Mor de dor de mare. M-a cuprins aşa dintr-o dată şi-mi vine să iau primul tren să dau o fugă.

A început şcoala. Parcă totul s-a transformat, după o vară în care l-am luat pe „nu” în braţe. Mă simt bătrână, deşi sunt în anul II. Bătrână faţă de tinerii de anul I care umblă debusolaţi prin facultate după orar sau bat din uşă în uşă să găsească secretariatul. Prima zi de şcoală a fost mai veselă ca cea de anul trecut, zi în care am trecut prin toate depresiile posibile şi când, mi-aş fi dorit cu tot dinadinsul să fiu cu fetele în Bucureşti. Luni am fost cu Dana la deschidere, desi iniţial m-am încăpăţânat să mă duc la o chestie de două ore pe care deja o presimţisem că va fi plicticoasă. Cred că a fost prima zi în care m-am bucurat că nu stau la cămin, deşi aici „studenţia în cămin” e considerată a fi una dintre cele mai mari realizari. Nu stai la camin, nu eşti student. Cel puţin aşa o percep eu. Îmi pregătisem o săptămână chill, însă m-am trezit voluntar la IIFF (Iasi International Film Festival), eveniment care mi-a prins atât de bine în lupta cu eul meu, încât răspunsul la orice întrebare a devenit „Absolut!”. Câteva zile nebune în care am cunoscut foarte mulţi oameni, am fost translator la o conferinţă de presă, am văzut nişte filme magnifice, am fost la party-uri strulubatice mi-am purtat rochiţele şi-am râs foarte mult, lucru pe care nu îl făcusem de foarte mult timp. Toată lumea se speriase la gândul că la sfârşit fiecare se întoarce la viaţa generaţiei „Y”. Tot săptămâna trecută mi-am dat seama că standardele înalte nu sunt întotdeauna cele mai potrivite şi că oricât de mult ţi-ai dori să tragi o linie atunci când vine vorba de oameni, trebuie să îi accepţi pe toţi, pentru că uneori cei de la care te aştepţi mai puţin îţi vor dovedi că pot fi oameni responsabili. Spre deosebire de alţii. Uneori am impresia că nu sunt la fel de sociabilă pe cât ar trebui poate, concluzie la care ajung de fiecare dată când îi văd pe alţii mai lipsiţi de inhibiţii ajungând în locuri pentru care eu muncesc mai mult.

Prin redacţie toată lumea agitată. Pentru prima dată după un an de zile am plecat după ştiri pe la UMF. M-am simţit tare mândră de mine, deşi nu făcusem nimic extraordinar. Măcar n-am mai uitat să spun cum mă cheamă şi de unde sunt, aşa că e un pas cu adevarat important pentru mine. Sunt nerăbdătoare să îl mai scot la o cafea.

Fără dragoste suntem pierduţi.