11.Oct.2009 / Uncategorized / 1,031 vizualizări /

Stephen King of Horror: “Cimitirul animalelor”

Omul este cea mai groaznică creatură de pe Pământ. Zi de zi văd cum se cinfirmă ideea că omul ar fi un experiment divin eşuat. Poate am fi fost noi perfecţi acolo goi în Grădina Edenului, dar ai noştri strămoşi au trebuit să facă interzisul, caracteristică atât de generală strămoşilor lor. Nu urăsc întru totul specia umană, sunt persoane care merită să fie iubite, admirate, lăudate, numai dacă stăm să ne gândim la marii învăţaţi de-a lungul timpului: Homer, Ovidiu, Boccacio, Dante, Tolstoi, Eminescu, Rebreanu, Goya, Brâncuşi, Beethoven etc., etc. Dar a nu se confunda artistul cu omul.

King în această carte analizează fiinţa umană când din iubire (da, acel mirific sentiment divinizat de atâţia şi atâţia artişti) se junge la crimă, la sfidarea naturii, la dezumanizare (aici putem analiza ce înseamnă de fapt uman, dar poate altădată). Louis Creed găseşte un post călduţ la Universitatea din Ludlow, se mută cu familia, soţia şi doi plozi (o fătucă, Ellie, şi un bebe ştrumf: Gage, şi să nu uităm de mâţă, Churchill). Peste stradă de ei locuiesc doi bătrâni simpatici, Crandall-ii, cu care clanul Creed se împrietenesc rapid. Spoiler – trebuie zis: Louis este pus în faţa unei situaţii dificile: respectă voia divină şi-l lasă pe Gage să se odihnească, sau se foloseşte de un cimitir indian străvechi pentru a-şi recupera fiul, riscând să-i aducă doar corpul. Asta chiar este o situaţie îngrozitoare, posibilă sau nu, majoritatea oamenilor ar alege ce a ales Louis, şi asta spune multe despre noi.

Romanul începe obişnuit. Un medic american din pătura mijlocie a societăţii care se străduieşte să-si crească cât poate bine copii. Structură de roman social, dar de la un moment dat King schimbă treptat tonul introducând supranaturalul (a nu se confunda cu metodele lui Hitchcock, la care schimbarea e subită, introducând un contrast puternic). Portrele morţilor vii şi a lui Zelda sunt absolut terifiante, dovedind că nu trebuie să fii neapărat o fiinţă naturală pentru îngheţarea sângelui în vene. Cum vom vedea şi în “It” King introduce o forţă supranaturală de mărimi impresionante într-un orăşel aproape necunoscut, oraşele mici ascuzând secrete mari ar fi o idee exprimată de marele scriitor. Un personaj foarte interesant mi se pare Jud Crandall, vecinul lui Louis de pe peste drum, un moşneag bătrân de când oraşu“™ (aproape), care toată viaţa lui a trăit în Ludlow. Este tipul bătrânului înţelept, wiseguy-ul, care apare în mai multe cărţi (Dumbledore în rowlingianul “Harry Potter”, Gaandalf în tolkienul “Stăpânul inelelor”, don Vitto Corleone din “Naşul” lui Puzo, figuri de bătrâni în diferite mitologii, şi lista rămâne deschisă), este omul trecut prin toate, care a învăţat din greşeli, dar încă le mai face, şi chiar aceleaşi, într-un fel (dacă vreţi) este omenirea.

King ca de obicei nu realizează doar o serie de portrete vagi menite ca un suport pentru întâmplări terifiante. Realizează figuri puternice, conflicte puternice între personaje, relaţia soţ-soţie, tată/mamă-fiu/fiică, ginere-socru. Clar nu printre printre elitele king-iene, “Cimitirul animalelor” reuşeşte să-ţi deie fiori, nu doar prin fiinţele supranaturale prezente, ci şi prin natura umană, şi la ce stadiu poate ajunge ea, noi toţi putând fii în locul lui Louis Creed, şi cel mai probabil procedând la fel ca şi el.