Off The Beaten Path: U2

Carte
Creaţie
Din echipă
Eveniment
- A trecut
- Am fost
- Concurs
Film
- Scurtmetraj
Foto
Interviu
Muzică
Părere

04.Feb.2010 / Uncategorized / 572 vizualizări /

M-am jucat de mai mult timp cu ideea unei noi rubrici – o rubrică preocupată nu cu grupuri obscure, ci cu perioade specifice din cariera unui anumit grup faimos. Logica ar fi destul de simplă – ai grupul sau artistul X, care e popular, super-cunoscut şi îndrăgit de toţi, etc. Well, biografii peste biografii fac foarte clar faptul că un artist foarte rar rămâne popular în mod constant. În general, cariera lor se aseamănă mai mult cu un montagne russe decât o linie dreaptă. Şi uneori unele grupuri trec prin mai multe stiluri sau experimentează foarte mult înainte de a da de vreun stil specific.Â

Rubrica asta s-ar ocupa exact cuÂ acele perioade din cariera unui grup faimos în care au avut stiluri diferite sau au experimentat mai mult comparat cu stilul de muzică cu care au devenit faimoşi.Â

Well, pentru a experimenta cu acest format şi a măsura viabilitatea lui, am găsit grupul perfect pentru un astfel de articol. Without further ado:Â

U2, 1991

Grup: U2
Aliniament:
Paul “Bono” Hewson – vocal, chitară ritm
Dave “The Edge” Evans – chitară, vocale backup, claviaturi
Adam Clayton – bas, claviaturi
Larry Mullen Jr. – tobe, percuţie, claviaturi
Origine: Irlanda
Cariera: 1976-prezent
Focalizare: 1991-2000Â

Ah, U2. Nu ştiu alt grup care-mi plac dar îmi provoacă atitudini atât de contradictorii – well, poate The Smiths sau The Cure. U2 sunt, în propriile lor cuvinte, “cel mai mare grup de rock din lume”, încă dinainte să mă nasc eu, faimoşi pentru sunetul lor incredibil de specific cât şi activismul lor socio-politic. Şi nu sunt mare amator al oricăruia dintre aceste două caracteristici. Pentru a nu deraia articolul, o să mă rezum la faptul că activismul lor e Un Lucru Bun dar felul în care îl realizează e enervant.Â

Acuma, sunetul specific U2. Sunt destul de sigur că atunci când cineva zice “U2″, se gândeşte inevitabil la sunetul lor “clasic” din anii ’80 – chitările cu ecou infinit ale lui The Edge,Â vocalele super-dramatice, cabotine ale lui Bono şi o secţiune de ritm care… well, care pur şi simplu există, totul împachetat într-oÂ producţie atmosferică aprovizionată în general ori de Steve Lillywhite, ori de Brian Eno şi Daniel Lanois. Problema e că e un sunet incredibil de formulaic, iar tendinţaÂ U2 de a transforma fiecare piesă într-un fel de imn super-grandios le dă din nefericire un caracter strident, “umflat”, neajutaţi de versurileÂ lipsite de subtilitate,Â surprinzător de naiveÂ pe alocuriÂ şiÂ în generalÂ enervant de moralizatoare. Poate mi-ar place mai mult albumele lor din anii ’80 şi post-2000 dacă aş avea sentimentul că ei ar recunoaşte ridicolul şi bathos-ul în care descind în cele mai proaste momente.Â Alas, U2 continuă să meargă pe aceeaşi cale fără vreo urmă de ironie sau autocunoaştere, orbi la faptul că execuţia lor transformă muzica lor într-o sursă excelentă de bathos.Â

Cu excepţia unei singure perioade. Dezastrul critic şi comercial Rattle and Hum în 1988 se pare că a provocat un semnal de alarmă grupului, care au răspuns printr-o schimbare masivă a absolut tot ce definea U2 în anii ’80. Zelul şi onestitatea au primit o uşă în nas, înlocuite de satiră, ironie şi post-modernism. Ecoul nesfârşit a fost aruncat la gunoi şi sociopolitica a fost abandonată în favoareaÂ suprarealismului, aÂ clasicului “sex, drugs and rock ‘n roll” şi satirizarea societăţii moderne, grupul asimilând în schimb influenţe dinÂ alternative rock, industrial rock (citând în particular influenţe din The Young Gods şi Nine Inch Nails), shoegazing (My Bloody Valentine, ce altceva?),Â Madchester (The Stone Roses)Â şiÂ muzică electronică/techno pentru a crea un nou sunet, unul “futuristic” şi incredibil de european – în contrast cu anii ’80 în care încercau să sune ca nişte americani, după cum au observat numeroşi critici. Hell, în anii ’90 muzica U2 era nu numai interesantă, darÂ chiar distractivă.Â U2 beingÂ fun – imagine that. Momentul în care s-au întors la sunetul strident, deficient de ironie cu All That You Can’t Leave Behind a marcat de asemenea momentul în care eu m-am dat jos din tren.Â

