17.Oct.2009 / Uncategorized / 496 vizualizări /

Printre entităţi şi integrale

Au trecut şi cele două ore de informatică. E greu să lucrezi la un proiect împreună cu trei fete pe care nu le cunoşti deloc, deşi îţi sunt colege, mai ales când două dintre ele cred că totul este o joacă şi nu ar dori deloc să stea să muncească la proiect şi în timpul pauzei, pe motiv că ele nu sunt tocilare. “Jesus Christ.“, îşi spunea B. în timp ce le vedea râzând şi dându-şi părul peste cap de parcă totul ar fi fost o partidă de flirt.

B. a realizat câtă dreptate are Schopenhauer când spune că “Femeia este un animal cu păr lung şi idei scurte.“ Grupa lui a terminat penultima, a mai rămas o singură grupă formată numai din fete ce încă se chinuia să traseze entităţile pe coala de carton. B. a rămas singurul băiat din clasă aşa că el a fost chemat de profesoară să ducă cartoanele la etajul doi, în laboratorul de informatică. În timp ce urca scările, s-a amuzat de efectul pe care îl au nişte cartoane în mâna cuiva. Toţi elevii îi făceau loc să treacă, precum unui om care are unul dintre membre, inferior sau superior, fracturat. Să fie oare din cauza culorii alb?

Acestea se întâmplau pe la jumătatea pauzei mari, acum urma un alt chin, două ore de analiză matematică, “Ce frumos e la mate-info!“ Sala în care avea ora era închisă, aşa că B. s-a îndreptat spre geam şi a început să-i privească pe cei din curtea liceului. Nu avea chef să meargă după pachet, astfel că s-a decis să asculte nişte muzică. Dacă tot va pierde vremea, măcar să o facă într-un mod frumos. Ritmurile melodiei “Don“™t make it so“, a trupei Automatic Loveletter, au început să-şi facă simţită prezenta în căştile chinezeşti cumpărate de la vreun stand anonim. În scurt timp, se plictiseşte şi de această distracţie, afară era acelaşi tablou, adolescenţi practicând obişnuitele lor jocuri, se întoarce de la geam şi prin faţa lui trece o elevă de clasa a noua. O vom numi C., de la Cleopatra. Vom explica mai târziu de ce. B. o remarcase, pentru prima oară, pe C. cu ceva timp în urmă, prin curtea liceului.

O considera ca fiind singura boboacă atrăgătoare, din cauza asta e şi singura pe care a observat-o în mod special şi care i-a intrat sub piele; din acel moment o are în memorie. A mai văzut-o ţinându-se de mână şi sărutându-se cu un oarecare; un tip blond, vopsit după părerea lui B., slab, ceva mai scund decât C. Pentru că acesta este primul lucru pe îl observi la C., este înaltă, 1.70 m fără tocuri. Al doilea lucru pe care îl observi la ea sunt sânii care ies în relief, profitând de faptul că bluza subţire nu le diminuează forma. Un alt lucru care i-a plăcut lui B. la C. a fost felul şmecheresc în care îşi ţine ghiozdanul, întotdeauna pe un umăr, de obicei pe cel drept. Ochii ei trădau o inţeligenţă şi o sensibilitate aparte, iar faţa avea o expresie copilăroasă şi puţin ironică în acelaşi timp. Tunsoarea ei era asemănătoare cu a Cleopatrei, atunci când ea ne este înfăţisată brunetă, ca într-un tablou de Arthur Bridgman, însă C. nu are breton, iar părul ei este şaten şi ceva mai scurt, până aproape de umeri. Cei cu imaginaţia bogată pot găsi şi alte asemănări ale lui C. cu Cleopatra, dar B. se gândea la altceva în acel moment. Se întreba dacă ea s-a despărţit de iubitul ei pe care l-a văzut mai înainte, prin curtea liceului, alergând după o fată şi într-un final prinzând-o de după gât; era puţin invidios pe acea manevră pe care blondul a reuşit să o aplice ca la carte. Din alunecare a prins fata şi i-a oprit deplasarea, precum un cowboy la rodeo.

