28.Oct.2008 / Uncategorized / 894 vizualizări /

Moartea, o enigma primordiala

Ultima saptamana mi-a pus la incercare nervii. Am avut de-a face cu Moartea, am stat langa ea si am privit ultimele clipe de viata ale unui sarman Porcusor de Guineea.

NU sunt sensibila sensibilelor, nu-mi pasa de cei de la stirile de la ora 5 (buhu, i’m a bitch) care mor in te miri ce conditii, spanzurati, injunghiati, gatiti, aruncati, decapitati and so on, dar uite ca mi-a pasat de un porcusor de guineea indeajuns de mult incat doua zile n-am fost capabila de nimic.

Asa ca, desigur, mi-am pus intrebari. Oare oi fi normala? E normal sa ma afecteze atat de mult? Am nevoie de un psiholog, sau si mai rau, de un psihiatru? Ar trebui sa-mi rezerv un loc la Balaceanca?

Mi-a fost tare greu. But enough about me. Hai sa va impartasesc cateva concluzii la care eu, singurica, am ajuns.

1. E normal sa fii speriat de necunoscut. Sunt atatea lucruri pe care omul nu le poate intelege, legate de ceea ce il inconjoara (si atunci te sperii, zi ca nu-i asa!) Dar atunci cand necunoscutul face parte din tine, ce faci? Citeam pe undeva ca ne nastem cu Moartea. Destul de morbid, dar adevarat.

Si totusi frica uneori atinge culmile disperarii (Cioran, te iubim), va spun din experienta. Strabunicii mele ii este o frica imensa de moarte. Are 93 de ani si se tine de viata cu dintii. Lupta atat de mult pentru “a mai ramane in viata macar o luna, maica”. Pointless to say ca a suferit de cancer la san de doua ori.

Si cand stau sa ma gandesc ca uneori mi se pare plictisitoare viata … si sunt altii care ar da totul din lume pentru … inca o zi. Sunt nerecunoscatoare, sunt egoista, sunt ca voi, cei care inca nu au invatat cat valoreaza viata.

2. Moartea e la fel pentru toti. Pentru porcusorul care mi-a murit in brate, pentru cainele Andreei, pestele Monicai si pentru oameni. Stiti care e diferenta? Animalele pot fi inlocuite, oamenii nu. Moartea unui om e mai dureroasa, mai profunda, mai intima. Se opreste. Drumul sau a fost inchis.

M-am documentat despre moarte. Uite ce am gasit aici:

Dintotdeauna omul a vrut sa atinga nemurirea, dovezi avem, slava cerului:

“In mitologia mesopotamica, Epopeea lui Ghilgames prezinta o altă legenda în care idealul este echivalent cu nemurirea. Dupa moartea prietenului sau Enkidu, Ghilgames este cuprins de spaima mortii si vrea sa devina nemuritor. In drumul sau pentru gasirea buruienii nemuririi, Ghilgames trece peste apa mortilor, o apa miraculoasa care ar fi ucis pe oricine ar fi atins. Astfel, eroul principal al epopeii infrange moartea insasi, dar speranta nemuririi este spulberata cand buruienile fermecate sunt inghitite de un sarpe. Prin aceasta, i se deovedeste lui Ghilgames ca zeii sunt potrivnici ideii ca oamenii ar putea fi nemuritori.”

Deci, de la Mespototamia, pana in Grecia (toata lumea stie de legenda zeitei Thetys si a fiului sau, Ahile, pe care il scalda in raul Styx, dar omite o mica parte si anume calcaiul) Moartea a constituit o necunoscuta in ecuatia vietii omului, atat de veche, incat isi merita statulul de “enigma primordiala”, zic eu .

Nu pot sa privesc Moartea decat cu frica, uimire si, de ce nu, admiratie. Pana la urma totul este efemer. Pana si Moartea, cred eu, are un sfarsit.