Plus, chiar îmi doresc să “apăr” într-un fel albumele din anii ’90 care (cu excepţia unuia)Â sunt în general subestimate şi respinse prea uşor de către fanii “old school”. Yeah, ştiu că e puţin ironic un asemenea sentiment venind din partea mea, dar, hei, ce să-i faci.Â

U2 şi-au inaugurat noua epocă “experimentală” sau oricum vreţi să-i ziceţi cu cel mai bun album de-al lor, Achtung Baby (1991). Fiind un mare succes critic şi comercial, detaliile despre înregistrarea sa au intrat puţin în domeniul mitologizării – faptul că grupul aproape s-a desfiinţat în timpul sesiunilor stresante din studioul Hansa Tonstudio înÂ Berlin, revizitarea cu succes a materialului în oraşul natal Dublin, comentariul lui Bono că albumul sună ca “patru oameni tăind The Joshua Tree“, declaraţia producătorului Brian Eno că intenţia albumului era de a face fanii să creadă “că oriÂ casetofonul lor era stricat,Â ori cumpăraseră albumul greşit“. De fapt, marea mea surpriză re-ascultând Achtung Baby este că nu reprezintă o ruptură completă de sunetul vechi U2 – în particularÂ The Edge încă depune riff-urile sale atmosferice pline de ecou/reverb destul de des. Dar în rest, Achtung Baby este o reinvenţie de succes. U2, cuÂ Brian Eno, Daniel Lanois şi Steve LillywhiteÂ din nou ca producători,Â îşi reconstituie complet sunetul, transformându-l într-un alternative rock abraziv cu multă distorstionare şi împrumutând elemente din majoritatea genurilor predominante în acel an -Â industrial rock (“The Fly”), shoegazing (“Who’s Gonna Ride Your Wild Horses”), Madchester/dance-rock/funk-rock (“Even Better Than the Real Thing”, “Mysterious Ways”, etc.) şi altele. Ştiu că sună ciudat, dar în ciuda faptului că din punct de vedere sonic Achtung Baby pare că a fost hrănit unui polizor, este totuşi plin de melodii reuşite (contrastul între riff-urile agresive şi cele atmosferice este foarte efectiv aici)Â şi are un caracter în general optimist – well, până la sfârşitul super-deprimant, bineînţeles (“Acrobat” plus balada electronizată “Love Is Blindness”). Iar, indiferent dacă e vorba de piesele extraordinare (începutul energetic “Zoo Station”-”Even Better Than the Real Thing”, ultimul cu un solo de chitară slide mişto de The Edge,Â balada mega-deprimantă şi super-faimoasă “One”, industrial-funk-rock-ul “The Fly”, sunând ca un amestec între Nine Inch Nails şi The Stone Roses,Â funk-rockul cu percuţie orientalăÂ ”Mysterious Ways”, piesa dramatică în măsura 12/8 “Acrobat”,Â funebrulÂ ”Love Is Blindness”) sau cele pur şi simplu bune (rock-ul dramatic “Until the End of the World”, shoegazingul “Who’s Gonna Ride Your Wild Horses”, grandiosul-dar-într-un-sens-bun “So Cruel”, cu o secţiune de viori, destinsul “Tryin’ to Throw Your Arms Around the World”, “Ultraviolet (Light My Way)”), toate sunt bine echipate în domeniile “melodii memorabile” şi “calitate” – nu vă lasaţi păcăliţi de faptul că piesele sunt scufundate într-un ocean de distorsionare. În vederea schimbării reuşite şi pieselor memorabile, nu e greu de văzut de ce Achtung Baby e cel mai bun album U2. Hell, are un loc asigurat în panteonul albumelor-”renovare” de succes (de exemplu: Graceland, Screamadelica, 90125, The Black Album, Revolver, ş.a.m.d).

