Sampling (partea II)

smpl-logo

Sample-uri faimoase

OK, destulă istorie, e timpul pentru practică. În general, cele mai faimoase şi frecvent folosite sample-uri sunt de ritm, mai specific tobe.

Cel mai timpuriu datează din 1969, când grupul de funk obscur The Winstons a lansat un single numit “Color Him Father” pe Metromedia Records. Nobody gave a shit. Dar dup-aia, cineva a descoperit că B-sideul, o piesă instrumentală numită “Amen Brother”, conţine un solo de tobe de 5 secunde din partea bateristului G.C. Coleman.

Mare brânză? Yeah. Ascultaţi atent între 1:26 şi 1:33 solo-ul de tobe:


The Winstons – Amen Brother

Observaţi ceva? Sună oarecum familiar? Yeah, alea 5 secunde care le-aţi auzit sunt responsabile pentru jungle şi drum’n’bass. Aşa-numitul “Amen break” este sample-ul care apare în practic orice piesă de jungle/DnB (poate sunt obligaţi prin lege să facă asta?) şi multe de breakbeat/hardcore sau electronice (“Boy/Girl Song” de Aphex Twin, “Nightlife” de Amon Tobin, “Burn Berlin Burn” de Atari Teenage Riot, “King of the Beats” de Mantronix şi aşa mai departe).

Desigur, nu putem neglija prezenţa Amen break în hip-hop. Prima apariţie a sample-ului îi aparţine producătorului Dr. Dre, care a folosit-o ca sample în “Straight Outta Compton” de N.W.A. în 1989. Dr. Dre de asemenea a aplicat modificarea principală care în general e folosită cu Amen break în această piesă, încetinind sample-ul şi comprimându-l pentru a obţine un groove puternic şi dur ce se asortează excelent cu versurile agresive ale grupului şi producţia minimalistă.

După Dr. Dre, Amen a fost folosit şi de alţi rapperi faimoşi precum Eric B. and Rakim (“Casualties of War”), Heavy D (“Flexin'”, “Let It Flow”, “MC Heavy D!”), Scarface (“Born Killer”) şi 2 Live Crew (“Feel Alright Y’all”). Sample-ul a apărut şi alte genuri precum – nesurprinzător - industrial rock (Nine Inch Nails, “The Perfect Drug”), rock (Oasis, “D’You Know What I Mean?”) şi pop (Deee-Lite, “Come on In, the Dreams are Fine”, Salt-N-Pepa, “Desire”).

Probabil cel mai faimos sample vine din cel mai sample-uit om din istoria muzicii, James Brown (George Clinton e puţin în urmă pe locul 2). Pe 20 noiembrie 1969, Brown şi grupul său (secţiunea de trompetişti Richard Griffith-Joe Davis-Fred Wesley-Maceo Parker-Eldee Williams, chitariştii Jimmy Nolen şi Alphonso Kellum, basistul Charles Sherell şi bateristul Clyde Stubblefield), au înregistrat o piesă improvizată de 9 minute numită “Funky Drummer”, care a fost lansată ca single. Piesa în sine e un groove mişto dar nu e prea remarcabilă, dar după 5 minute ceva incredibil de important se întâmplă: Brown le zice celorlalţi să tacă dracului din gură şi să-l lase pe Stubblefield să facă un solo de tobe.

Rezultatul îl puteţi auzi pe această versiune remixată numită “Funky Drummer (Bonus Beat Reprise)”, de pe compilaţia In the Jungle Groove (1986):

[yt-simplu]8G9UV3kNoIQ[/yt-simplu]

Absolut toată lumea a folosit la un moment dat acest sample. Bineînţeles, primii care l-au descoperit şi au sărit pe el au fost producătorii de hip-hop – Funky Drummer apare în nenumărate piese de grupuri/rapperi faimoşi precum Public Enemy (“Bring the Noise”, “Fight the Power”, “Rebel Without a Pause”, “She Watch Channel Zero?!”, “Terminator X to the Edge of Panic”), Beastie Boys (“Shadrach”), Ice Cube (“Endangered Species”, “Jackin’ for Beats”), Dr. Dre (“Let Me Ride”), Ice-T (“Original Gangster”, “Radio Suckers”), Kool Moe Dee (“Bad, Bad, Bad”, “Good Time”, “I’m Blowing Up”, “Knowledge is King”), LL Cool J (“Mama Said Knock You Out”, “The Boomin’ System”), Nas (“Get Down”), N.W.A. (“Fuck tha Police”), Run-DMC (“Beats to the Rhyme”, “Run’s House”), Slick Rick (“The Moment I Feared”) şi Ultramagnetic MCs (“Give the Drummer Some”).

