Recunosc. Aniversarea morţii lui Kurt Cobain m-a luat prin surprindere. În consecinţă, nu cred că ce am scris în grabă doar ca să nu ratez momentul este destul de satisfăcător. Pentru a corecta această greşeală, am decis să comemorez a 20-a aniversare a lansării primului album Nirvana cu o ediţie retrospectivă. Din nou, o să încerc să nu sun histrionic, sentimentalist, excesiv de nostalgic sau să fiu deraiat de detalii biografice.

Nirvana

Deşi au avut o carieră scurtă (1987-1994), Nirvana au avut un impact enorm datorită rolului esenţial care l-au jucat în popularizarea alternative rock-ului. Înainte o scenă muzicală mai restrânsă cu câteva grupuri mai cunoscute, succesul lor a adus genul la un nivel înalt de popularitate şi vizibilitate care continuă să-l aibă şi astăzi. Iar desfiinţarea lor a fost o lovitură severă pentru grunge, genul dezintegrându-se la scurt timp şi fiind înlocuit de mutaţia atroce numită “post-grunge”. Aliniamentul clasic al grupului i-a avut pe următorii membri:

Kurt Cobain – vocal, chitară (1987-1994)
Krist Novoselic – bas (1987-1994)
Dave Grohl - tobe, vocal backup (1990-1994)

Grupul a trecut printr-o succesiune de baterişti înainte de a-l recruta definitiv pe Grohl (care a venit în grup după desfiinţarea grupului de hardcore punk Scream), inclusiv Aaron Burckhard (1987-1988), Dale Crover din grupul de grunge The Melvins (1988), Dave Foster (1988), Chad Channing (1988-1990) şi Dan Peters din grupul de grunge Mudhoney (1990).

Considerând câte grupuri de grunge existau în Seattle, Washington în anii ‘80 ce urmăreau premiza centrală a genului de fuziune hardcore punk-heavy metal, se poate pune întrebarea: de ce Nirvana, cu originea în Aberdeen (un oraş mic de la marginea zonei metropolitane Seattle), au avut norocul de a fi cei care au deschis drumul către popularizarea alternative rock-ului? Răspunsul se găseşte în muzica lor: Nirvana au fost primul grup care a preluat şi sintetizat toate elementele de bază ale alternative rock-ului, servind drept “poarta de intrare” către alternative rock în sine pentru ascultători. În muzica lor se regăsesc, printre altele: combinaţia de melodii atrăgătoare de pop cu atacul agresiv al Pixies şi The Vaselines (Cobain fiind un fan înrăit al acestor grupuri), heavy metal în stil Black Sabbath (distorsionat prin perspectiva tovarăşilor de grunge The Melvins şi Mudhoney), power pop (“We sound like Cheap Trick, only the guitars are louder” – Cobain) punk rock-ul anilor ‘70 şi ’80 (putem detecta o influenţă din Sex Pistols asupra grupului) şi scena de noise rock, reprezentată de Scratch Acid şi Sonic Youth, ca să nu mai vorbim de influenţele implicite precum Velvet Underground sau Beatles. Această combinaţie de rădăcini adânci în scena de grunge (de unde au preluat o ideologie vehement independentă), melodii “accesibile” şi un sunet abraziv au fost factorii ce au garantat succesul grupului. Bineînţeles, cel mai important factor rămân membrii Nirvana în sine, care au avut destul talent să creeze piese memorabile. Cele mai importante contribuţii sunt ale liderului grupului, Kurt Cobain, un chitarist talentat cu propriul stil (ce derivă mai mult din hardcore punk decât heavy metal) care a creat o cantitate respectabilă de riff-uri excelente şi posesorul unei voci grave şi aspre. Novoselic asigură o “ancoră” pieselor grupului datorită melodiilor sale de bas solide ce în general urmăresc riff-urile lui Cobain. Grohl este membrul care a împins grupul în stratosferă din punct de vedere muzical datorită stilului său de baterie agresiv şi puternic. Nirvana au şi câteva elemente caracteristice care toate grupurile de post-grunge care i-au imitat le-au trecut cu vederea, precum un simţ sarcastic, sardonic al umorului şi o evitare a exprimării directe a sentimentelor lor negative (alienare, depresie, reăzvrătire etc.) - iar lipsa lor a rezultat în acea descriere succintă pentru versuri intolerabile şi ridicol de deprimate, “emo”.

