20.Sep.2010 / Părere / 1,332 vizualizări /

O societate pestriţă

Societatea din ziua de astăzi e multicoloră şi pestriţă, în sensul că există stiluri, mentalităţi, principii ce diferă de la om la om ceea ce este şi normal. Însă sunt şocată adesea când privesc spre generaţiile ce vin din spate ce zdrobesc parcă şi distrug ceea ce au creat altele. Nu insinuez că sunt generaţii inferioare celor ce au fost cândva, fiecare generaţie a avut perioada sa de glorie, vremea sa, posibilităţile oferite la momentul acela. Problema mea,dar de fapt să nu o numim problemă, e doar o uşoară indignare ce-mi ridică semne de întrebare. De ce se imită tinerii de 14-17 ani atât de mult? Parcă nu mai au acel ceva ce ne face pe fiecare dintre noi unic.

Lipseşte unicitatea aceea. Se merge mai mult pe spiritul de turmă din câte am observat; însă intenţia mea este să nu generalizez. Cunosc persoane ce la vârste fragede, când poate unii încă copilăresc aceştia dau dovadă de suficientă maturitate fiind nevoiţi să-şi ia viaţa în mâini şi să şi-o aşeze pe cărarea vieţii. Prea multe principii de grup. Unde este individualitatea? A nu se înţelege greşit. Când mă refer la individualitate nu mă refer la singurătate. Ideea de grup, de unitate este utilă, te învaţă să te integrezi, te modelează, te ajută să capeţi cu timpul experienţă în a interacţiona uşor, îţi poate oferi calităţi de lider ulterior. Însă uneori nu trebuie să gândeşti tu, ca individ, pentru tine?

Sau preferi să gândească grupul respectiv, anturajul, şi pentru tine? Susţin ideea de grup. Mi-aş fi dori un grup unit şi stabil de prieteni pe care să ştiu că mă pot baza, dar oare anturajul uneori nu te poate influenţa într-un mod greşit? Nu te poate determina să faci lucruri negândite? E oare bine ca la 13 ani să fumezi? E oare bine ca la vârste la care în loc să explorezi frumuseţea vieţii, să observi fiecare detaliu în parte, să te bucuri de nimicuri, tu să prefer în schimb o sticlă de vodka după ore sau un gram de iarbă? M-a întristat. Prima zi de şcoală m-a întristat. Am văzut ce vine din urmă şi nu mi-a plăcut deloc. Nu cred că aveam noţiunea clară prin clasă a 6-a a cuvantului ”sex”.

De fapt sunt sigură că nu o aveam. Da, e posibil că părinţii să-şi fie educat copiii timpuriu, oferindu-le informaţii pentru ca mai târziu să nu fie şocaţi si coplesiti de infromatiile noi. Însă nu e cam devreme? Pe mine mama nu m-a “inițiat” în “tainele” sexualităţii. Pe la vârstă de 15-16 ani am primit două volume intitulate ”Lectii particulare despre sex” şi de acolo am aflat eu ce şi cum. În schimb observ la generaţiile acestea că sunt mult prea informaţi, mult prea conectaţi, se sufocă unii pe ceilalţi, îşi doresc cât mai multe relaţii, însă de aici până a afirma că iubeşti… E mult spus că iubeşti şi la 30 de ani, darămite la 15. Cum să iubeşti? Cum să întreţii relaţii sexual, tu copil fiind? Spre unde se întreabă generaţiile ce vin? Spre nicăieri? Spre deşertăciune? Dacă de la vârsta asta există atâtea activităţi atât psihice cât şi fizice, ulterior, peste câţiva ani cum va mai fi? Veţi fi epuizaţi? Ştiu, sunt conştientă că există diferenţe destul de mari de la generaţie la generaţie. Spre exemplu mama nu a fost niciodată într-un club, eu prima dată am călcat într-un club în clasa a 9-a, iar aceşti copii deja se consideră stăpâni pe viaţa lor. Oare ei sunt conştienţi?