De acolo, Funky Drummer s-a răspândit inevitabil în pop, rock şi muzică electronică, în acelaşi fel în care kudzu s-a răspândit în SUA. Utilizatori notabili includ George Michael (“Freedom! ’90” şi “Waiting for That Day”, în a doua mai evident decât în prima), Sinéad O’Connor (“I Am Stretched on Your Grave”), New Order (“Ruined in a Day”), Nine Inch Nails (remixul de la “Piggy” de pe Further Down the Spiral), Saint Etienne (“Spring”), Enigma (“Carly’s Song”), Depeche Mode (“My Joy”), insuportabilii Fine Young Cannibals (“I’m Not the Man I Used to Be” – no but you still suck donkey balls), Coldcut (“Say Kids What Time Is It?”), Curve (“Split Into Fractions”), TLC (“Shock Dat Monkey” – chiar nu-mi amintesc cine sunt sau cum sună), Wagon Christ (“Filthy Drummer”) şi alţii.

James Brown e responsabil şi pentru alte sample-uri faimoase. Primul este ritmul din începutul single-ului său “Funky President” (1974). Acesta nu e la fel de omniprezent sau faimos ca Funky Drummer, dar a fost folosit de rapperi precum Beastie Boys (“Hey Ladies”), A Tribe Called Quest (“Show Business”, “Oh My God”), Eric B. and Rakim (“Eric B. Is President”, “The Rhyme Goes On”), Heavy D (“We Got Our Own Thang”), Ice Cube (“Jackin’ for Beats”, din nou, “I Wanna Kill Sam”, “Horny Lil’ Devil”), N.W.A. (“Fuck tha Police”, din nou), Public Enemy (“Fight the Power”, ce altceva?) şi Ultramagnetic MCs (“I Like Your Style”).

De fapt, aproape fiecare piesă faimoasă de James Brown a fost prădată la un moment dat pentru sample-uri. E mai uşor dacă vă uitaţi în lista asta uriaşă şi eu trec direct la un sample pentru care el e indirect responsabil. Brown a fost producătorul unei piese de funk/soul de Lyn Collins numită “Think (About It)”, lansată ca single în 1972. Piesa avea un solo de tobe şi ştiţi ce înseamnă asta – sample-ul poreclit “Woo! Yeah” (deoarece includea Brown exclamând “Woo! Yeah!” peste solo-ul de tobe). Unde apare “Woo! Yeah!”? Păi, să vedem: 2 Live Crew (“Get Loose Now”), De la Soul (“Jenifa Taught Me”), Eric B and Rakim (“What’s on Your Mind?”), Heavy D (“Flexin'”), Janet Jackson (“Alright, FreeXOne”, dacă vă pasă destul să încercaţi să-l găsiţi, mie nu…), Kool Moe Dee (“Let’s Go”, “I Go to Work”), N.W.A. (“Apetite for Destruction”, nu albumul Guns N’ Roses), Public Enemy (“911 Is a Joke”, “Anti-Nigger Machine”, “Pollywannacracka”, “Who Stole the Soul?”), Slick Rick (“Children’s Story”), Snoop Dogg (“Ain’t No Fun”) şi TLC (“Das Da Way We Like ‘Em”).