Iniţial operând din fortăreaţa grunge-ului, Sub Pop Records, Nirvana au debutat cu Bleach (1989). Albumul este produs de inginerul rezident al casei de discuri Jack Endino, ce-i dă albumului un sunet murdar, mocirlos caracteristic mişcării grunge, care în retrospectivă tinde să sune palid şi lipsit de caracter. Dar Bleach se loveşte mai rău de o problemă întâmpinată şi de alte grupuri pe debut – Nirvana şi-au perfecţionat sunetul, dar piesele suferă calitativ. Această problemă este uşor de înţeles, dat fiind că Nirvana erau încă într-un stadiu formativ în acel moment, iar Cobain a recunoscut mai târziu că s-a forţat să se încadreze în cadrul scenei de grunge pentru a dobândi o audienţă. Dar, stadiu formativ şi presiuni de încadrare sau nu, realitatea este că a doua jumătate a albumului se scufundă într-o mlaştină de riff-uri de grunge slabe şi piese nedistinse (“Scoff”, “Swap Meet”, “Sifting”, “Big Cheese”, “Downer”). Din fericire, restul albumului compensează pe muchie de cuţit această slăbiciune datorită materialului de o calitate însemnată precum învolburatul “Blew” (cu un riff de bas furtunos de Novoselic ce sprijină riff-urile scrâşnite), “Floyd the Barber” (trădând influenţele din Black Sabbath/Melvins), balada melodică “About a Girl” (ce include o tamburină Beatles-iană şi armonii vocale), sarcasticul “School” (o expresie metaforică a frustrărilor la adresa scenei muzicale din Seattle), un cover al piesei “Love Buzz” (Shocking Blue) care a fost primul single al grupului, ameninţătorul “Paper Cuts” (din nou, îndatorat Black Sabbath/Melvins) şi agresivele “Negative Creep” şi “Mr. Moustache”.

Mutaţi la Geffen Records (la sugestia lui Kim Gordon din Sonic Youth, grup idolizat de Cobain), Nirvana au scăpat de limitările scenei grunge şi au creat Nevermind (1991), primul lor album incredibil şi cel responsabil pentru provocarea revoluţiei de alternative rock din anii ‘90. Impactul de meteorit al lui Nevermind nu este surprinzător, deoarece aici Nirvana îşi desăvârşesc potenţialul care era prezent pe Bleach: noul lor baterist Dave Grohl acum dă grupului un sprijin ritmic propulsiv ce le lipsea înainte, iar producţia dinamică şi accesibilă a lui Butch Vig cu mixaj de Andy Wallace (producătorul lui Slayer) îi dă grupului un sunet formidabil şi gigantic. Dar cel mai important, Nirvana acum nu mai suferă de problema calităţii intermitente, Cobain având frâu liber să-şi dezlănţuie tendinţele “poppy” şi artistice – grupul acum se extinde dincolo de grunge pur în piese de hardcore punk şi câteva acustice influenţate de folk-rock, iar în majoritatea pieselor depune aşa-numita “dinamică Pixies” (versuri încete-refren tare) care a devenit mai târziu un clişeu al genului. Toată lumea ştie piesa clasică “Smells Like Teen Spirit” şi riff-ul ei masiv, dar restul pieselor se menţin la acelaşi nivel calitativ: grunge-ul sarcastic “In Bloom”, “Come as You Are” (al cărui refren a căpătat acum o latură tragică ce eclipsează semnificaţia iniţială), piesa de hardcore punk brutală “Bleed”, tensionatul “Lithium” (o poveste despre membrul unui cult religios fanatic, folosind “dinamica Pixies” cu versuri relaxate şi un refren furios pentru a reprezenta problemele sale mintale), piesa acustică “Polly” (bazată pe o crimă comisă în 1987 în Tacoma, Washington), hardcore punk-ul agresiv ”Territorial Pissings”, piesa Pixies-iană “Drain You”, “Lounge Act”, freneticul “Stay Away”, riff-ul copleşitor din “On a Plain”, balada obsedantă “Something in the Way” (cu violoncel de Kirk Canning) şi piesa “ascunsă” a discului, improvizaţia disonantă ”Endless, Nameless”.

