27.Nov.2009 / Uncategorized / 722 vizualizări /

Sampling (partea III)

Sampling-ul şi legea, sau “Samplers vs. Morons”

Sampling-ul este o sursă de controversă din punct de vedere legal, încă o dovadă că legea de copyright e acum învechită irevocabil şi trebuie schimbată. Piesele timpurii de rap pur şi simplu foloseau sample-uri fără credit, permisiune sau drepturi de autor. Odată ce rap-ul a devenit mai vizibil artiştii au început să-i dea în judecată pentru încălcarea drepturilor de copyright, iar cei care lucrau cu sample-uri au contraatacat revendicând fair use (utilizare cinstită) - o doctrină de copyright specifică SUA dar nu universală care spune că materiale care au drepturi de autor pot fi folosite în anumite situaţii fără a cere permisiune din partea titularului dreptului de autor, în general pentru comentariu, critică, jurnalistică, cercetare, scopuri educative sau ştiinţifice.

În timp ce e adevărat că sistemul de sampling fără credit sau drepturi de autor era nedrept pe faţă, litigiile care au început în urma cazului de referinţă Grand Upright Music, Ltd. v. Warner Bros. Records Inc. din 1991 (cazul care a stabilit că sampling-ul fără permisiune sau licenţă este ilegal) au ajuns la un nivel excesiv şi chiar prost îndrumat. Acest caz a distrus practic de unul singur posibilitatea unui alt Fear of a Black Planet sau Paul’s Boutique făcând obligatorie autorizarea sample-urilor pentru a preveni litigii, iar plăţile necesare pentru a obţine autorizarea respectivă au devenit atât de prohibitive încât a devenit impracticabil pentru ca o piesă să conţină una sau mai multe sample-uri.

Problema e că sistemul ăsta a devenit atât de abuzat de idioţi lacomi de bani încât a ajuns acum o ruşine. Un caz emblematic ar fi cazul piesei “Bitter Sweet Symphony” de The Verve. The Verve iniţial au obţinut o licenţă pentru un sample dintr-o versiune orchestrală după “The Last Time” de Rolling Stones – să fiu clar în asta: din câte informaţii am strâns reiese că sample-ul respectiv este doar acordurile de vioară de la începutul piesei, iar melodia de vioară principală cântată peste acorduri a fost compusă de grup. Dar brusc, Allen Klein, fostul manager Rolling Stones care încă păstrase drepturile de autor asupra tot materialului făcut de grup înainte de 1971, i-a dat în judecată zicând c-au folosit “prea mult” din sample (WHAT?!) şi i-a forţat să transfere drepturile de autor şi 100% din profituri echipei Jagger/Richards (după o lungă luptă în diferite tribunale, Richard Ashcroft a reuşit cu greu să obţină creditul “Jagger/Richards/Ashcroft”). Ya khatikhat khara, lekh teda ve t’kharev betak.

Cazul “Bitter Sweet Symphony” surprinde perfect cum funcţionează cazurile de sampling acum: litigii şi sume exorbitante ce sunt practic echivalentul legal al unui copil rupând aripile unei muşte. Mai rău, toate cazurile funcţionează pe baza ipotezei că acuzatul a folosit metoda “loop-it-and-leave it”, după cum explică Mike D din Beastie Boys:

E o problemă de context, fiindcă nu orice sample e o parte uriaşă dintr-o piesă. S-ar putea să luăm un sunet mic şi nesemnificativ, să-l încetinim mult şi să-l îngropăm în mixaj cu vreo 30 de alte sunete peste el. Nici măcar nu mai poţi să recunoşti sample-ul până atunci. Asta e foarte diferit de luarea unei părţi masive, evidente din vreun hit single care toată lumea îl ştie şi să spui orice vrei peste el. [...] E foarte frustrant pentru noi artiştii când avocaţii încearcă să spună că toate sample-urile folosesc ultima metodă, fiindcă sampling-ul poate să fie ceva complet diferit de aia.

Aceeaşi problemă, din perspectiva lui Beck:

E practic imposibil pentru noi să primim autorizaţie pentru sample-uri acum [N.E.: 2005]. A trebuit să stăm departe de sample-uri cât mai mult posibil, iar cele care le-am folosit erau absolut integrale pentru ritmul sau atmosfera piesei. Dar, pentru Odelay [N.E.: 1996], eu practic compuneam nişte melodii sau ordonam nişte acorduri sau chestii, apoi făceam scratching la un număr infinit de discuri şi luam sunetele mici ce ieşeau din platan. Acum e prohibitiv de scump şi greu să justifici trâmbiţatul ăla ciudat de trompetă care se întâmplă pentru jumate de secundă doar odată într-o piesă şi te forţează să ştergi 70% din piesă şi să plăteşti $50,000. Asta e ce s-a întâmplat cu sampling-ul şi de-aia hip-hopul sună cum sună acum.