Combinaţia dintre melodii de pop/rock şi abrazivitate sonică plus producţie trăsnităÂ a lui Achtung Baby a adus grupului o nouă audienţă de alternative rock şi, well, le-a insuflat viaţă nouăÂ - turul impresionant Zoo TV în sprijinul albumuluiÂ a ajutat şi el. Pe Zooropa (1993), U2 folosesc prilejul noului lor succes pentru a se afunda şi mai mult în experimente cu electronice, techno, industrial rock, combinându-le cu stilul lor de alternative rock. Cu Mark “Flood” Ellis (Nine Inch Nails, The Jesus and Mary Chain) şi Brian Eno din nou în scaunul de producător (plus The Edge), Zooropa păstrează caracterul abraziv, polizat al lui Achtung Baby dar îl face mai discordant, adăugând mai multe drum machine-uri, sintetizatoare, sample-uri şi bucle de benzi – yeah, muzica de pe album sunăÂ ”futuristic” (cum s-o zice în română, nu ştiu)Â şiÂ ”europeană”, cu influenţe evidente din Low, “Heroes” şi Lodger de David Bowie. În plus, caracterul optimist, introspectiv al lui Achtung Baby s-a transformat aici într-o satiră la adresa societăţii moderne şi a tehnologiei. Ce să zic aici – satira de aiciÂ e la fel de evidentă şi lipsită de subtilitateÂ ca activismulÂ super-serios al lui Bono (creând o întreagă piesă din slogane comerciale cu “Zooropa”? How clever…), dar cel puţin grupul demonstrează un simţ al umorului şi ironiei ce-l face mai tolerabil (nimic nu e mai enervant decât un tip fără simţul umorului care-ţi ţine predici). Din punct de vedere al pieselor, sunt ceva mai puţine piese excelente ca Achtung (în acest caz: tripartitul “Zooropa”, începând ca o piesă ambientală tensionată, continuând caÂ alt-rock atmosfericÂ şi terminând ca o piesă optimistă, industrial rock-ul hipnotic “Numb”, cu vocale monotone de The Edge, fuziunea house-rock “Lemon”, amintind într-o oarecare măsură de Screamadelica şi având un refren chiar frumos, alt-rock-ul mai “convenţional” “Stay (Faraway, So Close!)”, asemănându-se puţin cu “High and Dry” de Radiohead, industrial rock-ul ameninţător “Daddy’s Gonna Pay For Your Crashed Car”, ambientalul “The First Time”), dar restul materialului este la fel de bun (combinaţia între ritmuri de techno-funk-rock şi chitări de Joshua Tree din “Some Days Are Better Than Others”, monotonulÂ ”Dirty Day”, atmosfericul “The Wanderer”, care are un fundal muzical bun şi ambiental şiÂ vocale backup de The Edge,Â dar nu-s mare amator al vocalelor lui Johnny Cash…) – OK, cu excepţiaÂ luiÂ ”Babyface”, care nu-mi place mai delocÂ -,Â făcând din Zooropa o continuare bună de la Achtung Baby.

Acuma, uite ceva ce tinde să perplexeze până şi mulţi fani înrăiţi U2. În 1995, U2 şi Brian Eno au creat un proiect marginal şi au înregistrat un album sub pseudonimul “Passengers”, Original Soundtracks 1 (1995). Aparent, conceptul albumului a fost să creeze piese pentru coloanele sonore ale unor filme imaginare, cu excepţia a câtorva piese care au apărut în filme adevărăte – Heat, Beyond the Clouds, Miss Sarajevo şi Ghost in the Shell, dacă sunteţi curioşi (am Ghost in the Shell şi-i voi face o cronică eventual, dar nu ştiu ce-i cu restul în afară de faptul că există). În afară de membrii U2 şi Brian Eno, albumul conţine şi contribuţii adiţionale din partea aranjorului Craig Armstrong (“Miss Sarajevo”), producătorului de trip-hopÂ Howie B (“Elvis Ate America”), vocalistaÂ Akiko “Holi” Kobayashi (“Ito Okashi”) şi, I swear I’m not fucking making this up, Luciano Pavarotti (“Miss Sarajevo”). Whoa, dude. Original Soundtracks are o influenţă mai pronunţată din partea lui Brian Eno, fapt reflectat în sunetul său:Â în contrast cu industrial-techno-pop-rockul “futuristic” de pe Achtung şi Zooropa,Â Soundtracks se afundă şi mai mult în experimentalism. Astfel,Â multe din piese sunt complet sau predominantÂ instrumentale (“United Colours”, “Always Forever Now”, “BeachÂ Sequence”, “One Minute Warning”, “Plot 180″, “Theme from The Swan”Â Â şi destinse, cu un sunet mai apropiat de ambient şi muzică electronică decât alternative rock (multe sintetizatoare, electronice şi sample-uri…)Â şi un caracter în general eteric. Supriza este că Passengers au reuşit să scoată din toată asta un album interesant din punct de vedere sonic şi pe alocuri chiar memorabil. Sigur, există nişte piese slabe (tâmpenia pură “Elvis Ate America”, disonantul “United Colours”), iar albumul are o problemă de secvenţare – “Theme from The Swan” ar fi un mod excelent de a termina albumul, dar au aruncat techno-rockul “Theme from Let’s Go Native” la sfârşit. Dar cu totul, există destule piese bune (fuziunea ambient-drum ‘n bass/techno “Always Forever Now”, “A Different Kind of Blue”, cu vocale de Brian Eno, techno-ul frenetic “One Minute Warning” a/k/a piesa din Ghost in the Shell, “Theme from Let’s Go Native”, trip-hopul “Corpse (These Chains Are Way Too Long)”, cu vocale de The Edge, “Plot 180″, care sună de parcă s-ar potrivi într-un joc video) şi câteva care se disting precumÂ ”Slug” (combinând un ritm tribal-industrial cu chitări şi sintetizatoare ambientale), piesa ambientală relaxată “Your Blue Room” (cu un vocal de Adam Clayton spre sfârşit), instrumentalulÂ ”Beach Sequence” (cu pian de Bono), balada “Miss Sarajevo”, “Ito Okashi” (cu vocale frumoase de Akiko “Holi” Kobayashi) şi “Theme from The Swan”Â pentru a face din Original Soundtracks 1 un experiment cu totul reuşit.