lz-lz4Probabil că o să vă surprindă, dar cel mai faimos sample de tobe care nu vine de la James Brown vine de la Led Zeppelin. Inginerul Andy Johns a avut ideea genială de a pune kit-ul lui John Bonham la baza unei scări din studio, cu două microfoane plasate în vârful scării. Rezultatul? “When the Levee Breaks” de pe Led Zeppelin IV, unul din cele mai bune piese ale grupului. Şi cu un ritm atât de dur şi awesome din partea lui Bonham, cum puteau producătorii să reziste? Ritmul din “When the Levee Breaks” poate fi observat în piese de Beastie Boys (“A Year and a Day”, “Rhymin’ and Stealin’, “So What’cha Want”), Depeche Mode (“Get Right With Me”, “Never Let Me Down Again”), Dr. Dre (“Lyrical Gangbang”), Enigma (“Return to Innocence”, yikes…), Eminem (“Kim”), Ice-T (“Midnight”), Massive Attack (un cover al piesei clasice de reggae “Man Next Door”), Robert Plant (“Tall Cool One” – insert recycling joke here), Sophie B. Hawkins (“Damn I Wish I Was Your Lover”) şi Coldcut (“Beats and Pieces”).

Există şi alte sample-uri faimoase precum “Apache” de The Incredible Bongo Band (hahahaha, ohmigod, what a shit bandname), “Impeach the President” de The Honey Drippers (folosit de: De La Soul, Dr. Dre, Eric B. and Rakim, Ice Cube, Janet Jackson, Mick Jagger, Notorious B.I.G, N.W.A., Run-DMC, Slick Rick, Ultramagnetic MCs, Wu-Tang Clan), a nu fi confundaţi cu grupul englez The Honeydrippers care i-a avut ca membri pe Robert Plant, Jimmy Page şi Jeff Beck.

Sampling şi producători

Există trei tipuri de persoane care lucrează cu sample-uri: cei care fac treaba ca lumea, cei care fac treaba ca dracu’ şi dau în proces celor care fac treaba ca lumea o reputaţie proastă (pentru a-i cita pe Pink Floyd, if I had my way, I’d have all of you shot) şi cei care fac ciudăţenii. Din acest motiv, cred că folosirea titlului faimosului film de spaghetti western The Good, the Bad and the Ugly ar fi cea mai bună categorizare.

Sampling – The Good

O treabă ca lumea când vine vorba de sampling se referă la faptul că procedeul este folosit într-un mod inventiv, ori pentru a crea piese întregi doar din fragmente scurte din alte piese, sau pentru a adăuga detalii sonice în plus unei piese gata făcute.

smpl-pe-nombpMai întâi, grupuri de hip-hop. Primul credit îl acord echipei Bomb Squad, responsabili pentru producţia albumelor clasice Public Enemy. Stilul lor este caracterizat printr-un amestec uriaş de sample-uri din foarte multe surse (de la Malcolm X la grupuri de funk, de la David Bowie la Queen ş.a.m.d), inclusiv sunete nemelodice sau tehnici din muzica concretă pentru a crea un sunet agresiv, un soi de punk rock reimaginat printr-un sampler. Uitaţi-vă doar la lista de sample-uri pentru It Takes a Nation of Millions to Hold Us Back şi Fear of a Black Planet. Impressive, huh? Ştiu că mulţi numesc Nation of Millions drept cel mai bun album PE, dar chiar nu înţeleg de ce. Oricât de mult îmi place Nation (şi asta înseamnă foarte mult), trebuie să recunosc un lucru: colajul realizat de Bomb Squad pe alocuri pare realizat mai amator – Black Planet l-a făcut într-un mod mai profesional şi dens. Şi, oricât de bun e Apocalypse 91… The Enemy Strikes Black (Star Wars fans, much?), nu are aceeaşi densitate şi agresivitate ce au făcut din Nation şi Black Planet albume clasice de rap.