(morala de azi: albii mereu distrug chestiile mişto inventate de negri)

De fapt, există două articole interesante care vă recomand să le citiţi care practic spun acelaşi lucru ca Beck – atacurile împotriva sampling-ului limitează creativitatea şi sunt motivul principal de ce muzica de hip-hop de azi sună ca un căcat: Sampling-ul e pe moarte? din revista Spin şi Corporaţia dubioasă care distruge hip-hopul din revista online Slate, despre compania Bridgeport Music şi fenomenul de “sample trolling”. Ultimul articol aduce la suprafaţă şi o latură des ignorată dar importantă: drepturile de autor sunt folosite ca o scuză, dar de fapt în cele mai multe cazuri nu sunt deţinute de autorii respectivi, ci de case de discuri sau manageri sau cine ştie ce.

O lume ideală?

E clar pentru mine că atitudinea antagonistă faţă de sampling e un semn că copyright-ul a încetat să mai fie o unealtă menită să încurajeze creativitatea şi a devenit o armă folosită să stranguleze creativitatea (dovezi în plus: durata copyright-ului e acum viaţa naturală a autorului + 50-70 de ani – come on, asta-i chiar ridicol). Teoreticianul Lawrence Lessig a pus punctul pe i când a subliniat diferenţa între ceea ce numeşte “culturi de remix” (societăţi ce permit şi încurajează crearea lucrărilor derivate) şi “culturi de autorizaţie (societăţi unde restricţiile de copyright sunt universale şi aplicate în măsura în care orice şi toate întrebuinţările lucrărilor protejate de drepturi de autor necesită autorizaţie explicită).

Probabil cea mai bună politică ar fi aplicarea unei politici de bun simţ: dacă nu poţi să recunoşti un sample folosit într-o piesă, folosirea lui nu încalcă vreo lege. Pentru a-l cita pe Keith Shocklee:

Pe atunci [N.E.: 1988], singura situaţie când drepturile de autor deveneau o dispută era dacă chiar luai întreg ritmul dintr-o piesă şi-l repetai pe parcurs [N.E.: "looping" e intraductibil...], ceva ce mulţi oameni fac acum – iei un sample, îl repeţi cu totul şi poate adaugi un ritm în plus. Dar noi luam o trompetă de-aici, un riff de chitară de-acolo, puteam să luăm un discurs mic, o tobă de altundeva. Totul era doar bucăţele şi bucăţele.

Sau, mai uşor, crearea unui cod de legi sau regulament care să guverneze sampling-ul care zice că folosul unei cantităţi fixe dintr-o înregistrare (câteva note sau câteva secunde) nu constituie violarea drepturilor de autor.

Şi dacă tot suntem la asta, s-ar putea simplifica şi procesul pentru autorizarea sample-urilor. Autorizaţiile acum trebuie să vină din două tabere diferite: cei care deţin înregistrarea principală a piesei (“master recording”, în general casa de discuri sau oricine a cumpărat catalogul artistului respectiv) şi cei care deţin dreptul de publicaţie (în general cel care a scris piesa), un proces ce inevitabil dublează costurile şi face sampling-ul prea scump. N-ar fi mai uşor dacă sample-urile ar trebui aprobate doar de artistul din piesa căruia s-a luat sample-ul respectiv? Atunci s-ar reduce doar la cererea autorizaţiei, plătirea unei sume rezonabile şi acordarea de credit/drepturi de autor dacă e necesar*, şi brusc procesul e simplificat. Adăugaţi preţuri variabile depinzând de cum e folosit sample-ul (dacă e evident ca la Puff Daddy sau un fragment îngropat în mixaj ca la Public Enemy sau Beastie Boys) şi aveţi un sistem rezonabil care ar putea să încurajeze din nou creativitatea.

* notă: zic “dacă e necesar” fiindcă dacă am acorda credit tuturor artiştilor din care au luat sample-uri, să zicem, Public Enemy, piesele ar avea credit-uri pentru artişti excesiv de lungi – “Anti-Nigger Machine” de exemplu ar arăta ceva de genul: “Written by: Ridenhour/Sadler/Shocklee/James/Clinton/Collins/Worrell/Brown/ McLaren/Thomas/Kool and the Gang/ Redd/Troutman/Troutman/Troutman/Troutman/ Troutman/Brathwaite/Schoolly D/Christian/Gadson/Parker/Sterling/Taylor/ Wilson/Sawyer/Richards/Kelly/Williams”. That’s just ridiculous.

Sigur, o să existe în continuare sampling prost, dar sub noul sistem nu ar fi aplicată o metodă de tip “one-size-fits-all” care ar afecta şi oamenii care chiar sunt talentaţi sau încearcă să fie creativi cu sampling. Cei creativi ar putea să fie creativi la un preţ rezonabil, iar cei netalentaţi ar trebui să plătească compensaţie pe măsură.

Bineînţeles, asta n-o să se întâmple în timpul vieţii mele.

Există o zicală veche: “artiştii buni împrumută, artiştii excelenţi fură”. Surse diferite o atribuie lui Pablo Picasso, Igor Stravinsky, T.S. Eliot sau Oscar Wilde – make of that what you want…

Logo: Robert

Seria sampling: partea I, partea II, partea III.