17.Feb.2009 / Uncategorized / 944 vizualizări /

Psihologia cuvântului

Încep printr-o întrebare: Credeţi că ordinea cuvintelor are vreun rol în comunicare? Dacă da, în ce fel? Să fie doar cu rol poetic, de frumuseţe, utilizarea inversiunii sau a pauzelor? (aceasta a fost Doar o întrebare).

Am să vă arăt că da, contează cum aşezi cuvintele în frază, că în funcţie de ce vrei să spui trebuie să le aşezi într-o anumită ordine… Să luăm un exemplu simplu, astfel încât să înţelegem cu toţii: ,,Te iubesc, mami.“ – ,,Mami, te iubesc.“

Luăm un caz: să zicem că mama spală vasele, acolo, cu mâinile în apă.

1. Zici ,,te iubesc“. Aude vag, zgomotul apei şi concentrarea îi sunt îndreptate spre frecat, îndepărtat grăsimea, ş.a.. Apoi adaugi ,,mami“. Înţelege parcă că ai zis ceva frumos, că îi este adresat ei. Se opreşte şi-ţi răspunde: ,,oooohhh, scumpul meu…“ (sau ,,scumpa“). Te şi îmbrăţişează chiar, te pupă pe obraz.

2.,,mami“… ea se opreşte puţin, întoarce puţin umărul, puţin capul (spre partea din care v-aţi adresat), şi este atentă (i-a fost captată atenţia), ascultă. Apoi zici: ,,te iubesc.“. Lasă vasele acolo, se-ntoarce spre tine, cu lacrimi în ochi, te strânge tare la piept… (înduioşător, nu?)

Ordinea contează.

Acelaşi exemplu, la un nivel mai înalt: cel al iubirii (între îndrăgostiţi) :

,,Te iubesc, Mihaela.“ – e oarecum puţin suspectă, puţin discutabilă ordinea cuvintelor… Te face să te-ntrebi o serie de lucruri: De ce ,,Mihaela“ la final? Esti obişnuit să spui ,,te iubesc“ şi apoi închini aceasta unei persoane (alaltăieri ,,Cristina“, ieri ,,Loredana“, azi ,,Mihaela“, mâine poate altcineva?)?

,,Mihaela, te iubesc.“ – e clar, fără nici un dubiu, că a doua parte, cea de după virgulă, e sinceră. Întâi sculptezi statuia şi-apoi o admiri. Întâi ridici numele şi-apoi îl slăveşti. Nu găseşti întâi laudele, le pregăteşti şi-apoi îţi cauţi o ţintă.

Pentru un om atent, antrenat, acestea sunt mai uşor ,,vizibile“. Pentru ceilalţi… puţină atenţie şi unele lucruri vor părea mai clare.

Nu degeaba Mihai Eminescu, considerat universal ,,ultimul mare romantic“, în capodopera sa, ,,Luceafărul“, ,,o prea frumoasă fată“ a fost forma la care a ajuns după zeci de încercări, de potriviri. Trebuie să încerci să vezi cum ,,sună mai bine“, cum exprimi mai clar, mai precis, ceea ce gândeşti. Cuvintele sunt precum culorile. Întâi aşezi pe paletă ceea ce vei folosi, apoi, prin amestecul gândit, obţii nuanţele şi culoarea de care ai exact nevoie. Prin literele aşezate pe hârtie trebuie să te exprimi. Cum le combini, cum te foloseşti de ele? Contează pe ce vrei să pui accentul.

De exemplu, e urât afară şi vrei să comunici aceasta (poate că ţi se pare ţie că e aşa, dar trebuie să-l faci şi pe celălalt să creadă acelaşi lucru). Plouă – ,,întunecat e cerul, de-un gri ce-n negru se preschimbă, de-un negru ce de dimineaţă, mâhnit, toarnă picături mici, mărunte,reci, ce udă tot şi ce pătrund până în esenţă; trec de haine, trec de piele şi-ţi răcesc trupul atât de mult, încât amorţeala şi depresia pun stăpânire pe tine.“ (poate alţii pot să se exprime mai bine; eu… sunt limitat.) Cuvinte simple, cuvinte uzuale; efect cromatic; efect senzorial; efect psihic (,,depresia pune stăpânire pe tine“. Atât trupul cât şi interiorul sunt profund afectate: ,,trec de piele“. Te face să pari mic, mohorât: ,,negru ce mohorât toarnă“ şi cu capacităţi limitate sau neputincios în faţa a ceea ce trebuie să înduri. Resemnat.

O altă viziune a aceleiaşi ploi – ,,Gri e cerul şi întins. Însă din gri cad picături clare şi mici sub care mintea subjugată de probleme esenţiale, a omului captiv în propriul birou zilnic, ore în şir, captiv în propria carcasă, se eliberează de stres, de emoţii, se limpezeşte. Omul rămâne acolo, în ploaie, unde în plăcerea oferită de miile minuscule atingeri reci, se lasă subjugat de egoismul primar ce pune stăpânire pe el. Se bucură de ploaie, se bucură de aerul umed ce ,,miroase“ a curat, a nou, a pur. În continuare, omul se reîntoarce la el, la trecutul prezent al viitorului; tot ce a trăit, trăieşte şi va trăi se regăseşte în ploaie: neştiinţa de unde vine toată această bucurie, tot acest surâs interior ce pune stăpânire pe el, toată această dragoste de viaţă ce-l face să ridice pumnii spre cer, victorios, să râdă.“. Pare o invitaţie, pare o chemare: ,,încearcă şi tu.“. A fost nevoie de mai multe cuvinte pentru a face din ceva general acceptat ca fiind un ,,fenomen deprimant“, precum e ploaia, să fie considerat de mintea celor ce citesc, plăcută, minunată chiar.

Am zis, la început, ,,să luăm un exemplu simplu, astfel încât să înţelegem cu toţii“. Puteam spune,,să iau un exemplu simplu, banal, astfel încât să înţelegeţi cu toţii“, dar nu, am zis ,,să luăm“, ,,să înţelegem“. De ce? Pentru că mai plăcut e omului să înveţe, să afle ceva de la cineva care are un pic mai multe cunoştinţe decât el într-un anumit domeniu, de la cineva modest, care recunoaşte că mai are multe de învăţat şi că descoperă unele lucruri odată cu ,,învăţăcelul“ (să-i zicem aşa…), decât de la un îngâmfat atotştiutor care vrea să le arate celorlalţi mai puţin ştiutori cum stau lucrurile, el renunţând la o parte din timpul său pentru a face lumină în căpşoarele lipsite de prea multă inteligenţă ale auditoriului. Nu vreau să par un îngâmfat, să par alceva, să fiu considerat alceva decât ceea ce sunt. Sunt modest, sunt… normal.