12 Septembrie, 2009

Ştiu că primele mele încercări de automutilare au început prin clasa a zecea; da, îmi aduc aminte perfect, căci i le-am arătat unui coleg de clasă care a plecat în Italia la sfârşitul anului. Mi-a părut rău de plecarea lui, a fost cam singurul meu prieten, dar m-am acomodat repede acestei schimbări. I-am arătat tăieturile nu pentru că vroiam atenţie, el a crezut iniţial că sunt nişte zgârieturi de la o pisică, ci pentru că această practică mi se părea o joacă. Atunci am făcut-o doar din curiozitate, nu am mai încercat niciodată aşa ceva, astfel că îmi era frică să le fac cu o lamă de ras şi ce m-am gândit eu, să iau lama de la ascuţitoare. Nu am făcut o tăietură foarte adâncă, îmi era frică, plus că lama nu era prea ascuţită, aşa că o tăietură adâncă însemna multă durere. Dar a doua zi, ceea ce credeam că nu se va observa, era acum o zgârietură roşie care ustura cumplit atunci când o atingeam cu hainele, lucru pe care îl făceam mai tot timpul. La şcoală, mi-am dat seama de beneficiile acestei practici, durerea mă făcea să fiu complet absent de tot zgomotul ce mă înconjura şi să mă concentrez numai asupra unui gând, că îmi simţeam durerea, era a mea, produsă de mine, nu de alţii, trăiam. Citeşte în continuare »