Povestea celor doi se desfăşoară astfel: el lucrează într-o clădire, ea are biroul în clădirea de via-a-vis şi îşi aruncă priviri unul altuia. Încep să îşi scrie bilete mari unul altuia, vin amândoi de drag la serviciu, toate astea, până când şeful ei vine la ea şi apoi biroul ei este eliberat.

Credeţi că cei doi îşi vor duce povestea mai departe?

Un cuplu – Florence şi Edward, proaspăt căsătoriţi – e noaptea nunţii lor. Dintr-un prim punct de vedere, intriga/conflictul romanului se naşte din frica celor doi, atât individual cât şi împreună. E o frică de necunoscut, care domină: cei doi se află într-un context nou (în perspectiva vieţii lor de până atunci) şi unic în acelaşi timp, despre care ştiu mai nimic. Urmează un moment erotic faţă de care cei doi au raportări diferite: el ştie ce trebuie să facă, dar nu ştie cum, pe când Florence ştie şi ea ce, dar nu vrea să ştie cum. Ceea ce e comun, însă, e lipsa de experienţă – nu ştiu cum – pe care în loc să o trateze cu o puerilă şi ludică curiozitate, o lasă să îi blocheze, să le sporească frica de a greşi. Mai e desigur şi frica de alteritate. Faptul că acum sunt căsătoriţi (aici e o frică dublă, pentru că relaţia de căsătorie e ceva mare şi cunoscut doar din vieţile altora, deci ceva cu totul nou ca experienţă traită) şi deodată raportarea unul faţă de altul devine mult mai intimă, şi nu doar din punct de vedere erotic. Lipsa de comunicare de dinaintea nunţii îi crispează, acum, pentru că îşi dau seama că celălalt nu funcţionează separat de ei înşişi, ci sunt împreună – împreună în planurile lor, obiectivele lor etc. Faptul că trebuie să ajungă la un acord, îi face să le fie frica. Mai e frica de a nu fi îndeajuns pentru celălalt sau că celălalt nu e îndeajuns de bun pentru tine. Şi de aici intrăm în zona obsesiilor.

Despre obsesii

Instabilitatea emoţională, incertitudinea ei că a luat o decizie bună căsătorindu-se cu Edward, faptul că ea nu poate fi ceea ce el vrea de la ea să fie, sau că nu poate face ceea ce el vrea ca ea să facă, o obsedează, îi suprimă luciditatea şi armonia interioară, ritmicitatea (muzicală, de ce nu?) modului în care gândeşte şi acţionează, însă cel mai grav e că în final îşi pierde controlul. De altfel, camera aia de hotel o sufocă, el o sufocă, ea se sufocă…

Obsesia lui e într-o foarte mare măsură de ordin sexual/erotic. Motivul pentru care s-a căsătorit cu Florence şi toată perioada de când a cunoscut-o şi până în noaptea asta, l-a făcut să o dorească strict fizic. Pentru acest moment nupţial, el are un scop precis – defularea sexuală. Abordarea/citirea tipologică (didactică) a celor două personaje e propusă de McEwan însuşi prin modul în care le-a construit dar e, cred eu, o abordare tezistă, uşurică, facilă: poţi ajunge la concluzia că incompatibilitatea dintre cei doi e cauzată de diferenţele prea mari (pedigree, weltanschaung). Astfel, dorinţa sau mai bine zis nevoia lui Edward îi provoacă ei repulsie, carnalitatea o îngreţoşează, îi vine să vomite, faptul că e obligată din cauza căsătoriei să-i îndeplinească soţului ei nevoile, o obsedează.

Despre obligaţii

A fi căsătorit, înseamnă pentru Florence o sumă de obligatii pe care şi le asumă, de care e responsabilă. Cumva ştia asta şi înainte de nuntă. Dar acum sunt palpabile, sunt “at hand” şi reacţia e, evident, cea de retragere – vrea să se dezică de obligaţii. Cu toate că nu e conştient de asta, Edward e obligat să o descopere pe Florence pentru a putea obţine de la ea ceea ce ea consideră că e obligată să ofere. Având în vedere contextul istoric (socio-politic, religios etc.) în care e plasată povestea, existenţa obligaţiei sau obligativităţii e logică. Căsătoria, la fel ca şi acum, dar cu atât mai mult atunci, e privită ca o corvoadă, ca pe o îngrădire, ca pe o închisoare (de ce nu?); însă atunci nu existau alternative. Nu într-o societate tradiţionalistă cum era (sau încă mai e) cea britanică. Şi asta pune presiune pe amândoi mirii. Tot în context istoric e logică şi decizia pe care o iau în final: se ”descătuşează” de obligaţii, aleg să traiască liberi, pentru idealurile şi scopurile lor personale, pentru ca în scurt timp să ajungem cu toţii să trăim „in a yellow submarine…” .