Probleme profesionale au amânat înregistrarea unui nou album Nirvana timp de doi ani. Între timp, a apărut compilaţia Incesticide (1992), o colecţie de single-uri apărute anterior, B-sides, material de pe două EP-uri (Blew şi Hormoaning) apărute în Anglia şi Australia, două piese de pe compilaţii, o piesă ce fusese exclusă de pe Bleach, material de pe prima casetă demo a grupului din 1988, şi piese performate live pe două programe radio din Anglia (de John Peel şi Mark Goodier, respectiv). Datorită faptului că materialul provine din această varietate de surse, evident nu ne putem aştepta la calitatea consistentă de pe Nevermind. De fapt, albumul are câteva piese nedistinse, în special în partea a doua (“Downer”, deoarece nu apăruse pe versiunea iniţială a lui Bleach, piesa de grunge formulaică “Mexican Seafood”, “Aero Zeppelin”, imitaţia Black Sabbath slabă “Big Long Now”). Dar Incesticide compensează printr-o majoritate de piese reuşite precum: ultimul single al grupului pe Sub Pop din 1990, piesa de power pop ironică ”Sliver” (construită pe baza unui riff monoton) şi B-sideul, piesa de grunge densă “Dive”, abrazivul ”Stain” (cu un solo de chitară fracturat), piesa Pixies-iană “Been a Son” (cu un riff hipnotic), cover-urile pieslor “Turnaround” (Devo), “Molly’s Lips” şi “Son of a Gun” (The Vaselines), o versiune electrică de la “Polly” numită “(New Wave) Polly”, “Beeswax” (cu un riff descendent ameninţător), haoticul “Hairspray Queen” (unde Cobain imită vocalele demente ale lui Black Francis) şi o versiune live de la “Aneurysm”, o piesă cu un riff masiv şi versuri sarcastice ce era B-sideul single-ului “Smells Like Teen Spirit”.

Nirvana şi-au acceptat succesul masiv la fel de bine ca o rană peste care cineva a turnat sare. În consecinţă, In Utero (1993) a fost conceput ca un album ce urma să alunge noua lor audienţă şi să rămână doar fanii adevăraţi. Astfel, grupul l-a recrutat pe producătorul Steve Albini (Pixies, Breeders), care dă albumului un sunet muscular, brutal ce se potriveşte perfect cu materialul prezent. De data aceasta grupul s-a concentrat voit pe latura agresivă a muzicii lor, în contrast total cu Nevermind: chitările sunt mult mai abrazive, versurile sunt acum nihiliste, piesele Pixies-iene sunt împroşcate cu noroi şi albumul include câteva piese disonante, violente ce sunt apropiate de noise rock. În ciuda suprafeţei voit inaccesibile, In Utero are piese la fel de impresionante ca înainte, al căror impact devine visceral datorită producţiei şi tendinţei către mizantropie din partea grupului. In Utero este la fel de incredibil ca Nevermind, cu la fel de multe piese excelente precum: brutalul “Serve the Servants”, riff-ul violent din “Scentless Apprentice”, piesa morbidă, apocaliptică “Heart-Shaped Box” (cu un solo descris de Novoselic drept “like a fucking abortion hitting the floor“),  “Rape Me” (care, ironic, are un riff asemănător cu “Smells Like Teen Spirit”), haoticul “Frances Farmer Will Have Her Revenge on Seattle”, piesa abătută “Dumb” (cu violoncel de Kera Schaley), hardcore punk-ul “Very Ape” (al cărui riff a fost sample-uit de Prodigy în “Voodoo People”), ameninţătorul “Milk It”, “Pennyroyal Tea” (cu un vocal intens, torturat de Cobain), piesa de noise rock “Radio Friendly Unit Shifter”, fuziunea hardcore punk-noise rock ”Tourette’s”. Albumul se termină cu balada devastatoare “All Apologies”. Nu numai că este una din cele mai bune piese Nirvana datorită unor factori precum atmosfera resemnate, versurile epuizate şi un vocal emoţional, riff-ul sumbru, violoncelul expert folosit al lui Kera Schaley, intensificarea treptată şi mantra de sfârşit “All in all is all we are“, piesa a căpătat o rezonanţă nouă în urma sinuciderii lui Cobain – acum, este practic epitaful neintenţionat al grupului.