Voi, cei de 18 ani în sus, ce părere aveţi despre societatea ce se va forma ulterior cu ajutorul generaţiilor noi? M-a “inspirat” societatea asta, i-am privit şi n-am privit doar spre cei “necopți”, ci şi spre aşa zişii prieteni şi cunoştiinţele pe care le am la care descopăr pe zi ce trece mai multe lucruri. Prieteni pe care îi credeam aproape de sufletul meu sunt de fapt cei mai îndepărtaţi, cei ce nu sunt compatibili cu tine, dar tu îţi dai seama târziu şi te folosesc ca pe un şerveţel în care îşi descărcă amarul şi lacrimile iar când nu mai poţi fi refolosit te aruncă şi uită de tine. Așa tu ajungi un alt gunoi şi o altă parte încheiată din viaţa lor. Sunt sigură că sunt sensibilă, poate uneori mult prea, însă oricine mai devreme sau mai târziu descoperă şi observă schimbările ce au loc în jurul său. Indignarea mea se îndreaptă şi spre generaţia noastră – cei de 18, 19 ani, cei ce sunt inconştienţi şi îşi bat efectiv joc de viaţă lor şi odată cu a lor de persoanele din jur ce le voiau binele.

Am ajuns la concluzia că dacă pui prea mult suflet nu merită, iar dacă nu pui şi păstrezi distanţa eşti judecat şi catalogat. Însă mai bine distant decât să ai parte doar de lucruri pasagere, efemere ce nu-ţi aduc decât stropi de fericire ce mai apoi se transformă într-o furtună de regrete. Parcă grindina te loveşte şi te loveşte, iar tu nu poţi decât să încerci a te feri. Uneori însă nu e suficient să te fereşti şi te doare. Produce răni şi suferi, mai mult sau mai puţin. Întotdeauna am crezut şi am avut speranţa că ceva se va schimba, că noi, tinerii, ne vom uni şi vom schimba ceva. Voluntariat? Când le pomeneşti de aşa ceva, e ca şi cum le-ai fi spus să se înjosească. Ce e rău în a fi solidar, ce e rău în a oferi nădejde altora? M-am alăturat de fiecare dată celor ce mi s-au părut dornici de a face ceva, de a culturaliza, de a schimba ceva, oricât de mică ar fi schimbarea şi o voi face în continuare. Căci atâta timp cât mai există câţiva ca noi, ca tine, ca el, ca ea, ca voi – dornici de a colabora şi de a lua inițiatva înseamnă că nu e totul pierdut. Poate va fi pierdut în timp, însă acum mai avem noi “cârma” şi putem să navigăm pe marea noastră a adolescenţei, căci e infinită şi copil rămâi indiferent de vârsta din buletin.

Şi nu, nu e doar o perioadă tulbure de-a mea, e pur şi simplu realitatea ce mi-a oferit şansa să văd ce mă înconjoară, mi-a luat vălul de pe ochi atunci când aveam nevoie şi nu m-a mai lăsat să mă mint singură, să mă mai mint că România va deveni altfel şi se va ridica la alte standarde. Nu zic că e imposibil, însă pe zi ce trece parcă deznădejdea mă înconjoară mai mult. Poate nu sunt suficient de optimistă, e posibil. Voi duce o bătălie cu mine însămi şi mă voi pune la punct. Însă până atunci parcă mi se conturează şi mai mult pe zi ce trece ideea de a pleca în afara ţării la studii şi poate şi pentru o viaţă acolo apoi.

Oricum, sunt din ce în ce mai puţine lucruri ce mă fac să mă simt bine în această ţară şi promit că voi încerca să resimt fericirea, să o apreciez în lucrurile mărunte. Trebuie întotdeauna să vezi şi partea plină a paharului. Primul pas ar fi să-mi cumpăr un pahar şi apoi să încep să lucrez. Nu e bine să te înconjori de fantasme, nu e bine să crezi în ele, să crezi în persoane ce sunt simple piedici şi se ascund după măşti care mai de care mai sofisticate pentru a nu-i putea tu, spectatorul, să-i recunoşti, însă nici să te ascunzi în tine şi să nu mai ieşi din cochilia ta imaginară.

Oricât de crudă e realitatea, deocamdată e a noastră şi trebuie să o înfruntăm.