07.Aug.2010 / Părere / 793 vizualizări /

Prietenia – I

Ce ştim despre prietenie? Ce înseamnă ea cu adevărat? Este doar sentimentul că ai o relaţie sau că ai pe cineva alături, sau de fiecare dată când vrei să “freci mentă” o poţi face alături de aşa zişi parteneri de distracţie?

Oare mai ştim să facem diferenţa dintre o prietenie adevărată şi o simplă amiciţie? Observ din ce în ce mai multe persoane prietenoase care imediat după ce le-ai cunoscut te consideră ca fiind “prieten”, eventual şi unul dintre cei mai buni.

În ideea că întotdeauna am fost o fire sociabilă, deschisă accept să întemeiez cu uşurinţă amiciţii însă există o barieră între amic şi prieten. În opinia mea a fi prieten cu cineva înseamnă ai fi alături necondiţionat, o reciprocitate continuă, pasiuni comune. Iar prietenia adevărată nu ştiu dacă există; eu una nu am întâlnit-o şi pot spune că nu m-aş prea încrede că ar şi există. Prieteniile sunt pasagere, azi eşti prieten cu cineva, iar mâine din cauza unor certuri banale sau simple altercaţii uiţi ziua de ieri.

E ciudat. Îţi ia atât de mult să găseşti persoane care ar merita statutul de “prieten” şi este atât de simplu ca după ce le-ai întâlnit totul să se destrame într-o clipită. M-am aruncat de prea multe ori cu capul înainte în fiecare prietenie ce am avut-o, fie ea semnificativă sau nu. Mi-am oferit sufletul, am dezvăluit ce mă măcina, am deschis o porţiune ce trebuia să fie a mea, însă am împărtăşit-o şi apoi ce?

M-am ales cu dezamăgiri, cu vorbe spuse la nervi și doar cu câteva clipe frumoase ce-au fost odată, însă au apus cu timpul şi au lăsat doar câteva cicatrici mângâiate de soarele ce a răsărit după ploaia sufletului.

O prietenie se bazează pe sinceritate nu? Cel puţin aşa se consider, că a nu ascunde nimic celuilalt înseamnă să fii sincer şi a te deschide, a nu mai fi introvertit. Mă deranjează persoanele pe chipul cărora se observă că nu le-ar conveni ceva însă susţin că nu au nimic de împărtăşit. Este absurd. Atunci când ai ceva de spus, când ceva nu-ţi convine sau te deranjează de ce nu ai spune?

De ce să te închizi în tine şi să induci starea şi celor din jur?

Sinceritatea este “nu când nu ascunzi nimic celuilalt ci când nu ascunzi ceea ce aşteaptă alţii de la tine să ascunzi”.
Dacă ascunzi sau mărturiseşti într-o prietenie lucruri neadevărate cu scopul de a nu răni, nu eşti sincer. Însă dacă spui doar adevărul care deranjează de multe ori, eşti sincer. Oricum ai da-o tot nu va fi întotdeauna cineva mulţumit pe deplin.
Însă în fond toate acestea nu au importanță, altele sunt lucrurile cu adevărat însemnate. Decât a trăi un vis, mai bine te aproprii de realitate; cel puţin aşa vei fi lângă fericire.

Nu m-am putut niciodată deschide atât de mult încât să vorbesc despre fiecare lucru nesemnificativ ce mă deranja la un moment dat. O prietenie se câştiga greu şi în timp, nu poţi pretinde că ai o prietenie sau prietenii frumoase cu persoane pe care le-ai cunoscut cu câteva săptămâni în urmă, este absurd.

Există frica aceea de un mediu defavorabil, un mediu în care nu te-ai putea acomoda, în care nu ai putea comunica.
Pentru a nu fi singuri vrem să găsim alinare în orice persoană, vrem să avem impresia în permanenţă că suntem înconjuraţi de persoane ce ne iubesc, de prieteni. De fapt în loc să fim sinceri cu noi, ne amăgim.

De aceea în clipele de singurătate oamenii îşi deschid sufletul, se caută, îşi fac confesiuni pentru a-şi crea din nou iluzia că nu sunt singuri şi că nu vor avea parte de o izolare treptată.

Sinceritatea este unul din factorii ce participă la scara de sentimente ce alcătuiesc o prietenie la care se adaugă şi jocul de orgolii ce influențează intotdeauna.