eolliana creeaza cercei din lemn de cires si tei, iar modelele sunt pictate, manual desigur, cu acrilice.

-Pentru amatoarele de genti site-ul “Gentutze Dragutze” este potrivit, dar sa stiti ca se vand ca painea calda asa ca grabiti-va!

-Maimutzica cu cercei are de toate. Accesorii colorate cu forme care mai de care mai… delicioase. Unul dintre site-urile mele preferate pentru cercei si brose.

-Genti frumoase gasiti si la Buburuze, dar si cercei cu formele cele mai diverse.

Alte site-uri: Podoabe, Lucruri neobisnuite, My grandma’s backyard.

Sursa prima si a 3a poza: Maimutzica cu cercei

URBÁN, -Ä‚, urbani, -e, adj. Care ţine de oraş, privitor la oraş; orăşenesc.

Arta urbana este un mod de exprimare fara reguli. Asa defineste acest concept un graffer. Peste tot pe unde mergeti este imposibil sa nu zariti macar o incercare de “graff”. Un tag, un contur, o mazgalitura. Ceva trebuie sa fie. Acum sa vedem despre ce este vorba de fapt.
Termenul graffiti deriva din greaca si inseamna “a scrie”. Incepand din Catacombele din Roma sau Pompei care erau “decorate” cu inscriptii , portrete s-a ajuns in secolul XX unde, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, au aparut diverse tehnici gen “airplane graffiti” sau “nose art”.

Din vocabularul unui graffer fac parte anumiti termeni argotici (in engleza in principal) gen: tag, throw-up, piece, bombing, toy. (pentru explicatii check Wikipedia).

Armele grafferilor:

In anul 2000 graffiti-ul a patruns si in Romania. Locurile sunt foarte diverse: pe peretii unor case, locuri parasite, poduri. Sunt putini grafferi buni si acestia sunt solicitati si pentru a face desene pentru diverse firme.

Pentru a patrunde mai bine in aceasta lume am luat un interviu unui graffer (care din motive personale a decis sa ramana anonim).

Intrebare: Cum gasesti locuri de desenat si in functie de ce le alegi?
Raspuns: Locurile in care desenez le gasesc de obicei din greseala, in timp ce merg la serviciu. In ultima vreme caut pereti cat mai deteriorati care sa ma ajute sa pun in valoare desenul.

I: De cat timp desenezi si cum ai descoperit aceasta pasiune?
R: Am inceput sa desenez prin 2001, de fapt nu se putea numi desen ceea ce faceam. Am inceput prin a taga cu markerul, nu eram sigur ce faceam, stiu doar ca imi placea sa “mazgalesc”. Apoi m-a atras pictura si am inceput sa reproduc caricaturi din diferite ziare.

I: Vrei sa demonstrezi ceva prin ceea ce faci?
R: Nu, nu cred. Fac asta pentru ca este singurul lucru care ma face sa ma simt viu.

I: Prin ce iti caracterizezi stilul?
R: Nu-mi place sa raman prea mult timp la un stil. Inainte ma atrageau formele rotunde,curbe, acum ma atrag liniile drepte, dar nu perfect de drepte. Linii care au defecte. Folosesc orice culoare, le combin pe perete.

I: Care e cea mai reusita piesa a ta?
R: Intotdeauna urmatoarea piesa.

I: Cam cat timp iti ia sa faci o piesa?
R: Depinde de stare. Uneori imi place sa stau la detalii si imi ia cam 6-7 ore, iar uneori pot termina si intr-o ora doua. Depinde si de marime.

I: Ai fost vreodata prins de politie?
R: Da, de cateva ori, dar nu am luat amenda niciodata.

I: Ai participat la vreo competitie semnificativa? Premii ceva?
R: Nu, doar concursuri minore. Nu pot spune ca am ajuns la stadiul in care sa pot participa la competitii semnificative si nici nu prea ma atrage asta. Vreau doar sa desenez.

I: Consideri ca acest tip de arta este mediatizat negativ? Ai face ceva in sensul acesta?
R: Eu nu as vrea sa fie mediatizat deloc pentru ca se apuca de graffiti din ce in ce mai multi, iar cei mai multi dintre ei se apuca pentru a atrage fetele sau ca sa fie cool.

I: Cum te vezi in viitor? la fel de pasionat de desen?
R: In viitor… Da, cu siguranta o sa fiu la fel de pasionat. Sper ca o sa scot si ceva bani din asta.

Sper ca v-a placut aceasta calatorie in lumea artei urbane si ati cunoscut ce numesc altii un mod de viata.

Note:
1. Graffurile din acest articol sunt facute de cel interogat, iar primul nu stiu al cui este
2. Pentru mai multe poze intrati aici.