Cei care sunt obişnuiţi să meargă prin aceste centre comerciale vor fi întâmpinaţi de un târg cultural care îi va încânta pe privitori atât cu oferte speciale, cât şi cu numeroase evenimente, premii, tombole şi surprize.

Aşadar, vei putea merge şi tu în vizită la BookLand în perioada 16 aprilie-22 aprilie, între 10:00 şi 22:00 şi vei fi întâmpinaţi de oamenii care îşi conduc Caravana după motto-ul:

“BookLand vine acolo unde oamenii sunt deja. Nu-i cheamă, ci îi urmează!”

Extraterestrul Bing

Pe numele lui Bing, extraterestrul mi-a cerut să îi recomand ceva. Nu mi-a zis că vrea să vorbească cu conducătorul nostru, nu mi-a pomenit că ar vrea să ne invadeze, ci mi-a spus simplu că vrea să înveţe despre noi.

Şi cum altfel decât prin intermediul cărţilor, mă întreb eu. Am auzit că Bing este şi un mare colecţionar şi că acolo la el, în colţul de galaxie în care trăieşte, şi-a format o bibliotecă impresionantă şi a adunat manuscrise şi cărţi din tot Universul.

Aşa a învăţat el despre fiecare civilizaţie, despre fiecare planetă locuită şi despre fiecare formă de viaţă din Univers.

Acum a venit partea grea în care a trebuit să îi aleg Cartea. Ceva care să nu fie siropos, să nu fie tehnic, să aibă puţină aventură şi suspans… ceva care să îi stârnească interesul şi mai mult şi să îmi scrie înapoi.

Am găsit cartea perfectă: SANCTUS. Un fel de Codul lui Da Vinci, spun criticii, dar care surprinde prin viziunea amplă asupra subiectului abordat.

În urma unui eveniment neobişnuit, şi datorită unui text antic, trei grupuri de oameni devin atraşi de Citadela de pe Muntele Taurus (Ruina, Turcia), din dorinţa de a afla secretul din spatele Sacramentului (secretul din spatele apariţiei vieţii pe Pământ).

Citadela era cunoscută drept cea mai veche fortăreaţă din lume în care nimeni nu a putut să pătrundă vreodată, dar şi locul în care prima Biblie a fost scrisă. De asemnea, era cunoscut faptul că pe zidurile fortăreţei nu sunt afişate simboluri deoarece aceasta nu aparţine niciunei religii. Cu toate acestea Citadela era ştiută drept o casă a Domnului.

Odată ce intri în joc pentru a descoperi secretele omenirii şi pentru a intra în Citadelă, îţi dai seama de uneltirea secretă și ilegală a călugărilor ce erau adăpostiţi în spatele zidurilor fortăreţei.

I-am recomandat, de asemenea, să folosească noul sistem de comandă, care îl va ajuta să treacă peste procedurile greoaie de lăsare a datelor la fiecare cerere trimisă pentru a primi cărţile.

În ideea că va dori să îmi mai ceară părerea şi despre alte cărţi, i-am scris lui Bing să îşi introducă doar o dată datele, la înregistrare, iar apoi să se folosească de sistemul Comandă cu un click. Ştiind că a mai comandat cărţi şi de pe Amazon, am crezut că sistemul îi va fi familiar.

Acum sper doar să îmi răspundă şi să îmi spună ce părere şi-a format în urma citirii acestei cărti. Iar la apariţia următoarelor volume, îmi doresc să fie primul care le va comanda cu un click.

Iar acum mă întreb dacă ai fi fost în locul meu, ce carte i-ai fi recomandat lui Bing pentru a-şi forma o părere despre lumea în care trăim?

Cu siguranţă ai auzit de acest volum, sau ai văzut poza lui pe unul din site-urile de profil. Este genul de carte a cărei copertă te atrage din prima. Pot spune că domnul Cornel Gologan a făcut o treabă tare bună cu ilustraţiile create.

Dar pe lângă grafică, această operă este deosebită şi prin numele pe care îl poartă – “Antume”. Te aştepţi să citeşti nişte scrieri ale unui contemporan… dar atât. Nu ai habar ce te va aştepta. Nu ştii cum vei reacţiona la cele aproximativ 250 de pagini pe care le vei citi. Te arunci în mare şi te aştepţi să înveţi pe parcurs să înoţi.