Evenimentele sunt relatate din perspectiva lui Rai, cel mai bun prieten al lui Ormus, care îi împărtășește dragostea necondiționată pentru Vina. Acesta reușește să reînvie trecutul și să povestească cu lux de amănunte întâmplări aparent banale, precum un cutremur violent, aducerea pe lume a unui copil sau lupta interioară a unui fotograf în momentul apăsării declanșatorului, scene care se dovedesc însă esențiale pentru a capta ideea romanului. Încercând să scape din triunghiul amoros format din el însuși, Vina și Ormus, acesta nu face decât să cadă și mai rău pradă farmecului natural al Vinei, o adevărată femme fatale a rock `n roll-ului, care impresionează prin personalitatea epatantă și vocea răpitoare, atuuri care îi fac pe cei doi bărbați să se îndrăgostească definitiv și irevocabil de aceasta, venerând pănă și pământul de sub tălpile ei.

Romanul este destul de dificil de urmărit, dar șochează prin sinceritatea și acuratețea frazelor. Ideile curg una după alta într-un mod cât se poate de natural și de firesc, fiind o proiecție perfectă a gândurilor omenești, cu fraze și lungi, și scurte, terminate sau nu. În acest fel, Rushdie supune cititorul la un exercițiu de imaginație destul de complex, făcând apel și la cunoștiințele acestuia de mitologie greacă și hindusă. În mod neobișnuit, ne sunt prezentate evenimentele principale ale romanului încă din primul capitol, urmând ca ulterior să fie elaborate și explicate. Însă cititorul nu va duce lipsă de surprize și nu va întâmpina nicăieri monotonia descrierii banale.

Întreaga carte este un amalgam de metafore pe care fiecare le va simți și înțelege diferit, dar care în final transmit negreșit același mesaj: moartea curmă doar viața, nu și iubirea.

El și Ea (E-love) – I

După două luni în care n-a existat o zi în care să nu fi vorbit online destre subiecte atât de divesre precum trandafirii şi Holocaustul sau războiul şi muzica, El a îndrăznit să-i ceară numărul de telefon. A ţinut celularul în mână timp de zece minute cu degetul pe „Apelează” şi în cele din urmă şi-a făcut curaj şi a sunat-o. Atunci i-a auzit vocea pentru prima oară.

Lucrurile au avansat şi cei doi au început să se privească prin Webcam-uri. Au început să-şi trimită mesaje pe telefoane, indiferent de orele din zi sau din noapte. El i-a cunoscut cea mai bună prietenă (online) şi Ea i-a cunoscut gaşca (online).

Şase luni au trecut precum o ploaie de vară şi El s-a decis să-i ceară prietenia în pragul Sărbătorilor de Iarnă. Pentru a face totul mai „special”, a decis să-i trimită un e-mail în care să-i „pună pe tavă” sufletul său. S-a gândit dacă ar fi potrivit să încheie cu „Te iubesc!” dar a decis că e mai bine să n-o facă.

La scurt timp după trimiterea e-mail-ului, El a şi primit un răspuns monosilabic şi nimic mai mult. Era un simplu şi banal „da” care l-a făcut să simtă cel mai puternic sentiment de fericire de până atunci. Era ziua de 22 decembrie, ziua lor.

Acum totul devenea din ce în ce mai serios, îşi făceau planuri de viitor împreună. Pe 26 decembrie Ea i-a spus pentru prima oară „Te iubesc!” tot printr-un e-mai în care îi împărtăşea regretele că nu e lângă El, că n-o strânge tare la pieptul lui şi că n-o sărută. El i-a răspuns printr-un simplu: „Totul va fi bine! Şi eu te iubesc!”. Nimic n-a alinat-o mai mult decât aceste formule atât de banale venite din partea lui.

De Valentine’s Day El plănuia să-i facă o surpriză şi s-o viziteze în Timişoara, dar planul i-a eşuat deoarece trenul care ar fi trebuit să-l ducă acolo a fost anulat din pricina ninsorilor abundente.

Nu mai exista oră în care cei doi să nu comunice într-un fel sau altul, chiar dacă asta înseamnă să chiulească de la şcoală sau să nu doarmă două nopţi la rând. Ceea ce pe mine m-a intrigat cel mai tare, lăsând la o parte faptul că nu s-au văzut nicio dată, e că ambii mi-au spus că nu se simţeau în niciun caz controlaţi sau îngrădiţi. Ei, pur şi simplu, se iubeau.

