A trecut aproape o lună de când cu gropile-canale de peste tot. “Suceava în reconstrucţie“? Doar atât cât priveşte sistemul de canalizare, sistemul de încălzire “de la stat”. …Şi nu demult au spart să pună pavelele. Da: au scos asfaltul trotuarelor (sau mai modern spus: “aleilor pietonale”) şi au pus în loc bucăţi de ceramică în formă de clepsidră, de culoare roz. “Avantaj?” Răspuns: “cică nu mai stă apa…”. Altfel spus, printre găurile dintre ele ar trebui să se scurgă apa ploilor… A funcţionat acest aspect, oarecum. Acum, au scos pavelele şi au spart mai adânc, au scos pământul Podişului Sucevei de-o parte şi de alta a şanţurilor: pe stradă şi în micile grădini din faţa blocurilor. Au rămas vizibile conductele. Altele noi au fost aduse, şi pe stradă şi-n grădini, de asemenea depozitate şi, pe alocuri, lângă ele, maşinile transportatoare stăteau. Circulaţia? Infernală. Pentru a se efectua cu succes “procesul de găurire” au fost scoase gardurile vii şi smulşi din pământ puţinii copaci, pomi.

Muncitorii de peste tot din jur au fost aduşi. Din jur? Din satele din jur. O parte oameni vrednici, fără loc de muncă, alţii însă -destui- doar “ţărani”, în sensul rău al cuvântului. Ei au fost cei care au cărat, au mutat, au adus, au tras conductele – cele vechi şi cele noi. Dar pentru sudură? Cine a venit? După chipuri îţi dădeai seama: veteranii. Cine? Da, veteranii. Foşti muncitori de la “combinatul din Burdujeni”, cel creator de hârtie, vis-a-vis de Bazar, cel din care a mai rămas foarte puţin acum; a mai rămas o umbră de clădiri şi ţevi, şi aceea în decădere. După feţele lor: muncitori de 40-50 de ani, poate şi puţin mai mult, care, aşa cum se trăgea chiulu’ spre sfârşitul dictaturii lui Ceaşca şi după, la-nceputul “noii ere”, mai şi munceau, şi-o treabă era făcută bine sau măcar destul de serios. Ei, aduşi de prin vetrele lor, au sudat ţevile. Un lucru important. Nu puteau face asta tot cei care le-au cărat, căci ei sunt doar “muncitori zilieri”. Altfel spus, total incompetenţi şi incapabili de nimic altceva decât de a transporta-hamali cu spatele, a trage, a împinge canducte, a săpa şanţuri şi-a scoate pământul. Animalic statut! Şi astfel de oameni se plâng de lipsa locurilor de muncă. (Revoluţia industrială de acum mai bine de două secole a înlocuit munca dobitoacelor şi a braţelor de om cu cea a maşinilor. În mileniul 3, să fii în stare a-ţi oferi doar braţele şi spatele spre exploatare, acestea fiind cele mai reprezentative atuuri ale tale, e lucru trist… ) Şi scuipă şi-njura, ţigări proaste fumează şi-mbracati astfel că te-ntrebi: de unde-au ieşit? Să fi fost cârtite, de sub oraş? De unde-au ieşit?!

A trecut aproape o lună de când cu mulţimea de canale, acum sunt mai puţine. De ce am amintit de groaznica vreme de-acum o lună, două în urmă? Căci acelaşi episod, cu alţi figuranţi, mi-a trezit amintirea celor ce au trecut. La ce mă refer? Ce alţi figuranţi? Aceştia, şi-aceste situaţii:

» O doamnă bine-mbrăcata, după statut, după ţinută, după felul de-a păşi; om cult, om educat, călca cu cizmele cu tocuri prin argila-noroiul împrăştiate pe stradă de năvala de ploi ce s-au succedat zile de-a rândul. Călca peste un podeţ, de un metru lăţime, lung de alţi doi metri, ce servea punte între cele două maluri, maluri ce serveau drept limite hăului de un metru jumătate adâncime, cu fund gloduros. Impropriu numit podeţ, trecere sau altcumva. Cinci biete scânduri late, plouate de demult, folosite şi răsfolosite, cu lemnul putred pe alocuri, ce “dansau” săltând la fiecare pas. Noroi pe ele cât încape.

» Tânără mamă cu-n cărucior şi-un copil. Dormea micuţul legănat de hurducările căruţului împins de mamă. Prin grohotişuri, pietre şi nisip, toate scoase la suprafaţă şi-mprastiate peste tot, împingea tânăra femeie. Murdară ea, murdar căruţul. Oh, vai, ţine ochii închişi, copile, să nu vezi ţara ce-a ajuns! Să fim optimişti ni se spune! Dar poţi tu să mai râzi când, de mic copil, vezi un oraş atât de groaznic mutilat? Rămâi cu sechele şi tristeţi în subconştient: nori gri pe cer, argilă, pământ şi dejecţii pe stradă, pe unde calci, oameni plouaţi şi chipuri triste: râzi, fi optimist! Rămâi cu ochii închişi, copile! Decât aceasta mai bine nimic. Îţi spun eu când să îi deschizi.

» Un om a murit. A căzut într-unul din şanţurile nou săpate şi asta a fost tot. Era cam “afumat”, e-adevărat, dar întrebarea rămâne: “aşa banal să mori?”. Eu calc cu grijă. Fiecare pas e o-ncercare, e-o joacă cu norocul. Mergi pe marginea şanţurilor, pe lângă plasa cu găuri mari,”pe foarte alocuri” spartă, prinsă de ţepii de fier ce mulţi stau oblici, cu capătul de sus spre stradă, spre tine. Calci cu grijă pe asfaltul galben-maro, argilos, alunecos, şi speri să păşeşti bine. În astfel de momente realizezi: leagea junglei e-adevărată: “cei vârstnici şi slabi nu supravieţuiesc.” ; în astfel de momente redevii creştin : mulţumesc Doamne că nu sunt dezabilitat fizic, într-un scaun cu rotile, orb, surd, sau altfel.

Mai sunt şi acum răni în asfalt, în trotuare. “…se va termina în decembrie“, se spune. Desigur că la sfârşitul lui decembrie, doar trăim în România. Poate chiar pe 31. 10 secunde, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, …Gataaaaa. Lopata jos! La Mulţi Aaaani…