În noiembrie 1993, Nirvana au performat intr-un episod din emisiunea MTV Unplugged. Performanţa a apărut de-abia un an mai târziu, în noiembrie 1994 sub titlul MTV Unplugged in New York (1994). Corespunzător cu faptul că a fost primul album apărut după desfiinţarea grupului, Unplugged este şi ultimul album incredibil Nirvana, un album care dovedeşte că grupul este capabil să depăşească limitările grunge-ului sub care erau categorizaţi şi muzica lor rămâne captivantă şi în lipsa chitărilor electrice. Pe lângă faptul că performanţele sunt uniform excelente (în special cele vocale), alegerea invitaţilor ce contribuie instrumental (chitaristul suplimentar Pat Smear şi violonista Lori Goldston, care acompaniau grupul în turneu, fraţii Cris şi Curt Kirkwood din Meat Puppets la bas şi chitară, respectiv) şi materialul folosit este foarte precisă: piese mai puţin cunoscute sau recente ale grupului (“About a Girl”, “Pennyroyal Tea”, “Dumb”, “Polly”, “On a Plain”, “Something in the Way”, “All Apologies”), un mare hit (“Come as You Are”) şi cover-uri inspirate după “Jesus Doesn’t Want Me for a Sunbeam” de The Vaselines (Cobain îl descrie greşit pe album ca “a rendition of an old Christian song, I think” – e de fapt o parodie), “The Man Who Sold the World” de David Bowie, “Plateau”, “Oh Me” şi “Lake of Fire” de Meat Puppets (toate trei piese practic de folk-rock) şi piesa tradiţională “Where Did You Sleep Last Night?”, popularizată de Leadbelly. Piesele grupului se adaptează foarte bine la contextul acustic (mai puţin “Come as You Are”, ce sună mai slab în lipsa chitărilor intense, iar lui “On a Plain” îi lipsesc vocalele de backup din refren şi versiunea acustică “All Apologies” e okay, dar o prefer pe cea de pe In Utero), iar grupul se remarcă pe cover-uri, dintre care ”The Man Who Sold the World” are un aer sumbru (dar, în mod ironic, conţine unul din puţinele momente de umor de pe album la început şi sfârşit), blues-folk-rockul “Lake of Fire” are un vocal disperat, captivant şi “Where Did You Sleep Last Night?” este pur şi simplu excelent.

Piese/videoclipuri:

Nirvana sunt unul din grupurile care în urma despărţirii lor subite au lăsat în urmă o cantitate abundentă de piese nelansate, versiuni alternative, versiuni demo şi piese împrăştiate pe single-uri, compilaţii şi EP-uri exclusive unor anumite ţări. Acestea sunt colectate comercial pe compilaţia With the Lights Out (2004) şi pe seria de înregistrări bootleg Outcesticide. Problema este că multe din aceste piese n-au fost lansate din motive evidente (hint: they kinda suck). Cele mai bune piese ce n-au apărut pe albume sunt, în ordine cât se poate de cronologică: