12.Apr.2010 / Uncategorized / 812 vizualizări /

Parcă nu erau picioarele mele cele care făceau pașii…

Articol scris de Nicolae Rafa

Parcă nu erau picioarele mele cele care făceau paşii… Eram atât de uşor iar într-un mod ciudat această nesimţire a mea constrasta cu atmosfera grea din jur. Ştiam doar că sunt pe strada mea, deşi mă simţeam străin de ea ca atunci când îţi însuşeşti ceva doar de dragul utilităţii neţinând seama că poate avea şi acel ceva un destin.

Să fi fost pe la mijlocul străzii căci capetele nu le vedeam, ele dispărând într-o ceață gri, opacă. De altfel, parcă totul în jurul meu era fumuriu, nu vedeam decât trotuarul.

- A, da, Mădălina! îmi veni în gând când am văzut o fată sfrijită, micuţă de înălţime cu nişte trăsături destul de neşlefuite. Stătea aplecată peste un corp care zăcea inert, de-a curmezişul. Un corp îmbătrânit, de bărbat septuagenar. Totuşi, robusteţea lui şi faţa înţepenită într-un rictus lugubru îmi inspirase ignoranţa totală pe care o purtase morţii. Avea pe el doar nişte chiloţi albi, dungaţi în relief… Doream să-l observ mai de aproape însă nu puteam căci paşii începură a mă purta iarăşi. Eram rece, insensibil, nu reacţionam, nu încercam nici o emoţie de parcă îi avertizasem pe toţi de propria lor neînsemnătate, iar ei nu mă ascultaseră.

Tocmai începusem să escaladez o mogâldeaţă destul de mare de moloz care se află înaintea casei mele, când văd în dreapta mea, pe trotuarul celălalt, doi copii care se luaseră la bătaie, ţipând unul la altul şi reproşându-şi nişte lucruri pe care deşi nu le auzeam, eram convins de lipsa lor de importantă. Mă complăceam în această aberaţie asemenea bătrânei care vorbea nepăsătoare la poartă cu o vecină, aproape de cadavrul pe care îl simţeam în acelaşi loc deşi nu mă mai puteam întoarce să-l văd.

Cred că era Gabi – băiatul acela blond şi firav, care se întorcea de la un meci. Aşa îmi veni în minte, ca o certitudine… Că se întoarce de la un meci deşi pe faţa sa trona nemişcarea, de parcă era hipnotizat.

Alt băiat cu un cuţit rânjind ostentativ, o bătrânică care-şi ducea tăcută o cratiţă de ciorbă către casă, alte siluete care începuseră să se arate în depărtare şi care promiteau ceva asemănător. Nu avusesem însă timp să mă fixez asupra vreunui element căci clipisem din ochi într-o secundă omniscientă, când parcă înţelegeam totul, pentru ca apoi să cad în inconştiență.

După o mare de nori cenuşii, zării un depozit uriaş, părăsit, împrejmuit de un gard de sârmă, prin care erau aruncate ca la întâmplare răngi sau bare de metal. Ploua, şi după umezeala pe care o resimţeam, cu teamă îmi dădusem seamă că mai demult începuseră picurii să se catapulteze din cer ca nişte kamikaze.

Eram înăuntru şi nici nu îmi dădusem seamă că eu fusesem cel care deschisese uşa… De parcă nici nu era vreo uşă… Asta mă înspăimânta… Cum poate ceva atât de tainic să n-aibă uşă? Sau poate că n-avea decât pentru mine…

M-am trezit alături de o mulţime de colegi din generală, câţiva prieteni din cartier şi alţi câţiva colegi de la liceu. “Cum de s-au întâlnit aşa, toţi?” mă întrebam.

Ştiau şi ei ce urmează să descoperim, însă nu erau prea tensionaţi, ca şi când dacă acea descoperire avea să-i înghită asemenea unei găuri negre, ar fi fost pe deplin împăcaţi cu ideea .

Înaintea mea o fată se agită oarecum vulgar. Era Sonia, o colegă de generală, una dintre acele fete pe care blugii stau atât de provocator lipiţi, încât o anume fantezie nu-ţi da niciodată pace când o şti aproape. Paşii spre ea, iar fată îmi zâmbi. În acel moment am realizat că Sonia nu era cea de acum, ci cea din urmă cu patru ani, când încă nu terminase gimnaziul.

După o clipă de stupefacţie acceptai situaţia, spunându-mi că oricum între timp fata se urâţise, slăbise prea mult, iar chipul i se ploşti într-un mod ciudat. Toate atemporalităţile spre bine deci… Cel puţin să ating fundul acela conturat de aceiaşi blugi vetuşti pe care îi aveam în memorie şi poate fără de care şi-ar fi pierdut o bună parte a farmecului.

De unde să mai iei însă posteriorul, căci iată, acum urc cu aceiaşi prieteni un lung şir de scări metalice ce rezonează la fiecare pas. Pe măsură ce urcăm mai sus, spre vârful de turn a cărui chemare o simţeam, rămâneam tot mai puţini până când, în cele din urmă, mai rămăsesem cu doi foşti colegi din generală: Alexandru şi Eugen. Îl luai pe Alexandru de mână, de frică să nu rămân singur. Celălalt rămase iremediabil în spate, într-un gol care mă fugărea.

Îmi căutăm drumul printre nişte cutii de lemn în care erau îngrămădite tot felul de obiecte învechite, care se încălecau până unde mi se îngustează orizontul – capul îmi era într-o continuă înţepenire.

Am rămas singur! Am simţit cum mâna lui Alexandru se scurge precum o pulbere printre degetele mele. Nu mai vedeam bine… De fapt, nu mai vedeam deloc, nici măcar propriile picioare sau palme. M-am întors orbeşte, căutând să-mi recuperez prietenii, strigându-i:

- Băi, băi, unde sunteţi?

M-am trezit în acelaşi aşternut alb pe care îl schimb odată la două săptămâni. Mi se făcuse scârbă de el. Dându-mi seama de ce am visat, după o clipă de uluire – deloc spaimă, ci doar sideraţie ca într-un moment revelator -, luai stiloul şi câteva foi pe care le aveam mereu la îndemână şi începui să scriu.

La televizor începea sa cânte pe televiziunea naţională acelaşi “Deşteaptă-te române” care în anumite circumstanţe îmi dădea fiori.

După ce am terminat de scris, mi-am luat geaca de piele şi m-am postat în poartă în aşteptarea laptelui pe care mi-l aducea un ţăran oportunist. Mă uitai spre poarta jegoasă a bătrânului pe care îl văzusem mort… Da, într-adevăr, murise în urmă cu mai bine de un an, complet singur…

Mădălina se îndreptă grăbită, cu două traiste în mână, probabil spre staţia de autobuz care nu era prea departe.

- Ceau, ce faci? am întrebat-o mai mult din politeţe, văzând graba ei, căci altfel, dacă nu ar fi fost grăbită, s-ar fi apucat să bârfească despre fiecare locuitor al oraşului.
- Bine, mă duc cu soțu-meo la ţară.

Credeam că nu am auzit bine, deşi acest simţ la mine era deosebit de ascuţit.

- La soțu-to la ţară? întrebai fără stridenţă, ca pentru o confirmare.
- Da, nu ştiai? M-am căsătorit… Acum mergem la mă-sa.

Am rămas prins în rapiditatea cu care trecea timpul în afara mea. Îmi venea să pun banala întrebare, sau mai bine spus învechita mustrare “şi pe mine nu m-ai chemat…”. De altfel, oricum nu m-aş fi dus decât dacă ar fi făcut nuntă la ea în grădină unde să le fi chemat pe cele mai frumoase fete din oraş – poate un alt vis de-al meu.

- Şi cum merge ?
- Ce, căsnicia? Bine mă… Lasă că-ţi vine şi ţie randu, şi atunci vezi tu.

La cât ies eu din casă, îmi va veni rândul când nu s-o mai fabrica hârtie iar filmele vor înceta să mai fie piratate, îmi zisem.

- Nu mai ieşi din casă… Ce dracu tot faci? Înveţi? Vrei să ajungi mare baștan, ă?
- Da… Poate asta era treaba cu depozitul şi cu scările… De când nu m-am mai întâlnit cu prietenii? Decât la liceu, şi acolo aşa, mai mult ca să nu înnebunesc sau să cad într-o stare acută de ipohondrie. După ce plec însă, sunt din nou în lumea mea.
- Morţii lui de om, că nu mai vine odată şi începe ploaia.
- Hai că te las, ceau mă! Şi să mai ieşi şi tu pe afară…

Cerul ce-i drept era ca în vis, de un cenuşiu murdar. Un strop grăsun mi se sparse în cap. Mă repezii sub streaşina uşii, aşezându-mă pe ultima scară de la intrare.

- Parcă el e capturat într-un depozit, nu eu… Începusem să vorbesc cu mine însumi cum făceam de multe ori.

Văzui tricolorul arborat pe casa lui Gabi şi-mi veni în gând din nou imnul.

- Mare patriot mă şi ăsta… începui să râd.
- Bă oare eu sunt singurul deşteptat, sau dimpotrivă, singurul adormit ?

Hotărâsem să-mi bag picioarele în el lapte, şi intrai în casă unde la vederea patului căzui din nou paralizat, de data aceasta însă într-un somn al uitării.