“Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viaţă, mai dulce decât orice altă vietate de pe faţa pământului. Din momentul în care-şi părăseşte cuibul, caută un copac cu spini şi nu-şi găseşte odihna până nu-l află. Apoi, cântând printre ramurile sălbatice, ea se aruncă singură în spinul cel mai lung şi mai ascuţit.

Şi, în extazul morţii, ea se înalţă deasupra propriei agonii, scoţând un tril mai dulce decât al privighetorii sau al ciocârliei. Un cântec al cărui preţ suprem este însăşi existenţa. Întreaga lume înmărmureşte ascultându-l şi Dumnezeu în Paradisul său zâmbeşte. Pentru că ceea ce este mai bun în viaţa noastră se obţine numai cu preţul unei dureri existenţiale… Ori cel puţin aşa spune legenda.”

După ce am citit asta de pe prima pagină, am ştiut că trebuie să citesc această carte şi să aflu despre ce este vorba. Şi pot spune că nu m-a dezamăgit deloc. Este prezentată tema iubirii pe mai multe planuri: dintre Fee şi Paddy, ce nu este realizată de Fee decât atunci când soţul acesteia moare (cât de adevărat este că noi preţuim ce avem… de abia atunci când numai avem!), dintre Meggie şi preotul Ralph de Bricassart, ce devine una platonică din cauza îndatoririlor bisericeşti ale celui din urmă şi de dorinţa acestuia de a deveni un fel de Dumnezeu, dintre Meggie şi Luke, ce eşuează foarte rapid, Meggie realizând că nu-l iubeşte şi dintre Rainer şi Justine, o frumoasă prietenie transformată în iubire.

Autoarea descrie foarte frumos şi peisajul şi tot ce cuprinde el (plantele, animalele etc.) din Australia, mai exact, de la moşia Drogheda. Sunt prezentate şi aspecte din război (timpul relatat cuprinzând şi Al Doilea Război Mondial), ce se întampla cu cei ce rămăneau acasă pentru a asigura bunăstarea celor aflaţi pe front, dar şi tragedia celor implicaţi direct în război şi traumele peste care majoritatea nu reuşeau să treacă vreodată.

Tema principală este iubirea dintre Meggie şi Ralph, despre care am scris mai sus. Este o dragoste adevărată, ce ţine o viaţă întreagă. Meggie este singura fată din familia sa, ce are o “mamă-robot” ce nu dialoghează cu ea, nu îşi arată niciodată sentimentele şi nu îşi expune niciodată punctul de vedere. Preotul însă o învaţă diverse şi îşi ocupă majoritatea timpului având grijă de ea (o cunoaşte de când aceasta era foarte mică). Când aceasta creşte, descoperă că deţine pentru ea o iubire ceva mai mult decât “părintească”, iar iubirea îi este împărtăşită. Însă, dorinţa acestuia de a se detaşa de condiţia sa umană îl face să renege această dragoste şi să trăiască în suferinţă întreaga sa viaţă.

Cartea a fost deasemenea ecranizată în anul 1983 într-o miniserie TV, pe care, însă nu am văzut-o, deci nu pot comenta nimic despre ea.

Lectură plăcută în caz că n-aţi citit-o!