24.Nov.2009 / Uncategorized / 1,312 vizualizări /

Ochiul magic

Articol scris de “Chiar eu“

Caut în portmoneu o monedă de 50 de bani. Buzunarul special cu monede e rupt şi simt cu degetul o monedă strecurată în compartimentul cu cărţi de vizită. Mă apuc să scotocesc mai repede, pentru că o văd pe vânzătoare cum mă presează. Ce naiba, e şi ea femeie, ar trebui să ştie că dacă nu-mi găsesc banii la timp nu e din rea intenţie. Mă decid să scot toate hârtiuţele cu adresele şi numerele de telefon ale unor cunoscuţi“¦ dau în sfârşit restul pe care trebuia să-l achit şi îmi pun în grabă mărunţişurile la loc în compartimentul lor. Ei, de data asta poate să se supere şi să-şi dea ochii peste cap cât vrea, am scăpat o bucăţică de hârtie atât de mică încât nimeni nu a remarcat, dar eu ştiu cât este de importantă şi nu am de gând să plec din faţa tejghelei până nu o găsesc. Mă aplec şi cu tocul lovesc pe tipul din spate. Bărbaţii la cumpărături sunt foarte stresaţi şi reacţia lui nu întârzie să apară. De fapt e ceva ce am în comun cu ei, nici mie nu-mi plac cumpărăturile astea de rutină. Tipul impacientat şi vânzătoarea transpirată din cauza căldurii pot să se bucure:am găsit în sfârşit ceea ce căutam.

Ies din îngrămădeala şi căldura din magazin, gândindu-mă că dacă aş fi vânzătoare pe o vreme din asta, iar aerul condiţionat nu ar merge aş fi foarte aproape de nebunie. Mă aşez pe o bancă şi-mi desfac un nectar, atât îmi permit din când în când, iar ăsta e preferatul meu şi nu mai am răbdare să ajung acasă ca să-l deschid şi să-l împart cu Vlad. Îmi amintesc de hârtiuţă şi mă cuprinde râsul. E atât de mică încât cei din magazin,care desigur nu au văzut-o au crezut că-mi bat joc de ei. Trebuie să recunosc că nu am purtat niciodată cu mine poza vreunui iubit, nici chiar a lui Vlad pe care îl iubesc atât de mult şi sper că ne vom căsători cât de curând. Hârtiuţa asta minusculă care mi-a dat atât de furcă acum un minut e o bucăţică dintr-o fotografie. Au trecut ceva ani de atunci, cred că e ceva ereditar, mama strângea şi ea unele lucruri a căror amintire o păstra mai bine decât a multor lucruri pe care tata le considera mai importante. De exemplu mama nu a ţinut niciodată minte numărul tatei de la serviciu, pe care îl suna zilnic, dar nu a uitat niciodată de panglica roşie din sertarul de sus al dulapului pe care, după ce scoate aşternuturile curate, o aşează în aceeaşi poziţie de fiecare dată. Cică a găsit-o când era mică într-un copac de la ţară şi cum cu o zi înainte bunica îi povestise un basm cu Ileana-Cosânzeana care purta o panglică de culoarea focului, ei bine mama a păstrat şi acum amintirea acelor zile in sertarul cu aşternuturi.

Da, atunci cred că de-abia ieşisem pe terasă să fumez o ţigară dupa ce Victor mă făcuse să mă simt, pentru prima dată în viaţă, femeie şi voiam să-i imortalizez figura adormită în aşternuturile albe, voiam ca noaptea să nu se mai termine, şi-mi era puţin frică să adorm şi să ratez răsăritul, prima zi de când eram femeie. Am închis ochii doar pentru câteva secunde ca să simt vântul care bătea spre mine“¦auzeam frunzele şi am simţit nişte atingeri fine pe obraji. M-am speriat la gândul unor musculiţe, dar apoi mi-a fost ruşine că nesiguranţa mă făcuse să pierd momentul. Când m-am uitat pe marginea balconului am văzut o puzderie de mici bucăţele de hârtie plastifiată. Erau rămăşiţe ale unei poze. Nu trebuia să asamblezi zecile,sutele de fărâme ca să-ţi dai seama că erau probabil din fotografia iubitului ingrat. Adică cine ar mărunţi fotografia bunicii pentru că budinca a fost prea moale? Erau multe resturi închise la culoare care,deşi era încă întuneric şi nu desluşeam nuanţele erau probabil peretele din spate, iar ceea ce sărea în ochi era chipul“¦ unei fete, mi-am dat seama când am aprins bricheta în apropierea unei bucăţele în care se vedea ochiul şi puţin din sprânceana arcuită. Imediat m-am gândit să mă uit în sus, dar înspre etajele superioare, nimic. Am aruncat bucăţile cu excepţia celei în care se distingea ochiul. Pe asta am pus-o pe interiorul chiloţilor şi inexplicabil am intrat în cameră şi am început să mă îmbrac. Să-l fi văzut pe Victor nedumerit: oare urma să spun la toată lumea că nu e bun de nimic,oare chiar nu-mi plăcuse“¦ ce nostim, dar nici eu nu eram în apele mele, nu ştiu ce mă apucase că fără prea multe explicaţii am vrut să ajung acasă. L-am lămurit totuşi, am încercat de fapt, pentru că nu prea avea cum să mă creadă, că a fost o noapte fantastică şi că nu are de ce să-şi facă griji, toate colegele vor afla cât e de armăsar. Am ieşit val-vârtej şi prin lumina răsăritului m-am îndreptat spre locuinţa alor mei. Mi-a fost frică să nu pierd micul meu suvenir şi am încercat să-l caut uşor cu mâna, dar era o oră cam incomodă, când pe stradă începeau să apară indivizi dubioşi. Am decis că, dacă poza era într-adevăr un semn, atunci o voi găsi acasă.