Acestea fiind spuse, să ne întoarcem la C., care stătea acum la fereastra de lângă laboratorul de informatică, singură. Liceul în care învăţau cei doi avea forma de L, deci dacă o persoană stă într-un capăt şi alta în celălalt capăt, ei se pot privi, printre geamuri, fără nicio problemă. B. o privea pe C. şi se mira de faptul că e complet singură, în timp ce iubitul ei stă jos, iar aceasta nu îl priveşte, nu îi adresează niciun semn, nici măcar o fluturare de mână.

Stârnit de curiozitate, B. se uită mai atent spre ea şi observă că privirile ei erau aţintite spre el, parcă vrând să-l studieze. Un sentiment ciudat a început să-l cuprindă, întrucât ştia că era studiat, astfel şi-a dat seama cum se simt unele femei când merg pe stradă, îmbrăcate mai atrăgător. B. i-a evitat privirea pentru câteva momente, dar a revenit, fiind curios ce rezultat va avea acest joc al privirilor (“Don“™t wanna go/Don“™t wanna go“) şi se decide să se joace puţin, s-a întors cu spatele, a rămas aşa pentru câteva secunde, apoi a început să-şi întoarcă puţin capul spre C., dar şi l-a adus în poziţia iniţială înainte ca ea să-i întâlnească privirea. Când, deodată, el şi-a întors complet capul şi o vede pe C. cum îi zâmbeşte aprobator, un amestec de timiditate, inocenţă şi curaj. Ea decide să îl supună pe B. la acelaşi test, iar atunci când privirile lor se întâlnesc din nou cei doi izbucnesc în râs, fiind amuzaţi de jocul lor copilăros.

B. se gândea că acum trebuie să facă următorul pas, însă nu ştia care era exact acela. I-a venit ideea să iniţializeze un contact vizual direct, fără niciun paravan, însă, pentru că nu vroia să fie prea direct, a creat următorul plan: se va duce până la baie, iar când va deschide uşa îi va adresa o privire care se presupune că a fost din întâmplare. Da, planul suna promiţător, dar ghinion, profesoara de matematică a început să se îndrepte spre clasă, ora era pe cale să înceapă, “Azi, Universul este împotriva mea.“ B. nu ştia ce să facă, să-şi pună totuşi planul în aplicare şi să se scuze pentru întârziere sau să se ducă la oră? S-a întors cu faţa spre clasă şi văzându-şi colegii intrând agale, “Măcar să încerc.“ S-a hotărât, va face conform planului, dar în celălalt capăt al liceului, elevii se îndreptau spre laboratorul de informatică, printre care şi C.

“I’ll be missing you/Will you miss me too?/Turning black and blue/Don’t wanna go/Don’t wanna go“

B. a rămas înmărmurit pentru câteva clipe, încercând să înţeleaga ce s-a întâmplat, deşi lucrurile erau evidente, simple, el era zguduit de această simplitatea a lor, două evenimente s-au suprapus peste un altul, întrerupându-l, câlcându-l în picioare fără milă. Într-un final, a realizat că trebuie să se conformeze realităţii, ea s-a dus la ora ei şi ora lui era pe cale să înceapă, aşa că mai bine intra şi el în clasă, nu mai putea să schimbe nimic. “Orice s-ar spune, şcoala este un mediu vitreg elevilor. Profesorii nu ar trebui să aibă atâta putere. Nu e etic.“ În timpul orei, integralele apăreau pe tablă precum fluturii, seara, la lumina felinarelor, “Ca să obţii fericire, ce trebuie să derivezi?“

Deşi regretăm amarnic că momentele noastre de fericire ne sunt întrerupte, definitiv, poate acesta este motivul pentru care totul este mai frumos; ştiam că nimic nu durează, astfel că am învăţat să preţuim cu adevărat astfel de momente, să ne bucurăm, în unele cazuri, până la saturaţie de ele.