Urma vacanţa de primavară şi cei doi s-au decis s-o petreacă împreună. El era pregătit să plece la Timişoara (pe bune, de această dată), când a primit ultimul ei e-mail. Pentru a vă da seama şi voi ce-ar fi putut gândi El când l-a citit, vă prezint chiar vorbele ei: „Ştii că te iubesc. Mai mult decât am visat că o voi face vreodată. Dar nu mai putem fi împreună. Trebuie să nu mă mai cauţi, să mă laşi liberă. Dacă şi tu mă iubeşti aşa cum o spui, îmi vei respecta dorinţa. Oricum, nu cred că doi oameni au putut fi mai fericiţi împreună decât am fost noi.”.

Şi asta a fost tot. El n-a mai căutat-o, Ea nu i-a mai dat niciun semn de viaţă. I-a dat „ignore” şi l-a şters din lista ei de prieteni. I-a şters numărul de telefon şi şi-a schimbat cartela.

El a suferit cumplit, Ea la fel.

Când am întrebat-o de ce i-a trimis acel e-mail, Ea mi-a răspuns cu un zâmbet trist: „Ştiam că dacă ne vom vedea totul se va duce de râpă. Şi nu-mi doream asta. Am preferat ca totul să se termine, dar să rămânem cu acele amintiri. Ele au însemnat şi încă înseamnă totul pentru mine. Şi sunt sigură că şi pentru El.”

Dacă din toată această poveste eu am rămas cu vreo certitudine, aceea e că cei doi s-au iubit foarte, foarte mult.

Ea este o adolescentă rebelă, în vârstă de 16 ani. Are un caracter de fier şi nişte principii şi mai rigide. Toţi prietenii ei sunt de acord în următoarea privinţă: Ea s-a maturizat mult, mult prea repede. Şi acest fapt nu s-a petrecut pentru că ar fi fost nevoită şi obligată de mediul şi de condiţiile în care a crescut (din contră, a avut o copilărie aproape perfectă), ci pur şi simplu din neant. Impresia pe care mi-a lăsat-o după ce am cunoscut-o a fost că parcă tocmai purtasem o conversaţie cu o persoană trecută prin toate bucuriile şi chinurile vieţii.

El este un băiat calm, calculat şi foarte maleabil. Până la frumoasa vârstă de 17 ani pe care o are a locuit în cinci oraşe din cinci judeţe diferite. Părinţii lui s-au despărţit şi El a rămas alături de mama lui. Este un „adolescent cuminte”, cum ar spune tatăl său şi un „bărbăţel bine-crescut”, cum ar spune mama lui. După ce l-am cunoscut, am ajuns şi eu să fiu de acord cu ei.

Care este legătura dintre cei doi? Sunt sigură că v-aţi dat deja seama că e vorba de o poveste de iubire, poate chiar dragoste la prima vedere. Da, e vorba despre o poveste de iubire. Nu, nu e „dragostea la prima vedere”. E mult mai mult. E ceva ce ar trebui să fie numit „dragoste la nicio vedere”. Cum vine asta? E foarte simplu:

Totul a început, evident, în faţa monitoarelor. Cei doi s-au „cunoscut” pe una dintre multele reţele de socializare online. Ea i-a trimis lui o „Cerere de prietenie” şi El a acceptat-o. Şi-au privit profilele şi Ea a constatat că sunt din acelaşi oraş. În acel moment a decis să-i trimită un mesaj prin care să-i ceară adresa de e-mail sau id-ul de messenger. După două zile, când Ea şi-a verificat mesajele, a constatat că un răspuns din partea lui fusese expediat cu o zi în urmă. Citindu-l, a avut o vagă impresie că îl cunoaşte, în ciuda faptului că nu l-a văzut în viaţa ei până atunci. În fine, l-a adăugat în lista de messenger, în grupa „Cunoştinţe” şi a aşteptat ca El s-o accepte. N-au trecut nici zece secunde până când a primit confirmarea că şi El a adăugat-o în lista lui.

Cel care a scris primul „Bună!” (sau „Salut!”, nu ştiu exact) a fost El. Ea i-a răspuns şi astfel a început prima lor „conversaţie”. Din vorbă în vorbă ea l-a întrebat în ce cartier stă. El i-a răspuns că în „Dimitrie Cantemir”. Ea s-a mirat, trimiţându-i emoticonul potrivit. Nu auzise până atunci de cartierul acela; probabil era în cealaltă parte a oraşului, aşa că l-a rugat să-i explice unde se află. El i-a răspuns că pentru aşa ceva trebuie să-i spună ce parte a Iaşului cunoaşte. „Iaşi?”, s-a mirat ea. „Ce legătură are Iaşiul cu Timişoara? Nu avea scris în dreptul cuvântului Locaţie de pe pagina sa oraşul Timişoara?”. El zâmbeşte şi îi trimite emoticonul potrivit. Îi spune că n-a mai actualizat de mult timp pagina, de pe vremea când stătea în Timişoara. Îi mai spune că s-a mutat în Iaşi de un an şi trei luni. Ea rămâne cu un gust amar după ce află toate acestea.