Tot în 1995, U2 au contribuit o piesă, “Hold Me, Thrill Me, Kiss Me, Kill Me”, la coloana sonoră a filmului Batman Forever. Piesa în sine e foarte bine făcută,Â un alternative rock/glam rock foarte “cinematic” (hello, secţiune de viori!) şi “fun”Â care merită ascultat. În plus,Â sintetizatoarele şi electronicele folosite practic prevestesc direcţia următorului album.

Pop (1997) e destul de faimos drept momentul în careÂ şi-au supraapreciat norocul şi fanii au început să-i dezerteze, crezând că au dus toată chestia cu ironia şi auto-parodia prea departe. Dumbasses. Dar asta nu schimbă faptul că U2 au făcut o adevărată greşeală aici: l-au lăsat pe managerul lor să le programeze turneul înainte să înceapă munca la album. Previzibil, au fost forţaţi să scoată albumul practic neterminat în martie 1997 şi au înregistrat practic până în ultima secundă – refrenul lui “Last Night on Earth”, de exemplu, a fost înregistrat în ultima noapte înainte ca albumul să fie masterat. OK, OK, muzica. Pop reprezintă culminarea experimentelor făcute în anii ’90, U2 aici dedicându-se unui stil de techno-rock: riff-uri de rock amestecate cu ritmuri super-funky de dans, mult sampling, multe sintetizatoare, electronice, drum machine-uri, bucle de benzi, etc. Iar, în majoritatea albumului, grupul împreună cuÂ producătorii Mark “Flood” Ellis, Howie B şi Steve Osborne, reuşesc să-i dea colajului ăsta uriaş un caracter coeziv, lipsit de artificialitate. Acuma, problemele. Faptul că albumul a fost grăbit în producţie devine evident în anumite piese ce sună neterminateÂ sau sunt doar slabeÂ (discordantul “Gone”, experimentul de trip-hop nereuşit “Miami”, târşâitul “Please”), iar Bono a crezut c-o să fie o idee bună să strice petrecerea (bloody party pooper…) adăugând versuri şi mai lipsite de subtilitate şi pe alocuri sentimentaleÂ ce “satirizează” societatea într-un mod enervant (“The Playboy Mansion”, “Miami”, “Staring at the Sun”,Â ”If God Will Send His Angels”Â etc.).Â Hei, nu-mi fă mie morală sau te plânge în timpul unui album amuzant de techno-rock, e pur şi simplu enervant.Â Nadirul din acest punct de vedere e reprezentat de “Mofo” – o piesă super-mişto de techno stricată de versurileÂ enervant de plângăcioaseÂ despre cum lui Bono îi lipseşte mama.Â Shut the fuck up you killjoy, I’m trying to have fun here. Grr. Dar în rest, materialul e cât de cât solid (“Do You Feel Loved”, balada convenţională okay “If God Will Send His Angels”, “Staring at the Sun”,Â destinsulÂ ”The Playboy Mansion”) şi există câteva piese excelente (techno-rock-ul reuşit “DiscothÃ¨que”, “Mofo”, ce sună ca o piesă din The MatrixÂ cu sus-menţionatele versuri enervante, rock-ul energetic fortificat cu ritmuri electronice “Last Night on Earth”, balada “mellow”, uşor sinistră influenţată de trip-hop “If You Wear That Velvet Dress”, cu claviaturi de Marius de Vries,Â rock-ul disperat “Wake Up Dead Man”) ce fac din Pop un sfârşit adecvat pentru epoca experimentală U2.