smpl-bb-pbAceeaşi densitate a fost valorificată dar într-un mod mai “muzical” de către Beastie Boys, cel mai bun grup de rap format din tipi albi (suck it, Eminem) şi unul din doar două grupuri care cântă la propriile instrumente (suck it, idioţii care argumentează că rap-ul nu e muzică fiindcă “nu cântă la instrumente”). Interesul lor în sampling s-a manifestat încă din debutul lor Licensed to Ill, unde pe o piesă au combinat ritmul din “When the Levee Breaks” cu riff-ul din “Sweet Leaf” de Black Sabbath, o combinaţie asupra căreia toţi putem cădea de acord că este total AWESOME. Dar capodopera lor rămâne Paul’s Boutique, unul din vreo două sau trei albume considerate zenitul sampling-ului ca formă de artă – “conventional knowledge” numeşte Endtroducing ca celălalt (ajung la el câteva rânduri mai jos), dar eu aş adăuga şi Fear of a Black Planet pe listă. Anyway, Paul’s Boutique este o capodoperă datorită muzicalităţii albumului şi producţiei complexe – tot felul de sample-uri, multe bucăţi foarte scurte între câteva secunde şi un minut de orice (de la tobe la melodii la zgomot) sunt puse la un loc în moduri neaşteptate ca un puzzle pentru a realiza piese memorabile şi incredibil de funky. De fapt, iată o listă ceva mai scurtă a surselor sample-urilor din Paul’s Boutique:

Led Zeppelin, Afrika Bambaataa, Sugarhill Gang, James Brown, Pink Floyd, Paul McCartney, Elvis Costello, Curtis Mayfield, Aliens, Sly & the Family Stone, Public Enemy, The Eagles, The Ramones, Isaac Hayes, The Beatles (pentru a cita grupul: “what’s cooler than getting sued by the Beatles?“), Kool & the Gang, Zapp, Parliament-Funkadelic, the Incredible Bongo Band (hahahahahahah still a crappy bandname), Alice Cooper, Run-DMC, the Isley Brothers, Jimi Hendrix, Johnny Cash (mai specific, versul “I shot a man in Reno just to watch him die” din “Folsom Prison Blues” - vă aşteptaţi la altceva?), Jaws (ştiţi voi, piesa rechinului: duuuun-duuuuuun-duuuun-duuun-dun-dun-dun-dun-dun-dun-dundundundundundunddDAAAAAAAH) şi, probabil cel mai surprinzâtor, viorile scârţâite din Psycho (ştiţi voi, alea care fac KÂR-KÂR-KÂR-KÂR-KÂR-KÂR-dun-duuuuuuun-dun-duuuuuuun).

Şi ăla e doar al doilea lor album. Ei au continuat să aibă o carieră destul de consistentă de atunci, pe care o s-o discut într-un TDCSNA mai târziu (actually, multe din grupurile de aici o să aibă un TDCSNA propriu), dar două sample-uri notabile de atunci ar fi folosirea unui fragment din “Preludiul în Do-diez Minor” de Sergei Rachmaninoff ca fundaţia lui “Intergalactic” (de pe Hello Nasty) şi adăugarea unui fragment din “Just Like Tom Thumb’s Blues” de Bob Dylan în piesa “Finger Lickin’ Good” (de pe Check Your Head).

RZA din Wu-Tang Clan nu are producţii la fel de vaste ca Beastie Boys sau agresive ca Public Enemy, dar îi dau un credit pentru stilul său foarte creepy, brut, suprarealist şi de coşmar, în special pe Enter the Wu-Tang (36 Chambers). Stilul său este bazat pe o producţie cu calitate redusă (determinată de un buget incredibil de limitat şi capacităţile reduse din Firehouse Studio) şi sample-uri în mare parte din piese obscure de soul/funk şi filme vechi de acţiune din Hong Kong, dar asta e deja un alt articol.

Right, acum la trip-hop. Trip-hopul este un gen originar din Bristol, Anglia bazat pe aceleaşi tehnici de sampling ca din hip-hop dar cu o influenţă mai pronunţată din muzica experimentală, având un caracter mai ambiental şi psihedelic (well, asta explică de unde vine partea de “trip”). Trip-hopul este unul din puţinele genuri care aproape în totalitate fac sampling ca lumea – poate asta e fiindcă 90% din grupurile faimoase de trip-hop sunt englezi?

