El, Cahit (Birol Ünel), un german între două vârste de origine turcă, toxicoman şi alcoolic, duce o viaţă autodistrructivă şi lipsită de speranţă, având un job nedorit de nimeni şi o mică garsonieră mizeră.
Ea, Sibel (Sibel Kekilli), o tânără cu tendinţe sinucigaşe influenţate de familia ei tradiţionalistă, vrea să scape din locuinţa părintească.
Citeşte în continuare »
Dear John este ecranizarea unei cărți a lui Nicholas Sparks, cel ce a scris A walk to remember și The Notebook. Așa că cei care au văzut unul din filmele astea sau au citit cărțile lui Sparks își pot da seama în ce stil e și Dear John.
John este în Forțele Speciale ale armatei, iar Savannah este încă la școală. Povestea lor începe într-o vacanță de primăvară, când el sare de pe un ponton pentru a-i salva geanta.
Citeşte în continuare »
Am ştiut vreodată să definim noţiunea de “a iubi”? Am ştiut să valorificăm şi să nu ezităm niciodată să dăm curs sentimentelor noastre? Cunoaştem noi formele sub care dragostea ne poate apărea în cale?
Eu sunt sigură că dacă iubirea ar avea o definiţie n-ar mai exista, iar pentru că noi prin formele noastre de afecţiune ne-o exprimăm diferit fiecare, asta o reinventează mereu şi ne permite nouă să avem în permanenţă capacitatea de “a iubi”. Şi cred că adevărată iubire e atunci când simţi că “totul se schimbă, toate devin însemnate: dintr-un nimic se naşte un colos” – Tudor Arghezi.
Citeşte în continuare »
Letters to Juliet este un film ușurel, american, dar nu e o poveste de dragoste atât de tipică.
Sophie este o tânără din New York ce pleacă la Verona într-o “pre” lună de miere cu logodnicul ei. Verona este cunoscut drept locul unde a început povestea lui Romeo și Julieta, așa că femei din toată lumea îi scriau Julietei, veneau la balconul ei și lipeau scrisorile pe perete. Sophie descoperă acest loc și se alătură voluntarelor care răspundeau la toate aceste scrisori.
Aventura tinerei începe când găsește o scrisoare veche de 50 de ani ce nu a primit răspuns, iar Sophie crede că merită unul. Citeşte în continuare »
Simt fiecare scânteie a ochilor tăi cum topeşte puţin câte puţin din corpul meu poate mult prea obosit pentru o seară de neuitat. Îţi intersectezi privirea cu a mea şi îmi citeşti sufletul ca pe “Cărticica Roşie” a lui Mao Zedong, ca pe o lectură obligatorie a unui cetăţean. Îmi adulmeci uşor parfumul şi te apropii nu prea mult de mine. Mã strângi în braţe şi-mi striveşti obrajii cu buzele tale uscate şi fragile, lăsându-mi semne permanente,dar totuşi vizibile doar de noi.
Eşti asemeni unui loc special de unde nu aş vrea să plec niciodată, iar dacă aş face-o, aş cãuta întotdeauna un motiv, oricât de mic, să mă întorc înapoi.
Citeşte în continuare »
“O poveste de dragoste, poate” – Martin Page – editura Humanitas
Poate vă sună cunoscut Martin Page deoarece este autorul cunoscutului roman “M-am hotărât să devin prost“, despre care s-a scris aici.
Dar eu am citit altă carte a lui, “O poveste de dragoste, poate“, care prezintă două săptămâni din viaţa unui bărbat, după ce primeşte un mesaj neaşteptat pe robotul telefonic.
Virgile este un bărbat de 30 şi ceva de ani, ce lucrează în publicitate şi trăieşte aproape izolat în lumea lui. Rutina de care are parte şi-o explică printr-un aşa zis mod de viaţă echilibrat: merge la psihanalist de trei ori pe săptămână, face yoga, se duce la serviciu, iese la terasa din gară, se mai întâlneşte cu două, trei prietene. Citeşte în continuare »
Gabriel Garcia Marquez este cunoscut deoarece a primit premiul Nobel pentru romanul “Un veac de singurătate“. Dar eu, când citesc un laureat al premiului Nobel pentru literatură, nu încep cu romanul premiat, ci cu cele mai puţin cunoscute, iar în cazul lui Gabriel Garcia Marquez am inaugurat lectura cărţilor lui cu “Despre dragoste şi alţi demoni“.
Autorul creează o întreagă poveste, inspirat de faptul că în 1949, pe vremea ucenicei lui ca reporter, a fost trimis să scrie despre golirea criptelor dintr-o mânăstire, iar unul din cadavre i-a amintit de o legendă ciudată, care îi era povestită în copilărie de bunica lui.
Am văzut serialul acesta acum mult timp, cam vreo doi ani, aproximativ. Mi-am amintit însă de el ieri deoarece m-am uitat la un film în care juca şi unul dintre personajele principale din acest serial. Venind de la liceu, m-am uitat la câteva filmuleţe din serial pe internet, aşa că am reintrat în spiritul oc-ist şi m-am hotărât să scriu despre el.
Dacă mă întrebai acum doi ani de serialul ăsta, îţi ziceam înnebunită “Uită-te la el, ce mai astepţi?!“. Încă îl mai recomand, însă nu cu aceeaşi patimă. Nu pentru că acum mi s-ar părea mai slab sau ceva de genul, ci pur şi simplu pentru că am mai uitat destule din el şi pentru că nu mai sunt înlănţuită de a lui vrajă.
Citeşte în continuare »
E unul din romanele mele preferate. Pur şi simplu nu-l mai puteam lăsa din mână. L-am citit repejor şi când am văzut că s-a terminat m-am întristat, căci voiam să citesc din el aşa, la infinit.
Iniţial nu credeam că o să îmi placă aşa de mult. Mi se părea scris prea banal şi eram sigură că o să rămân cu un gust amar, de vină fiind faptul că în ultima vreme citisem romane mai complexe, ultimul roman citit fiind chiar “Umiliţi şi obidiţi“ al lui Dostoievski.
Citeşte în continuare »
De două ori am visat-o. Stăteam pe nişte trepte din centrul oraşului, cu mâinile pe genunchi şi cu privirea în pământ. O maşină opreşte în faţa mea din care coboară Ea, dar schimbată. Nu mai era adolescenta pe care o întâlneam pe stradă, avea o înfăţişare mai matură, îmbrăcată într-o ţinută de birou. Acum era femeie, mai în vârstă cu zece ani. Doar eu mi-am păstrat aceeaşi înfăţişare de adolescent. Sunetul produs de tocurile ei mi-a atras atenţia şi am ridicat capul, iar Ea, trecând prin dreptul meu, mi-a zâmbit, aşa cum zâmbeşti unui om nenoricit, încercând să-mi spună astfel “Nu-i nimic, totul va fi bine.“ Apoi am auzit o voce de bărbat care venea din spatele ei, a schimbat cu mine o privire complice, vrând parcă să mă consoleze, făcându-mă să mă simt inclus în viaţa ei, din care acum face parte şi un soţ. “Dacă nu am putut fi iubiţi, măcar să fim prieteni.“ Eu nu am putut să schiţez niciun gest, faţa mea a păstrat aceeaşi expresie de supărare nesfârşită. Citeşte în continuare »
| www.wordpress.org
Feed RSS
Twitter
09.07.2010 
