O clipă rotundă

O clipă rotundă

Îmi dau seama din ce în ce mai mult, din ce în ce mai des, că oamenilor le este teamă de ceea ce-şi doresc. O mare parte încearcă să-şi joace fericirea într-o piesă nepotrivită, dar cu toţii râvnesc la mai mult, la o împlinire permanentă, la fericirea durabilă, căsnicii pentru totdeauna şi familii armonioase, construite temeinic, care nu se sparg indiferent de câte ori ar cădea de pe piedestalul pe care au fost aşezate.

Vor să  tragă cu toţii de existenţa unui curcubeu până în infinit. Dar la fel de mulţi uită că spontaneitatea şi frumuseţea unui curcubeu nu se măsoară în ani, nici măcar în ore. Ar putea rămâne la fel proaspăt ca în puţinele minute în care îl putem vedea? Astfel de realităţi, imagini, trăiri, îşi au propriul timp tocmai pentru că se află dincolo de el.

Doar noi, oamenii, cei plini de raţiune, ne încăpăţânăm să găsim limite temporale pentru orice. Probabil este o necesitate, altfel ar rămâne doar incertitudinea…cum ne-am putea bucura cu adevărat de o clipă când noi avem nevoie de ani întregi împletiţi cu astfel de momente.  La ce ar mai fi bun prezentul dacă n-ar urma un viitor care ne înghite gândurile chiar dinainte de prezent?

Vă spun eu la ce: la fericire, cu siguranţă. La fericirea pe care un om o poate identifica total cu el însuşi, o trăire completă în care crede, conştient fiind de efemeritatea ei.  Cel mai mare risc, cel al pierderii, fiind anulat tocmai prin asumarea lui.  

Nu ştiu adevăruri universale, nu aş putea filozofa decât inutil, aducându-mi mai multe semne de întrebare. Dar în tinereţea mea visătoare ştiu, cu siguranţă, că unele lucruri sunt încadrate la fel de inutil în timp, ştiu că intensitatea acestor clipe nu este condiţionată şi nici definită de durata lor. Ştiu că putem trăi ani în câteva clipe, atât cât durează o privire.

Dar oamenii se tem de ceea ce-şi doresc cu adevarat, de cele mai nebuneşti şi mai riscante dorinţe închise în resemnare, în neputinţă. Şi se întorc la timp, aruncă vina pe el, pe lipsa lui. De fapt, să nu mai vorbesc la persoana a treia, cu toţii facem acest lucru.

Este o nebunie poate prea nefirească să încercăm să schimbăm macazul în urma unei clipe, în urma unei priviri. Chiar dacă acolo, în strălucirea acelor ochi, am găsit toate culorile curcubeului şi zâmbetul din ele. Chiar dacă fericirea era unde nu vor fi niciodată anii.

Putem aştepta o altă ploaie nebună dar nu vom mai vedea acelaşi curcubeu.

Articol creat de Lupaşcu Daniela pentru secţiunea Colţul Născocelilor.

Distribuie:

Spune-ne părerea ta

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.