smpl-maOK, grupuri de trip hop, şi o să limitez informaţiile ca să nu trebuiască să mă repet la TDCSNA-ul eventual. Massive Attack sunt cei care practic au creat trip-hopul cu albumul Blue Lines din 1991, evoluând din punct de vedere sonic de la influenţa de soul de pe Blue Lines la sunetul luxuriant dar uşor mai întunecat al lui Protection şi eventual la coşmarul sonic din Mezzanine. Sample-uri notabile folosite de ei includ: The Cure (“10:15 Saturday Night” în cover-ul piesei “Man Next Door”), The Velvet Underground (“I Found a Reason” în “Risingson”), Led Zeppelin (“When the Levee Breaks” în “MAn Next Door”), Manfred Mann (“Tribute” în “Black Milk”), Funkadelic (ritmul din “Good Ole Music” în “Safe from Harm”), Al Green, Isaac Hayes, Mahavishnu Orchestra (nu-mi amintesc piesa exactă, dar “hey hey hey”-ul din “Unfinished Sympathy” e de la ei) şi Depeche Mode.

smpl-portisheadContinui să fiu surprins că nimeni de la EON Productions nu i-a recrutat pe Portishead să facă o coloană sonoră, dar nu contează: ei deja fac o treabă excelentă creând coloane sonore pentru filme noir imaginare. Debutul Dummy este albumul cel mai dominat de sample-uri din discografia grupului, deoarece cele ulterioare au redus folosirea sampling-ului sau au luat sample-uri din muzică originală. Dummy e dominat de sample-uri neaşteptate, precum din coloana sonoră a serialului Mission Impossible, Isaac Hayes (“Ike’s Rap II” e la baza hit-ului lor faimos “Glory Box”), grupul de jazz-fusion Weather Report, Sean Atkins şi coloana sonoră din The Pink Panther.

Tricky, fost membru Massive Attack care practic în fiecare poză apare ori fumând o ţigară sau arătând super-drogat (WordPress can go fuck itself fiindcă nu mă lasă să uploadez una), ocupă o poziţie ceva mai redusă în ierarhia mea personală de grupuri de trip-hop fiindcă a făcut exact un album clasic (Maxinquaye) şi unul bun (Angels with Dirty Faces) şi s-a cam prostit dup-aia. Oricum, pe Maxinquaye el a devorat totul de la Isaac Hayes (“Hell Is Around the Corner”) la Michael Jackson (“Brand New You’re Retro”), Public Enemy (un cover bun după “Black Steel in the Hour of Chaos”) şi Smashing Pumpkins (“Pumpkin”).

smpl-djshadowDJ Shadow, singurul american din această listă, este responsabil pentru al doilea zenit al sampling-ului ca formă de artă, Endtroducing….. Folosind un MPC60 şi sample-uri din surse cunoscute (Beastie Boys, “Orion” de Metallica, A Tribe Called Quest, Tangerine Dream, producătorul de disco Giorgio Moroder, Roger Waters, T-Rex, Alan Parsons) şi necunoscute (Akinyele, Marlena Shaw, David Axelrod, Rotary Connection, Meredith Monk, Loudon Wainwright, Kay Gardner, serialul Twin Peaks), el a creat o capodoperă ce nu mă ruşinez să spun că este cel mai frumos şi rafinat colaj de sunet care-l veţi auzi vreodată. Endtroducing…. este unul din puţinele albume care fiecare persoană de pe planetă ar trebui să-l asculte cel puţin odată (un altul ar fi Loveless…). Este atât de perfect încât am suspiciunea că Shadow este de fapt un extraterestru trimis pe pământ să ne arate cum se face sampling-ul corect. He’s that brilliant.

Fac şi o trecere rapidă în revistă a grupurilor de Big Beat englezeşti pentru nişte re-contextualizări reuşite. The Prodigy, de exemplu, au două piese care ancorează sample-uri din alternative rock peste ritmuri de techno: “Voodoo People“, bazat pe “Very Ape” de Nirvana, şi “Firestarter“, bazat pe instrumentalul “S.O.S.” de The Breeders (cu un sample de “hey!” din “Close to the Edit” de Art of Noise). Chemical Brothers au şi ei exemple: “Song to the Siren” e bazat pe un sample inversat din “Song of Sophia” de Dead Can Dance, sub cacofonia din “Block Rockin’ Beats” se ascunde un sample din “Gucci Again” de Schoolly D, etc. Dar să subliniez un lucru: Chemical Brothers au fost acuzaţi c-au sample-uit “Tomorrow Never Knows” de Beatles pentru “Setting Sun”, dar cazul a fost respins după ce Virgin Records a adus un muzicolog care a demonstrat definitiv că nu era vreun sample. Deci, să nu credeţi că “Setting Sun” are un sample din “Tomorrow Never Knows”.

