03.Feb.2009 / Uncategorized / 1 vizualizări /

Stăpânele oraşului

În dimineţile de toamnă, sâmbăta, pe când eram copil şi mă trezeam cu noaptea-n cap, pe la 6 şi ceva, cu frica-n sân de a nu pierde cumva, dormind prea mult, seria de desene animate ce începeau de la 7 şi tot se succedau până pe la 11, 11 jumătate, am observat un lucru straniu, un adevăr…

Mă trezeam, mă uitam la ceas, şi fiind încă devreme şi nevrând să mă întind la loc pentru ca nu cumva să aţipesc şi să adorm, şi neputând şi nevrând să trezesc toată casa plimbându-mă pe hol, prin bucătărie, prin sufragerie, la baie,etc., stăteam cumincior în camera mea. Frăţiorul dormea cu mâinile şi picioarele pe partea lui de pat, cu o mare parte din plapumă încolăcită în jurul lui sau în jurul picioarelor sale, în vreme ce eu, ridicam perdeaua, şi pe dedesubt ajungeam de cealaltă parte a ei, şi deschideam pe jumătate fereastra, să intre în cameră, să-mi mângăie fruntea, faţa, şă mă atingă uşor pe gât şi pe mâini, aerul răcoros, de toamnă. Apoi începeam să privesc…pe geam. De la etajul patru al acestui bloc construit în lină pantă, pe la mijloc, de aici, ochii mei vedeau cum pe vârfurile acoperişurilor blocurilor tot mai joase, tot mai joase, stau ţuguiate, cu spaţii între ele mai mult sau mai puţin largi, ciorile. Un şir de corpuri negre, înşirate pe muchia dată de îmbinarea celor patru feţe de ţiglă ale acoperişurilor, formând parcă un tipar, încercând parcă să transmită ceva, prin acest cod, de înşirure şi mai ales prin poziţia corpului, stăteau ele. Însă, pentru orice om de rând erau pur şi simplu: aşezate alandala, unele cu ciocul spre dreapta, altele spre stânga, alternând mai mult sau mai puţin această combinaţie de orientare a privirii lor, a corpului lor. Pentru mine erau mai mult…

Croncăne. Ascuţit sau mai gros, cu o tentă de fericire în glas, sau morcănos precum unii bătrâni veşnic nemulţumiţi. Toate-şi croncăne viaţa…

Păşim pe lângă ele dimineaţa fără a le acorda prea mult interes…Sunt doar ciori, nu? Dar POATE că data viitoare când aripi negre vor trece prin faţa voastră, vă veţi opri puţin şi veţi întoarce capul după ele, şă le acordaţi un minut de atenţie. Acestea, deşi cu gunoaie se hrănesc şi-şi duc traiul foarte modest zi de zi, nu sunt pe atât de neînsemnate pe cât s-ar crede… Vieţi de oameni s-au dus, dar ea, o cioara, banală cioară, este încă aici. Ea ştie poate oraşul, cel de acum 150 de ani, cel de acum 100 de ani, cel de ieri, cel de azi. Ştie ce se construieşte nou, unde şi cum. Ştie oraşul. Ea este oraşul. Ar trebui să le acordăm mai multă antenţie acestor făpturi? Hmm… Unii se luptă să supravieţuiască în acestă ,,junglă urbană“, dar ele reuşesc asta cel mai bine. Simple ciori, simpli martori… Martori ce de decenii întregi ne croncăne lucruri ce noi nu le-am văzut şi de care nu avem măcar habar. Poveşti, secrete, toate sunt în vocea lor…