O experienţă de neuitat: Coldplay

În unele cazuri este bine ca visurile să rămână visuri şi să nu se împlinească niciodată. Aceasta a fost situaţia şi cu concertul Coldplay, pentru care m-am deplasat anul trecut 500 de km.

Coldplay a fost un mare vis de-al meu. A fost trupa care prin 2008 declarase într-un interviu ceva de felul următor: “Chiar dacă acum fac parte din UE, în următorii 5 ani nu plănuim să ţinem concerte în România sau Bulgaria.”

Aflându-mă vara trecută în Berlin am aflat de prezenţa Coldplay la Festivalul Open’Er din Polonia. Acesta urma să se desfăşoare în Gdynia, o localitate aflată pe malul mării, la 500 km de Berlin.

O experienţă de neuitat: Coldplay

Ocazia n-a putut fi ratată, cum aflat de festival am şi cumpărat bilete pentru ziua în care cânta Coldplay. 54 Euro de persoană. În ziua plecări era supra-extaziată şi fericită, habar n-aveam că în următoarele 24 de ore aveam să pierd orice urmă de entuziasm. Dimineaţa de vreme am plecat cu trenul spre Stettin, de acolo trebuia să schimbăm trenul spre Gdansk/Gdynia.

Nu vă spun multe despre călătoria cu trenul, decât că a durat mai bine de 5 ore, timp în care am stat în picioare, căci în compartimentele destinate pentru 8 persoane stăteau deja 12-14 fiinţe grămadă una peste alta. În jurul prânzului am ajuns în Gdynia ca sardelele, frânţi de oboseală. Nimeni nu vorbea engleză sau cel puţin nimeni nu vroia să vorbească engleză. Cu toate că autobuzele către Festivalul Open’Er plecau fix din faţa gării, ne-a luat cam jumătate de oră să le găsim, căci toate semnele şi toate indicatoarele erau în poloneză.

În cele din urmă totul a mers bine, am ajuns la festival cu bine şi am început formalităţile de intrare. Totul era un mare haos de case de intrare sortate pe nişte criterii tâmpite şi nimeni nu vorbea engleză cât să ne lămurească. Am mers la o casă de intrare şi am fost trimişi la cealaltă. Am mers la cealaltă casă de intrare şi am fost trimişi înapoi la prima. În tot timpul ăsta duceam în spinare un rucsac greoi care mai avea puţin şi mă cocoşa până la pământ.

Ţin minte că ne-am învârtit pe-acolo în disperare atât de mult încât am reuşit să intrăm în incinta festivalului abia pe la ora 19. Eram praf, ruptă, semi-moartă, dar abia aşteptam să aud Coldplay. Eram încă convinsă că toate chinurile se meritaseră.

O experienţă de neuitat: Coldplay

În jurul orei 20 au urcat pe scenă The National, trupă pe care nu o mai ascultasem până atunci şi mi-au plăcut foarte mult. Eram undeva în primele 15 rânduri în faţa scenei, atmosfera era puţin încordată însă decentă. Aveai puţin aer în stânga şi-n dreapta şi nimeni nu se aventura să-ţi rupă vreo coastă într-o criză frenetică de pogo. Pe la 22 însă au urcat pe scenă Coldplay şi n-am apucat să mă bucur de moment decât 10 secunde căci ce a urmat a fost cumplit.

Primul cântec din recitalul lor a fost “Hurts Like Heaven”. Mase de oameni au început să plonjeze cât mai aproape de scenă. Nu avea importanţă că se calcă unii pe alţii în picioare, că îşi scot ochii, că îşi provoacă unii altora suferinţă. Am ajuns rapid o masă de oameni lipiţi unii de alţii, complet imobilizaţi într-o continuă îmbrânceală dureroasă. Începuserăm să transpirăm unii pe alţii. Apoi cineva din spate a făcut de fericire o criză de epilepsie, mi-a aruncat un pumn în obraz şi-apoi a dat cu capul de aparatul meu foto. Obiectul s-a spart. Atunci am hotărât că e momentul să ies.

Pe când Chris Martin făcea atmosferă pe “Lost”, cântecul meu preferat, eu luptam să mă depărtez de scenă. Spre nemulţumirea bodyguarzilor am găsit o singură cale de a face asta: să sar pe culoarul de VIP. Nu au avut timp să reacţioneze, am sărit gardul şi am luat-o la fugă cât mai departe de scenă.

Mirosind a transpiraţie şi a cine ştie câte alte lichide ne-am întins undeva pe iarbă şi am ascultat restul concertului din depărtare:  The Scientist, Shiver, Violet Hill, God Put A Smile Upon Your Face, Everything’s Not Lost, Us Against The World, Politik, Viva la Vida, Charlie Brown, Life Is For Living, Clocks si Fix You. Acela nu fusese concertul Coldplay pe care mi-l imaginasem.

Am vorbit apoi cu prieteni, care au fost pe la concerte în UK, Spania şi alte ţări şi mi-au spus că peste tot e la fel… dar că ei s-au obişnuit cu “atmosfera” şi că le place. Nu ştiu ce să vă zic, îmi place muzica şi mor după concertele în aer liber… dar totul merge până la un punct. Până la punctul în care trebuie să te baţi cu alţi oameni pentru a asculta recitalul trupei tale preferate.

Voi pe la ce festivaluri aţi umblat şi care a fost experienţa voastră?

Distribuie:

3 Comentarii

  • Reply 27.May.2012

    Cristina

    Invata sa scrii. Ai oribil de multe greseli in textul asta. E…jenant.

    • Reply 28.May.2012

      Doro

      Recunosc ca am o problema cu virgulele. Niciodata n-am inteles cum exact functioneaza in limba romana. Dar daca vezi greseli in rest, chiar te rog sa mi le arati. :-)

      • Reply 6.June.2012

        Ioana

        Ha, si eu am o problema cu virgulele. Inca ma lupt cu ele. :)

        Cat despre relatare – faina! Ma bucur ca am aflat cum e la concertele mari. Prefer cumva sa raman in spate, sa ii vad pe cei de pe scena mici mici, dar sa am parte de liniste si spatiu.

Lasă un răspuns

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.