Şi dacă tot i-am menţionat pe Art of Noise - încerc să nu zic prea mult ca să nu mă repet pentru un TDCSNA viitor, dar ei au fost unii din primii care au folost sampling-ul într-un context de muzică pop în anii ’80, cu rezultate memorabile şi ciudate în piese precum “Close to the Edit” (link mai sus), “Beat Box” şi “Moments in Love”. They’re pretty cool. Mai adaug şi o menţiune pentru albumul My Life in the Bush of Ghosts de Brian Eno şi David Byrne şi seria de piese de house din anii ’80 pline de sample-uri precum “Pump Up the Volume” de MARRS, “Say Kids What Time Is It?” de Coldcut şi “Theme from S’Express” de S’Express” – nu e prea mult de zis în privinţa lor. Poate eventual fac un ADCSNA, cine ştie.

Cam asta e tot ce am să zic fiindcă n-am deloc de gând să-mi fac o teză de masterat despre sampling, aşa că mai departe către… oh god, sampling făcut prost…

Sampling – The Bad

THIS. MOTHERFUCKER. MUST. DIE.

THIS. MOTHERFUCKER. MUST. DIE.

Tâmpitul cu spume netalentat care a comis cele mai oribile crime împotriva sampling-ului (de ce nu există un paragraf în convenţia Geneva care se ocupă de sampling?!!) şi este în mare parte responsabil pentru distrugerea reputaţiei metodei în ochii multora este Puff Daddy. Nu pot să mă gândesc la o singură contribuţie bună de-a sa (er… descoperirea lui Mary J. Blige? nah, I don’t like her… descoperirea lui Notorious B.I.G…. well, okay, tot nu schimbă faptul că e un bou). “Contribuţia” sa principală la muzica rap a fost să o atenueze, să o prostească şi să o supra-comercializeze prin prădarea fără ruşine a unor hit-uri vechi fără alteraţii sau recontextualizări, ca un jefuitor de morminte.

Ca să vă dau o idee despre cât de distrugătoare a fost cariera sa şi să nu credeţi că exagerez fără motiv, ziarul satiric american The Onion a creat un articol în 1997 parodiind această reciclare neruşinată, intitulat “Piesă nouă de rap sample-uieşte ‘Billie Jean’ în întregime, nu adaugă nimic“. Partea înspăimântătoare este că articolul nu e prea departe de adevăr. Printre crimele sale mai odioase se numără: furtul piesei “Gonna Fly Now (Theme from Rocky)” de Bill Conti pentru “Victory”, profanarea lui “Let’s Dance” de David Bowie pentru “Been Around the World”, violarea lui “Every Breath You Take” de The Police pentru “I’ll Be Missing You” şi violarea lui “Kashmir” de Led Zeppelin pentru “Come With Me”. Bastard.

Please go away

Please go away

Mulţumită lui Puffy şi casei lui de discuri, ceea ce eu numesc metoda de sampling “loop-it-and-leave-it” (adică: pune-o pe repetare infinit şi las-o aşa) a câştigat o anumită proeminenţă în noul mileniu, dar să nu vă gândiţi că el e singurul vinovat. Vinovatul #2: MC Hammer. Ca să citez un critic cu un vocabular mai bun ca al meu:

[MC Hammer] îşi construieşte majoritatea pieselor pe baza sample-urilor evidente din piese de soul şi funk uşor de recunoscut din trecut, bazându-se pe melodiile originale fără a le altera în ceva nou sau, prin implicaţie, propriu. Această metodă a confirmat temerile puriştilor de hip-hop despre cum genul urma să ajungă “mainstream”