Când am ajuns în sfârşit nu reuşeam s-o găsesc acolo unde o pusesem. Coborâse în goana mea nebună şi ca printr-un miracol am găsit-o în sandale. Până s-a făcut ora opt dimineaţa, când ai mei veneau din vacanţă, am studiat atentă ochiul căprui cu zâmbetul, întristarea şi neliniştea lui. Era într-adevăr incredibil că în aceeaşi noapte atât eu cât şi cei doi îndrăgostiţi, avusesem parte de un moment unic. Am înţeles de ce mama avea atâtea fleacuri la care ţinea atât şi am rămas îndrăgostită de acea dovadă a trăirii universale, acea legătură necunoscută cu o persoană deasemenea necunoscută. Soarele răsărise deja de mult, iar eu încă trebuia să-i găsesc o explicaţie plauzibilă lui Victor care rămăsese săracul complet nedumerit de cele întâmplate.

Am ajuns acasă, am pus pe dulap sacoşele cu ce am cumpărat şi citesc mesajul de la Vlad: ““¦Te sărut mult, Vlad!“, aşa se sfârşesc toate bileţelele lui indiferent că e plecat să rezolve ceva la firmă sau că e până la patru să-l ajute pe Domnul Cornea cu antena de televizor. Acum e la servici, dar nu a uitat să-mi recomande o expoziţie de fotografie.

E la câţiva paşi distanţa, de fapt am trecut şi eu pe acolo dar nu prea poţi să stai în faţa unui tablou sau a unei poze cu câte o sacoşa în fiecare mână. Ceea ce-mi place cel mai mult este să fiu singură în sală ca astfel să mă bucur de expoziţie.

E ora perfectă de altfel, nici un vizitator, doar un ghid care îşi face vânt cu o prezentare. Trec de la fotografie la fotografie, de la nuduri la văi dezvelite, de la poze gri la cele mai interesante degradeuri de culoare. Piesa de rezistenţa este un copil cu cea mai nevinovată faţă pe care poate să o aibă cineva, iar imediat alături este un colaj, care, ghidul mă încredinţează, îl reprezintă pe autor, doar că anumite părţi ale feţei sunt înlocuite de trăsături feminine: bărbia, o parte din buze şi ochiul drept. Ghidul mă lasă singură, nu înainte să-mi mai spună o dată că piesa de rezistenţă este alături. Dar după ce se retrage într-un colţ rămân tot în faţa colajului. Aceeaşi întristare, combinată cu un zâmbet, aceeaşi strălucire în ochiul drept. Ochiul stâng, al autorului e rece, serios, misterios, dar nu antagonic ci complementar cu cel feminin. Nu mai ştiu exact ce am simţit pe moment, dar am scotocit din nou prin portmoneu şi am scos la suprafaţă fragmentul de fotografie. Era mărit în colaj, dar nu era doar acelaşi ochi ci aceeaşi poză.

Intrigată l-am întrebat pe supraveghetor unde îl pot găsi pe fotograf şi acesta, mirat, m-a condus până la etaj unde i-am recunoscut chipul încruntat într-o partidă de şah. M-am apropiat şi cum era ciudat să-l întrerup în cercul lui select cu o întrebare direct㓦 “Eu am celălalt ochi“¦“, i-am şoptit la ureche. Bătrânul cu care juca şah mi-a răspuns indignat: “Nu-i mai spuneţi doamnă că oricum mă bate, chiar e nevoie să-l ajute toată lumea!“

Am mers cu Dan Crinţescu până la un pub din apropiere.

A fost greu să-i explic la început cum făcusem rost de bucata de fotografie, dar apoi am reuşit în sfârşit să îi pun întrebarea care mă obsedase încă de atunci când mi-am dat seama de congruenţa pozelor:

-De ce ai revenit la fotografia pe care cu câţiva ani în urmă o rupsesei. Te-ai împăcat cu EA?

-EA nu a fost niciodată a mea, nu a făcut parte din lumea mea, nu atunci“¦ EA a fost întotdeauna un ideal, ochiul EI m-a fermecat, ochiul meu a fost doar o copie“¦ alăturarea nu am putut să o fac decât după ce am trecut de un hop mare în viaţa mea, am reuşit să trec un prag, să schimb din rădăcini toate concepţiile mele despre existenţ㓦 poza asta am rupt-o de mai multe ori: prima dată când ochiul EI mă hipnotiza am rupt şi aruncat pe geam mărturia EI, a doua oară am ars resturile, iar a treia oară am înghiţit fragmentele. Acum sunt gata să pornesc în căutarea EI, în căutarea fericirii pentru că acum îi pot suporta privirea. Am deschis expoziţia doar ca să o aduc aici, în rest nicio lucrare nu are nicio importanţă, n-am anunţat-o pe aceasta ca pe piesa principală pentru că e mult prea intimă ca să permit unor critici să îi ia strălucirea cu privirile lor insistente.

Dan Crinţescu a plecat apoi înspre expoziţia sa privind pe un ecran aflat în sala de sus toţi participanţii la expoziţie. O căuta aşteptând-o. EA urma să apară, era doar o chestiune de timp…