Zilele trec precum dimineţile dulci de primăvară şi cei doi amici ai mei continuă să-şi împărtăşească gândurile, trăirile, ideile şi visele prin intermediul Internetului.

Toată lumea face asta. Ceea ce scurtează şi aduce un dram de tristeţe într-o prietenie este că fiecare limitează libertatea celuilalt, condiţionează, ba chiar se manifestă cu gelozie.

Eşti iubit pentru că obişnuinţa i-a făcut să te iubească, pentru că nu ar concepe cum ar fi să nu te găsească cândva pentru ei acolo. Iar dacă se întâmplă să nu te găsească vor conştientiza că nu e chiar aşa de rău.

Atunci când pasiunile nu îi mai aduc împreună, prietenia a două persoane pare a se deteriora, însă nimeni nu încearcă să realizeze că nu o pasiune comună face diferenţa ci poate nişte gânduri comune, un consens. Nu înseamnă neapărat să gândeşti aşa cum o fac şi prietenii tăi sau să frecventezi aceleaşi localuri mereu doar pentru că aşa o fac şi ei. Nu! Fiecare are independenţa sa şi cu ea ar trebui să rămână. Iar dacă două firi independente şi controversate se întâlnesc ar trebui ca prin contopirea lor să fie mai puternice şi poate de ce nu, să devină un tot unitar ce cu greu va putea fi separat.

Unde eşti tu ca om în toate activităţile astea, în toată obişnuinţa pentru care prietenii au ales să te iubească? Unde eşti tu atunci când ei nu ar şti să te caracterizeze dacă ar fi întrebaţi? Şi atunci observi că nici măcar nu te cunoşteau ci doar pretindeau.

Nu eşti acolo în inima lor, ci doar cred că eşti. Eşti distribuit, incomplet, descompus. Fiecare iubeşte altceva la tine şi nu pe tine întreg, eşti asimilat după voinţă, capriciu şi poate că şi tu faci la fel.

Dacă vei vrea poate într-o zi să faci cu totul altceva, să rupi rândul, să ieşi din “turma” virtuală şi vei face opusul a ceea ce se aşteptă de la tine, în acel moment îţi vei pierde calitatea de bun prieten. Vei fi dat la o parte, vei stânjeni, vei incomoda şi nu vei mai avea acel loc al tău. Odată pierdut, nu-l vei mai putea revendica şi cum se spune “Nu rupe firul unei prietenii, căci, chiar dacă îl legi din nou, nodul rămâne” (Octavian Paler)

Câteodată poate eşti tolerat, însă doar atât îţi vor putea oferi; dragostea ce ţi-o poartă prietenii tăi ţie şi libertăţii tale, fie ea de mişcare, de expresie, înseamnă doar toleranţă. Eşti tolerat, vei avea prieteni care vor fi acolo pentru tine pentru câtva timp însă nu pentru toată viaţa .

Suntem singuri când ne naştem, la fel cum suntem şi când murim. Sunt evenimente foarte personale şi nu le putem trăi unii pentru alţii. Aşadar niciodată când vei avea greutăţi nimeni nu va putea, oricât de prieten ar fi, să le înfrunte pentru tine, vei fi tot singur. Mereu singur, trebuie să te zbaţi să răzbeşti.

Poate că, pe lângă atâtea lucruri irelevante, ceea ce contează e să trăim mai puţin în singurătate. Să privim mai des în preajma noastră chiar dacă ne-am putea înşela şi am avea parte de o mulţime de dezamăgiri. Până la urmă contează să nu uităm că trăim. De multe ori nu primim darul în ambalajul pe care îl dorim şi, în ciuda acestui fapt, ar trebui să nu uităm să simţim, să nu uităm să trăim şi să fim în permanenţă conştienţi de faptele noastre.

E un război, o competiţie, chiar şi în prietenie. Nu mai cunoaştem adevaratul sens şi se spunea că “a avea un prieten este mai vital decât a avea un înger” (Nichita Stănescu) şi dacă e aşa de ce unii nu au nici înger nici prieten?

Închei cu un citat ce îmi unge sufletul de fiecare dată:

“Viața însăși e o stare de tranzit între naștere și moarte… un peron unde te zbați să ocupi un loc într-un tren… ești fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alții nu reușesc să se prinda nici de scări, rămân pe peron să aștepte următorul tren… Și fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fara să știe, egal cu cel care stă în picioare pe culoar și cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urma se vor întâlni toți undeva, într-un deșert, unde chiar șinele se transformă în nisip… în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îsi dau ghionturi…” (“Viaţa pe un peron” – Octavian Paler)