Partea oripilantă? Americanii au înghiţit căcatul ăsta ca nebunii. Please Hammer Don’t Hurt ‘Em a fost primul album de rap care a vândut peste 10 milioane de copii şi rămâne unul din cele mai bune vândute albume de rap. Be afraid, be very afraid. Faimosul său hit, “You Can’t Touch This”, fură pe faţă din “Superfreak” de Rick James, şi a fost răsplătit la vremea lui cu două premii Grammy. Wait… what? Oh, wait, restul albumului e mai rău – “Dancin’ Machine” şi “Have You Seen Her” sunt furturi atât de evidente de la Jackson 5 şi The Chi-Lites că au fost numite “cover-uri”, “Help the Children” ia din “Mercy Mercy Me (The Ecology)” de Marvin Gaye (oh, come on, tipul a suferit deja destul, nu poate fi lăsat să se odihnească-n pace acu’?) şi “Pray” e pur şi simplu un rap prost despre religie transplantat peste “When Doves Cry” de Prince. Şi nici n-am menţionat abominabila sa încercare de a face o piesă de gangsta rap, “Pumps and a Bump”, care comite atrocităţi împotriva piesei clasice de funk “Atomic Dog” de George Clinton, plus un video atât de oribil încât devine hilar cu MC Hammer în chiloţi şi cu o erecţie vizibilă. Alţii au zis-o mai bine decât mine:

It takes a special kind of awful to destroy a career. This song is that kind of awful.

Oh great, acum mie mi-e jenă de faptul că-s alb...

Oh great, acum mie mi-e jenă de faptul că-s alb...

Şi am economisit nişte vitriol special pentru Robert van Winkle a/k/a “Vanilla Ice”. Unul din cei mai proşti rapperi din istorie, nu e mare surpriză că apare şi el pe listă. Din fericire, el a primit umilinţa binemeritată când a fost dat în judecată pentru că a furat din “Under Pressure” de Queen şi David Bowie pentru piesa “Ice Ice Baby” – sample-ul era atât de evident încât Queen şi Bowie au cerut drepturi de autor şi o parte din profituri, o cerere rezonabilă. Ce-a făcut Ice? A zis că de fapt piesa lui nu încălca copyright-urile de la Queen/Bowie şi că era originală fiindcă avea… o notă în plus. Sau pentru a-l cita pe Ice însuşi: “Their song goes ding-ding-ding-dingy-ding-ding, while ours is ding-ding-ding-ding-dingy-ding-ding“. Dacă trăiaţi în SUA în 1990, sunetul care l-aţi fi auzit după această propoziţie ar fi fost întreaga naţiune americană prăpădindu-se de râs. Evident, Ice a pierdut cazul, a trebuit să dea drepturi de autor lui Queen şi Bowie şi a devenit obiectul batjocurii tuturor americanilor. Dar vreţi să ştiţi ceva mai rău? Pe albumul Extremely Live, Ice trece la un nou nivel de oribil distrugând “(I Can’t Get No) Satisfaction” de Rolling Stones.

Acum că am arătat cine ar trebui să fie primii în faţa zidului când vine revoluţia (puncte bonus pentru cine recunoaşte referinţa) o să arunc şi nişte insulte diverse în direcţia altor piese.

Jay-Z: “Hard Knock Life” (nu ştiam că poate să existe o piesă care o să mă facă să îi simpatizez pe scriitorii unui musical…), “It’s Alright” (distrugând Talking Heads şi Kraftwerk!), “Takeover” (dacă alcoolismul nu-l ucidea pe Jim Morrison, piesa asta ar fi făcut-o) şi “Rap Game/Crack Game” (hey, “Fopp” de Ohio Players e o piesă excelentă).

Kanye West: în afară de faptul că e un bou intolerabil, s-a decis să ia o piesă bună de Daft Punk, “Harder, Better, Faster, Stronger” (chiar una din piesele mele favorite Daft Punk) şi s-o transforme într-un dezastru numit “Stronger”. Şi n-am apucat să menţionez videoclipul, care plagiază din filmul de anime clasic Akira.

Busta Rhymes şi Beanie Siegel: nu aveţi voie să faceţi rap peste Black Sabbath decât dacă vă cheamă Beastie Boys sau Ice-T. Vă cheamă Beastie Boys sau Ice-T? Nu. Stop it.

Orice producător cu ideea “genială” de a folosi un sample din muzică clasică (în afară de Beastie Boys): uite ce e, pur şi simplu nu merge. Daţi-vă bătuţi odată.