Aşadar, pare o carte uşor de citit, asta la prima vedere. Vei lectura textele scrise de Jean-Lorin Sterian de-a lungul carierei sale de “scriitor” şi îi vei afla părerile despre diverse lucruri mărunte precum:

• cumpărăturile la IKEA
• iMac-urile pe care le-a stricat
• oamenii de publicitate
• foste iubiri

… acum nu crezi că îţi voi înşira aici toate subiectele despre care a scris, nu?

Ce mi-a plăcut la carte?

Am apreciat foarte mult stilul lui ironic de a povesti unele lucruri, uneori ajungând lejer până la sarcasm. A ştiut cum să se facă plăcut în ochii cititorului fiind, zic eu, conştient că trebuie să fie plăcut pentru a fi citit.

Un alt lucru interesant a venit din partea modului în care a fost alcătuită această carte. În viziunea mea, Jean-Lorin Sterian şi-a recitit texte vechi, le-a adunat în “Antume”, şi şi-a comentat fiecare scriere după felul în care o priveşte acum. Aşa că noi, cititorii Antumelor, am avut parte de explicaţii proaspete venite atât din partea autorului, dar şi de comentarii ale cititorilor blogului ublog.ro.

(nota redactorului: textele publicate în Antume sunt foste articole apărute în 24fun, pe blogul personal al lui Jean-Lorin Sterian, dar şi în alte publicaţii)

Are şi puncte slabe?

Din păcate, cartea vine şi cu un minus la pachet. Sau poate doar eu am avut parte de el. Nu m-am putut obişnui cu faptul că scrierile lui nu au fost bine delimitate.

Am avut dificultăţi în a-mi da seama care e articolul şi care este comentariul corespunzător. Unde se termină el şi unde începe următorul. Pentru asta, a trebuit să recitesc Antumele. Fapt ce nu mi-a displăcut, trebuie să recunosc.

De ce recomand cartea?

Dacă vorbim doar despre umorul fin, subiectele dezbătute şi felul în care gândeşte autorul acestei cărţi, Antume este un must have în biblioteca ta. Să nu mai punem la socoteală şi ilustraţiile lui Cornel Gologan!

Dacă nu te-am convins că trebuie să citeşti cartea, poţi să tragi un ochi peste câteva pagini chiar aici:

Cu toate acestea, pe aproape întreg parcursul poveștii cei doi se străduiesc să rămână la statutul de “doar prieteni”, lucru de-a dreptul frustrant pentru cititorul emoționat și amețit de undele de iubire care vin dinspre cei doi.

Povestea în sine este în egală măsură hilară și… heartbreaking, în adevăratul sens englezesc. În plus, nici suspansul nu lipsește, având în vedere că fiecare capitol reprezintă o singură zi: 15 iulie a fiecărui an. Tocmai asta m-a atras pe mine.

Nicholls a avut o idee strălucită pentru că în acest fel îl face pe cititor să deducă el singur ce s-a întâmplat cu personajele în restul anului, scutindu-l totodată de detalii inutile. Autorul a făcut o treabă bună și cu dialogurile din romanul său, mascând vulnerabilitatea personajelor prin intermediul replicilor sarcastice și ironice.

Poveste lui Dexter Mayhew şi a Emmei Morley începe în 1988, când, după petrecerea de absolvire, cei doi petrec o nopate împreună. Dexter este un tip carismatic, genul de băiat care are atât de mulți bani încât nu știe ce să facă cu ei. Tocmai de aceea Emma știe foarte bine că nu ar trebui să îl placă. Aceasta, pe de altă parte, este ceva mai complexă, fiind genul de fată deșteaptă și frumoasă, dar care pare enervată tocmai de faptul că arată bine. O tipă un pic dezorientată și cam neîncrezătoare în propriile forțe.

Una peste alta, “O zi” este genul de carte care fie îți place din prima clipă și o citești pe nerăsuflate, fie o urăști de la primele pagini. Cred că e important să poți să înțelegi momentul și pentru a te putea implica ar trebui ori să fii în pragul absolvirii, ori să fii genul de om care își amintește toate trăirile din acea perioadă.

Mai mult de atât, țin neapărat să vă sfătuiesc să citiți mai întâi cartea și apoi să vedeți filmul. În felul ăstă veți înțelege mult mai bine intriga și complexitatea personajelor. Despre ecranizarea romanului aflați mai multe detalii dacă citiţi recenzia Corinei.

Este bine de știut că odată cu apariția filmului în România, cartea lui David Nicholls a fost reeditată de Editura Litera și se găsește cu o nouă înfăţişare în librării.

Lectură plăcută!

