Nu credeam că voi scrie despre asta vreodată… O altfel de noapte… De câte ori se întunecă zarea şi universul e cuprins de pace? De câte ori… lumina dispare şi liniştit asişti la moartea cerului (de câte ori s-a întâmplat asta pentru tine?)? Pentru mine a fost O data, odată. Cu împăcare lăsam lumina să mi se evapore de pe chip, privind la infernul din cer, la roşeaţa portocalie a azurului. Înainte erau amândouă: şi pământ şi cer, fără a putea spune când şi unde se sfârşea unul şi începea celălalt; se continuau unul pe altul. Dând capul pe spate sau aplecându-l, spre vârfurile adidaşilor, puteai şti ce şi cum. Simţeam că totul se contopeşte, că mă absoarbe plăcut acest calm de culoare, că sunt şi mă las încet tras spre paradis.

În ograda bunicilor era totul. Acolo era solul, pe el eram ancorat, ţinut doar de fiinţa-mi, spiritual eram dus… mă îndepărtam. Înconjurat de acareturi stăteam, având în faţă iarba, apoi gardul scund de scânduri lăcuite şi peste el lanul lung, înalt de porumb, cu spicul atingând văpaia. Zâmbind primeam întunericul ce nu mă speria, iar acest apus îmi oferea liniştea pe care n-am mai găsit-o; e liniştea copilăriei, a celui fără de griji, a puiului ce nu vede lumea decât atât cât e ea: până acolo, până dincolo; a diavolului ce pune pioneze pe scaunul bunicii; a îngerului ce te înmoaie cu-n surâs, cu-n zâmbet. Zâmbind primeam întunericul…

Şi câtă pace… Pace…

Mi-am luat un scaun, aveam plănuit de dinainte ca în această seară SÄ‚ NU dorm, să nu las aerul molatic de ţară să mă îmbie spre pat, cearceaf, spre pernă, plapumăăă, şi l-am aşezat pe undeva, prin ogradă, ca de voi obosi să am pe ce mă aşeza. Se întuneca cu desăvârşire. Mureau câinii în lătrate prelungi în tot satul; lumini se năşteau în noapte, lumini ce strigau, ieşind pe fereastră, lumini ce bulbi stăteau, la stresinele caselor, făcând vizibilă materia până atunci invizibilă.

Albastru închis, închis; negru-albastru luminat de stele.

Eram doar eu, scaunul meu şi liniştea. Şi câtă pace… Linişte…

Stele luceau pe cer tremurând de răcoarea ce îmi cuprindea şi mie braţele, picioarele, obrajii. Eram mulţumit. Stăteam pe scaun şi priveam cerul şi întunericul de peste gard. Eram singur, aşezat, în mijlocul chinuitorului întuneric: ce e acolo?; ce e dincolo (de gard)? ,,Chinuitor” pentru mulţi, pentru mine înainte, pentru mine acum, dar nu şi atunci. Atunci îl acceptam calm: era şi el, aşa cum eram şi eu, aşa cum erau şi stelele, aşa cum era şi pământul, şi marea, şi lumea.

Am stat aşa, privind sclipirile mişcătoare de pe negrul-albastru de dinainte şi de deasupra capului, ce mă înconjura şi mă privea de sus. Am stat şi ocrotit de lună, îmbrăţişat de o lumină ce cădea fâşii, fâşii peste tot ce atingea; morbid de tăcut, straniu, de argint; Am stat aşa, cu fluturi, păsări şi alte vieţuitoare trecând în zbor pe lângă mine, ocolindu-mă cu ochii lor ce răscoleau întunericul. Am stat mirat de întinderea lumii, de imensitatea Pământului, de cât de puţin puteam vedea cu ajutorul stelelor, dar cât de mult părea… şi cât de mare era tot ce rămânea invizibil/ascuns ochilor mei.

Treceau avioane-unul, câteva- cu pulsări ritmate, cu zgomotul ce te minţea de fiecare dată- unde? acolo? nu, acolo e! baaa… ăăă.. hmmm?- şi se stingeau auzului şi privirii, în depărtări; se duceau şi stelele, lin, foarte lin, luând cu ele şi întunericul -sau poate invers… Venea ziua. Alt cuvânt, atât de străin acum, atât de diferit… Ceva necunoscut mie. ,,Ziua”…

Se albeşte delicat întunericul, se face Lumină.

Îmi iau scaunul şi plec. Minunat.

(şi când te gândeşti că aşa e în fiecare seară. Vreme de 18 ani a fost la fel.)