Gwen Stefani: oh Jesus H. Christ iar sunt pus în situaţia să simpatizez nişte scriitori de musical-uri (gen care-l urăsc), dar haide odată – măcelărind The Sound of Music? Nu-i ca şi cum îmi place în vreun fel filmul, dar asta-i deja tortură auditivă. Şi când mă gândesc că îmi plăceau No Doubt când aveam 7 ani…

Madonna: cred că ăsta e unul din cele mai faimoase exemple de piese care foloseşte metoda “loop-it-and-leave-it”, nu a atras mari critici sau vreo dezaprobare din punct de vedere muzical, dar totuşi se încadrează în această categorie. Public Enemy, “Security of the First World”. Madonna, “Justify My Love”. Cazul e destul de clar, nu cred că mai trebuie s-adaug ceva.

Sampling – The Ugly

Compozitorul american John Oswald a creat termenul “plunderphonics” într-un eseu din 1985 pentru a numi muzica creată prin punerea cap la cap a unor înregistrări anterioare. Sună exact ca ce făcea hip-hopul în acea perioadă şi DJ Shadow mai târziu? Well, yeah. Care-i diferenţa? Nu ştiu. Faptul că e făcut de tipi albi în loc de negri? Faptul că e mai nemuzical? Faptul că e teoretic şi experimental? Faptul că e pretenţios? Habar n-am. Dacă voi ştiţi, trimiteţi-mi un mail. În afară de Oswald, alţi practicanţi cu care a fost asociat numele stupid au fost: Negativland (faimoşi c-au fost daţi în judecată de Island Records pentru că au sample-uit din U2 şi au scris mai târziu o carte acompaniată de un CD numită The Story of the Letter U and the Numeral 2 – cartea e foarte interesantă pentru cei interesaţi de sampling şi drepturi intelectuale şi o recomand), Christian Marclay, şi din punct de vedere tehnic pot să spun că DJ Shadow ar putea fi numit “plunderphonic” dar refuz să zic asta fiindcă e o etichetă stupidă fără sens pentru mine.

O chestie mai recentă din domeniul “ugly/weird” al sampling-ului este aşa-numitul “mashup”, sau după numele mai deştept, “bastard pop”. Acesta este procesul de a crea o piesă prin combinarea instrumentalului dintr-o piesă anume cu vocalele din alta. Chestia asta a fost iniţial practicată clandestin de grupuri ca Negativland, The JAMs/The KLF şi The Emergency Broadcast Network (notabili pentru rolul care l-au jucat în turul Zoo TV întreprins de U2 între 1991-1993), dar acum, mulţumită magiei tehnologiei de manipulare audio şi distribuţia prin Internet, e mai răspândit. Unele mashup-uri pun la un loc piese din acelaşi gen – Sgt. Petsound’s Lonely Hearts Club Band (destul de evident: Sgt. Pepper + Pet Sounds), Crushingly Close (“Closer” de Nine Inch Nails + “#1 Crush” de Garbage), etc. Altele sar direct la două piese din genuri atât de departe una de alta încât fac falia San Andreas să arate ca o furnică. Exemplu: The Grey Album, făcând copy-paste vocalelor de pe The Black Album de Jay-Z peste sample-uri din The White Album de The Beatles (şi adăugând un videoclip ce arată, prin magia editării digitale, Ringo Starr facând scratching şi John Lennon breakdancing – asta din urmă ar fi complet awesome), toate albumele realizate de Girl Talk, “A Stroke of Genie-us” (combinând, and I swear I’m not making this shit up, “Genie in a Bottle” de Christina Aguilera cu “Hard to Explain” de The Strokes), “Ray of Gob” (“Ray of Light” de Madonna + “Pretty Vacant” şi “God Save the Queen” de Sex Pistols), “Can’t Get Blue Monday out of My Head” (“Can’t Get You Out of My Head” de Kylie Minogue + “Blue Monday” de New Order), etc. etc. etc. etc.

Logo: Robert

Seria sampling: partea I, partea II, partea III.

Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

Spune-ne părerea ta

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.