03.Jun.2009 / Uncategorized / 367 vizualizări /

Restrospectivă: The Sex Pistols

Urmează să încep o serie lungă de articole despre grupuri de punk rock, post-punk şi alternative rock, deci mi se pare corect să fac o retrospectivă scurtă a unui grup esenţial pentru dezvoltarea genurilor despre care toată lumea a auzit, ca o prefaţă la serie.

The Sex Pistols, 1977

Deşi au avut o carieră foarte scurtă între 1975-1978, The Sex Pistols au fost un grup cu un impact monumental, responsabili pentru iniţierea punk rock-ului propriu-zis în Anglia şi servind drept sursă de inspiraţie pentru un număr masiv de grupuri şi artişti de punk şi alternative rock. Membrii au fost:

Johnny Rotten (John Lydon) – vocal (1975-1978)
Steve Jones – chitară, vocal backup (1975-1978)
Glen Matlock – bas, vocal backup (1975-1977)
Sid Vicious (Simon Ritchie) – bas (incompetent), vocal backup (1977-1978)
Paul Cook – tobe (1975-1978)

Nu se poate că ce au creat Sex Pistols a fost cu totul original, dar ei au preluat batonul de la grupuri de garage rock şi protopunk precum MC5 şi The Stooges şi au făcut ultimul pas spre definirea noului gen de punk rock, simplificând muzica şi definitivând atât cum sună punk-rockul (direct, aspru, energetic, provocativ, nihilist), cum arată (mulţumită designerului Jamie Reid şi al coperţilor caracteristice, minimaliste şi cu o tipografie în stilul unei note de răscumpărare) cât şi atitudinea sa independentă – deşi ei au activat pe case de discuri mari precum EMI, A&M, Virgin şi Warner Bros. Records grupul s-a ocupat de carieră şi a înregistrat fără interferenţă din partea caselor de discuri, mod de operare ce a construit fundaţia pentru scena de muzică independentă ce s-a afirmat ulterior în Anglia şi America.

Contribuţiile esenţiale la sunetul Sex Pistols provin de la Jones şi Rotten, pentru care Cook şi Matlock creează o bază solidă. Jones creează un zid uriaş de chitări format din riff-uri simple dar memorabile cântate la volum maxim ce sprijină vocalele agresive, nazale şi versurile nihilistice, violente ale lui Rotten, rezultând un sunet ameninţător şi confruntativ ce a atras oprobriul societăţii şi guvernului englez în anii ’70 (datorită atacurilor înverşunate ale grupului la adresa instituţiilor ce dominau viaţa publică). În mod previzibil, condamnarea din partea “curentelor principale” doar a consolidat statutul legendar al Sex Pistols, statut care îndură şi astăzi fără vreo mare alteraţie.

Considerând cariera haotică marcată de reacţii pasionate la adresa muzicii lor şi conflict intern, nu este surprinzător că Sex Pistols au înregistrat un singur album înainte să implodeze. Rezultatul este Never Mind the Bollocks, Here’s the Sex Pistols (1977), unul din cele mai importante albume din istoria punk rock-ului. Un lucru care este uşor surprinzător este producţia albumului, atribuită lui Chris Thomas (Beatles, Pink Floyd, Paul McCartney) şi Bill Price. Apartenenţa la punk rock ar implica un sunet brut, înregistrat “live” cu puţine şmecherii din studio, right? Well, pe Never Mind the Bollocks Thomas şi Price fac exact invers, creând un sunet violent prin folosirea “overdubbing”-ului, lăsându-l pe Jones să înregistreze în mod clar mai multe linii melodice şi riff-uri pentru a le pune laolaltă şi adaugând destule vocale backup de toţi membrii grupului (mai puţin Cook) pentru a rezulta stilul abraziv şi sunetul masiv pentru care este recunoscut grupul (Jones şi Matlock de asemenea contribuie liniile de bas; Vicious a fost exclus din înregistrare datorită lipsei de talent instrumental). Spre deosebire de alte grupuri de punk şi protopunk, Sex Pistols operează în limitele genului, neincluzând vreo depărtare stilistică şi rămânând la formatul chitară-tobe-bas-voce şi riff-urile simplificate. Dar toate riff-urile sunt memorabile, iar pe piesele albumului grupul dă dovadă de nihilismul şi energia incendiară ce au ajuns caracteristice genului (riff-ul minimalist şi versurile incriminatorii din “Bodies”, singura piesă cu o implicare din partea lui Vicious, satira la adresa solipsismului “No Feelings”, “Liar”, al cărui riff bun compensează pentru un refren mai “eh”, riff-ul de The Who bastardizat din “Problems”, sarcasticul “Seventeen”, “Submission”, cu versuri bazate pe un groove la un tempo mijlociu şi un refren disonant, “New York”, un omagiu grupului de protopunk New York Dolls, “E.M.I.”). Sigur, şocul iniţial cauzat de acest album s-a evaporat de mult şi nihilismul pe alocuri poate să sune forţat (problemă diminuată de faptul că Rotten include şi un simţ al umorului în versurile sale) dar Never Mind the Bollocks nu şi-a pierdut din impact, sunând agresiv şi zdrobitor chiar şi după 30 de ani. După cum e de aşteptat, în afară de piesele solide ce formează majoritatea albumului, piesele cu adevărat excelente ale albumului sunt single-urile: “Holidays in the Sun” (combinând un riff descendent memorabil cu un vocal dement de Rotten), furiosul “God Save the Queen” (dus la bun sfârşit de o codă cu un riff descendent şi incantaţia apocaliptică “no future, no future, no future for you“), nemuritorul “Anarchy in the U.K.” şi auto-ironicul “Pretty Vacant” (singura piesă mai orientată spre ”pop” de pe album).

Două din piesele pe care probabil le ştiţi deja:

The Sex Pistols – Holiday in the Sun

The Sex Pistols – Pretty Vacant