Când m-am apucat să citesc “Întoarcere în Bucureștiul interbelic” am ales, în fugă, ca semn de carte un plic în minuatură care zăcea pe birou și în care primisem câteva cuvinte de la o bună prietenă. Acum, după ce am terminat de citit cartea Ioanei Pârvulescu, mi-am dat seama că o alegere mai bună nu puteam face, căci prin cartea sa, autoarea permite cititorului să facă o incursiune în epoca de glorie a scrisorilor.

Cartea surprinde cât se poate de bine caracteristicile bucureșteanului tipic din perioada interbelică ce, fie că vă vine să credeți, fie că nu, seamănă foarte mult cu omul din Bucureștiul contemporan.

Mai mult, autoarea readuce la viață mari personaje interbelice care au pus bazele culturii românești. În perioada în care totul devine mai scurt – timpul, rochiile și scrisorile – au fost create unele dintre cele mai de seamă romane, poezii și piese de teatru românești. Ciudat însă, este faptul că mulți autori au avut, cel mai probabil, o singură muză. Astfel, multe dintre detaliile literaturii interbelice sunt tratate în cartea Ioanei Pârvulescu așa cum nu s-a făcut în cărțile de specialitate și în obişnuitele manuale.

Tot Bucureștiul a fost locul unde au luat naștere primele scandaluri literare cu tentă sexaulă, care au apărut de la romanul lui Lawrance și care au răsturnat valorile românești de până atunci, dând naștere unei epoci moderne cu tot ceea ce înseamnă ea: de la modă și până la literatură.

Autoarea surprinde într-un mod inedit această perioadă de schimbare, de evoluție a mediului bucureștean, de la politic, la social și economic, etapă istorică a devoltării intelectuale și tehnologice, văzută prin ochii celor mai de seamă figuri ale vremii.

Cu o scriitură tonică și cu mici urme de subiectivism, Ioana Pârvulescu reușește să adune toate datele necesare pentru a-l face pe omul contemporan să înțeleagă faptul că perioada interbelică nu a fost atât de diferită de cea actuală. De fapt, este uimitor să realizezi, că acum aproape 100 de ani, bucureștenii trăiau ca acum: deși aveau mereu timp de pierdut, ei, la fel ca noi, trăiau în viteză și tratau schimbarea cu același interes trecător.

Există o vorbă ironică prin popor care spune că românul se pricepe la politică. Ei bine, bucureșteanul s-a priceput mereu. În perioada de înflorire a Bucureștiului, din punct de vedere al literaturii, librarii și editorii se chinuiau să vândă romanele românești, căci pe bucureștean acestea nu îl prea intereasau. Bucureșteanul interbelic, citea și comenta gazete cu același avânt cu care o face și astăzi.

Cu toate acestea, scriitoarea afirmă în paginile cărții sale că bucureștenii din acea perioadă au avut de toate. “Bucureștiul interbelic este locul unde s-a întâmplat totul”.

După cum este sugerat și în introducerea romanului autobiografic al lui Neagu Djuvara, scris inițial în limba franceză, ”Însemnările lui Georges Milesco” a fost singura carte a autorului care s-a vândut foarte încet, probabil din cauza confuziei dintre numele eroului și cel al spătarului Nicolae Milescu. Din acest motiv, în cea de-a doua ediție, Neagu Djuvara a adăugat subtitlul ”roman autobiografic”, relansând astfel cartea unui public nou.

Despre ce este vorba?

Deși autorul a ales să relateze toate întămplările sub numele de Georges Milesco, romanul rămâne, negreșit, autobiografic și a fost scris la Paris între anii 1958 și 1959. Autorul însuși recunoaște: ”Este o carte tristă și profund pesimistă de la mijlocul vieții mele, în care trec pe seama eroului, Georges Milesco, mai toate avatarurile vieții mele de până atunci”. Neagu Djuvara vorbește copilăria și adolescența sa, despre degenerarea relației dintre el și soția sa, despre greutățile survenite în privința unei custodii împărțite a copilului, în urma despărțirii acestora, despre război, despre scurtele aventuri amoroase și escapadele filosofice ale acestuia, toate ”ascunse” sub masca romanului, prea puțin degenerate de ficțiune pentru a nu putea fi considerate realitate.

Ce mi-a plăcut la carte?

Mi-a plăcut foarte mult subiectul romanului, deci, practic, bucata din viața lui Neagu Djuvara pe care acesta a ales să o expună publicului cititor. Deși triste, întâmplările te delectează prin veridicitate, prin sentimentul reconfortant al transmiterii unui adevăr poate ”coafat” doar din o întorsătură a frazei. Cititorul apreciază nuanța dramatică dată textului, și poate chiar o găsește antrenantă, desigur, până în momentul în care realizează că nu este vorba de ficțiune, ci de realitate.

De ce recomand cartea?

Pentru un începător în lectura biografiilor sau autobiografiilor (cum sunt și eu), găsesc această carte foarte potrivită pentru crearea unei tranziții ușoare de la stilul pompos și dramatic al ficțiunilor, cu care probabil majoritatea cititorilor s-au obișnuit deja, la stilul mai sobru și mai concis al biografiilor.

”Emoția” pare, la prima vedere, un roman despre adolescenți, pentru adolescenți, un jurnal al unei fete obișnuite de 17 ani. De fapt, acesta este mult mai mult decât atât: romanul Mirelei Stănciulescu este practic o ”emoție”, un roman care nu trebuie numai citit, dar și simțit.

Despre ce este vorba?

Clara Martin, o adolescentă în vârstă de 17 ani, căreia îi plac norii, literatura, inorogii și zborul, se confruntă cu mai multe probleme existențiale, printre care, bineînțeles, își face loc și dragostea. Momentul crucial al împlinirii vârstei de 18 ani este declanșatorul (sau poate doar un factor aleatoriu) tuturor greutăților vieții Clarei, care este în fiecare zi demoralizată de părinți, prieteni și profesori. Singurul refugiu al acesteia se află în literatură, mai precis în scris. Aceasta își dorește să devină scriitoare, și se consideră foarte bună în domeniul său de activitate, deși afirmă că nu a scris ”nicio operă” concretă.

Astfel, aceasta începe să scrie un roman, pornind de la un personaj pe care l-a creat treptat de-a lungul timpului, pe nume Edo. Edo este materializat (sau mai bine zis transpus) prin Eduard, zis Edi, student la Facultatea de Geologie, de care Clara se îndrăgostește definitiv și irevocabil. Aceasta îi mărturisește că vrea să scrie un roman care să-l aibă pe Edo ca protagonist, dar dorește să se inspire din personalitatea lui Edi pentru acest lucru.

Spre finalul romanului, povestea avansează 20 de ani mai târziu, când Clara încearcă cu disperare să-și reamintească și să retrăiască momentele din adolescență.

Ce mi-a plăcut la carte?

Mi-a plăcut faptul că titlul nu este deloc dezamăgitor, așa cum mă așteptam. Pentru că, practic, primul lucru pe care-l citești când o carte îți pică în mână este titlul acesteia. Ori acesta nu trebuie NICIODATĂ să dezamăgească cititorul, adică să-l inducă în eroare printr-un titlu epatant și excentric, care este mai bun decât conținutul cărții în sine.

”Emoție„ este un cuvânt puternic, foarte dificil de plasat ca titlu fără a eclipsa conținutul. Autoarea nu ne-a dezamăgit, pentru că, după cum spuneam, romanul în sine este o ”emoție”. Este o carte în care nu ai cum să nu te regăsești: dacă nu în personaje, sigur în situații, dacă nici în situații, sigur în sentimente.

De ce recomand cartea?

Pentru că este foarte, foarte bine scrisă. Autoarea are un stil ușor ironic, uneori melancolic și meditativ, alteori alert și amuzant. Dialogul este inteligent, personajele sunt descrise cu excesivă atenție, iar pe parcurs cititorul va întâlni numeroase simboluri și laitmotive pe care este invitat să le descifreze și să le aplice după bunul său plac.

“Acasă la familia Jardin, prejudecățile rigide nu-și aveau locul. Orice reflex banal era înăbușit din oficiu. Gelozia trecea drept un sentiment vulgar, rezervat caracterelor de mâna a doua.”

Despre ce este vorba?

Autorul relatează diverse întâmplări importante din viața uzuală a familiei Jardin. Romanul se constituie din diferite anecdote, fiecare prezentate în câte un capitol cu titlu semnificativ. Acestea dau cititorului senzația că este un spectator care se plimbă din sală în sală, nimerind de fiecare dată în mijlocul unei piese de teatru complet diferite față de cea anterioară. Alexandre Jardin ne face astfel cunoștiință cu familia sa, dând detalii dintre cele mai intime despre moravurile acesteia.

Căsătorii deschise. Relații zoofile cu maimuțe. Un unchi care constată că reflexia acestuia este stângace, pe când el este dreptaci, astfel încât începe să scrie în oglindă. ”Posturi” literare pe durata cărora cărțile de lux (Proust, Cioran) nu puteau fi citite, fiind admis numai consumul de literatură de semilux. Botezarea, creșterea, îngrijirea și adorarea unei tenii. Ținerea unei evidențe impecabile a relațiilor amoroase dintre membrii familiei Jardin și diferiții lor amanți. Cam la asta trebuie să se aștepte cel care se încumetă să parcurgă romanul fără să judece caracterul mai mult decât extravagant al personajelor.

Trebuie menționat și reținut că ”Romanul familiei Jardin” este un roman autobiografic, nu o ficțiune. Alexandre Jardin nu povestește decât adevăruri, descrie excentricitățile familiei sale, fără perdea, fără pudoare, ca și când ar fi fost doar un vizitator invizibil, permanent prezent în sânul familiei pe care o iubește și pe care o recunoaște, dar căreia nu pare că îi aparține.

Ce mi-a plăcut la carte?

Am admirat stilul deosebit pe care autorul l-a adoptat pentru a se confesa. Este exact genul de carte pe care îți dorești să o citești și în limba în care a fost inițial scrisă, doar pentru a capta cât mai fidel cu putință subtilitățile impuse de limbă și de exprimare.

De ce recomand cartea?

Pentru că este o carte care PARE alcătuită în proporție de 99% din ficțiune, cu un mic sâmbure de 1% de adevăr, necesar oricărei povestiri – dar îți este arătat că este exact invers. Deși afli de la început că este o autobiografie, și îți este reamintit în mod constant și pe parcurs, tot îți este greu să crezi că acei bibliofili fantastici trăiesc atât în viața reală cât și între paginile acestui roman, că faptele lor au fost reale, și că aceștia au fost de acord cu publicarea vieților lor private.

Este un roman care rămâne în amintirea oricui îl citește drept o mare enigmă, întotdeauna prezent alături de un semn de întrebare, niciodată știind precis în ce emisferă să-l încadrezi: în adevăr sau în ficțiune.

Romanul de debut al lui Stefan Merrill Block a fost desemnat de numeroase publicații cel mai bun roman al anului 2008, și a ajuns finalist la Indies Choice Book Award în anul 2009.

Despre ce este vorba?

Pe parcursul romanului se împletesc 4 fire narative: povestea tânărului Seth și cea a bătrânului Abel, între care se strecoară treptat povestea tărâmului închipuit Isidora, și un istoric genetic, urmărind treptele dezvoltării maladiei Alzheimer.

De-a lungul romanului, Abel își reamintește propria tinerețe: lupta crudă a fratelui său cu boala moștenită genetic, relația adulterină pe care a întreținut-o cu soția acestuia, Mae, fiica pe care au avut-o, dar pe care nu a putut-o recunoaște și blestemul desfigurării sale fizice, pe care l-a purtat toată viața. Seth încearcă să reconstituie trecutul misterios al mamei lui, documentându-se neîntrerupt despre boala care îi răpune treptat mama, urmărindu-și arborele genealogic cu scopul de a determina originea maladiei.

În paralel este prezentată povestea Isidorei, un tărâm fantastic, în care oamenii nu au memorie și nu folosesc cuvinte pentru a se înțelege, ci atingeri. Acest basm este transmis în mod ironic din generație în generație, încă din secolul al XVIII-lea, pe linia familiei lordului Alban Mapplethorpe, cel bănuit de răspândirea inițială a variantei EOA-23 a bolii Alzheimer, de care suferă și Jamie, mama lui Seth și fiica pierdută a lui Abel.

Ce mi-a plăcut la carte?

Deși subiectul este neplăcut, iar poveștile prezentate sunt dramatice și vag amuzante (genul de umor dulce-amar cu care sunt relatate tragediile ce nu vor să întristeze, ci să inspire), autorul reușește să le prezinte atât de cursiv, de detaliat și de lucid, încât, în combinație cu fantezia evidentă din basmul Isidorei, lasă impresia unei utopii. Stefan Merrill Block reușește să transforme boala Alzheimer într-o poveste cu fantome pe care copiii și-o spun unii altora asupra serii pentru a impresiona.

Cel mai mult mi-a plăcut ușurința cu care autorul s-a jucat cu diferitele stiluri narative, fără să perturbe cumva cursivitatea povestirii; autorul știe să atragă cititorul care se plictisește ușor, ținându-l într-un suspans continuu prin alternanța stilurilor: fie ai parte de pagini de roman propriu-zis, fie de câte un capitol ce pare desprins dintr-o enciclopedie de genetică aplicată, fie de câteva rânduri dintr-o carte cu povești pentru copii.

De ce recomand cartea?

Pentru că datele științifice referitoare la maladia Alzheimer sunt foarte bine documentate, autorul prezentându-și într-o notă finală vasta bibliografie; pentru că este un mod foarte comod de a-ți însuși informații greoaie și detalii științifice (psihologia de clasa a X-a arată că înveți întotdeauna mai repede când îți este povestit decât atunci când ai de memorat o listă); pentru că este o lectură plăcută, o împletitură armonioasă între real și fictiv.

Este vorba despre un roman sincer, atât de sincer încât rupe barierele limbajului cuminte și dă frâu liber exprimării fără ocolișuri. După cum Joyce și Woolf își descriau cel mai bine personajele prin tehnica fluxului de conștiință, așa conturează și Cristina Nemerovschi viața personajelor sale foarte clar, foarte adevărat, fără eufemisme, cu citate proaspăt rupte din gândirea necizelată a fiecăruia.

Despre ce este vorba? Personajul principal, M., în vârsta de 25 de ani, ține un solilocviu sub formă de confesiune și relatează întâmplări din trecut și din prezent. Întâmplări despre sex, droguri, metal, alcool, satanism, și filosofie.

Recunosc, prima oară când am deschis romanul m-am revoltat, și am spus că eu nu vreau să am de-a face cu cărți scrise în astfel de limbaj, mai ales după experiența pe care o avusesem cu ”Trainspotting” de Irvine Welsh. (interesant subiect și super poveste, dar pusă în cuvinte odioase.) Am zis că îi acord o șansă, că dacă nu mă captivează până la pagina 30 nu-l mai citesc deloc. Am deschis doar o pagină, și pe supracopertă am văzut scrise cuvintele: ”Cristina Nemerovschi s-a născut pe data de 10 mai 1980 la București. A absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București, secția Filosofia Culturii, și un master în cadrul aceleiași universități, încheiat în 2005 cu dizertația Despre natura adevărului propozițiilor matematicii și logicii la L. Wittgenstein…” . Mi-a căzut instant maxilarul și mi-am promis că-l citesc, indiferent de limbaj, screw that, să se învârtă clasicii în mormânt.

Ce mi-a plăcut la carte? Mi-a plăcut filosofia. Sincer, a fost lucrul care mi-a atras atenția prima oară, și lucrul pe care l-am vânat cu nesaț în toate paginile cărții (iubeam paragrafele în care se vorbea despre x filosof, sau pe cele în care era adusă vorba de y teorie existențială). Dar pe lângă asta, mi-a plăcut umorul negru, am adorat personajele.

Ah, despre personaje:

Din unghiul din care privesc eu, au fost punctul forte al cărții. M. este descris, caracterizat și trecut prin atâtea întâmplări încât ajungi nu numai să crezi că îl cunoști îndeaproape, că îi ești confident și prieten, dar că și există cu adevărat. La un anumit punct începusem să mă gândesc dacă cutare sau cutare băiat pe care îl vedeam pe stradă ar putea fi M. Nu garantez că acest simptom va apărea fiecărui cititor în parte, dar spun că este foarte posibil :) Cea mai sinceră și directă descriere a lui M. este autocaracterizarea pe care acesta o face: „Ascult black metal, sunt ateu, lumea mă crede satanist, sunt bisexual, mizantrop, uneori doar misogin, scriu o carte, beau în fiecare zi şi mă droghez în fiecare săptămână.” Iar personajele secundare, denumite tot cu inițiale, în stil kafkian, completează tabloul și așa impresionant al vieții lui M.

De ce acest titlu? Numai autoarea poate ști exact de ce a ales acest titlu, și la ce s-a gândit atunci când a făcut-o. Am încercat să caut în roman exact cuvintele ”sânge satanic”, să mă lămuresc dacă este vorba despre un citat evident, scos din roman, dar nu le-am găsit (e posibil să existe, poate le-am ratat). Dar cred că se vorbește despre sânge la nivel metaforic, ca fiind miezul nostru, ce ne face să fim cine suntem, sau mai bine spus, ceea ce ne definește cel mai tare și cel mai bine, principiile sau filosofia după care ne ghidăm în viață.

Pentru mai multe detalii, accesează site-ul romanului aici.