07.Feb.2010 / Uncategorized / 1,335 vizualizări /

Mihai Grăjdeanu – “Ciutanul”

Warning: spoilere minore-medii. You have been warned.

Notă: unele imagini sunt strâmbe că aşa le-am scanat. Sue me.

N-am deţinut prea multe benzi desenate în formă fizică, dar am citit ceva mai multe – ori împrumutate de la colegi, ori prin alte mijloace. Şi cred că faptul că ştiu câte ceva despre benzi desenate e motivul pentru care am nimerit cu această recenzie.

Deci, să vă zic despre volumul 1 din “Ciutanul”, o bandă desenată scrisă de Mihai Grăjdeanu cu Andrei L. C. Toderaşcu şi ilustrată de Mihai Grăjdeanu. OK, “bandă desenată” e termenul incorect – “Ciutanul” e de fapt un roman grafic în trei volume, şi din câte mi s-a zis e aparent primul roman grafic românesc. Hmm.

Trebuie să fiu sincer: această bandă desenată mi-a provocat o reacţie… neclară. Ea în sine are anumite puncte forte şi lucruri care sunt okay şi nu mă deranjează, dar are şi anumite particularităţi care mă fac să mă scarpin în cap şi să-mi zic “huh?”. Well, okay, poate aveam şi aşteptările puţin exagerate fiindcă primul roman grafic care l-am citit acum un an a fost Watchmen.

Allright, allright, romanul în sine.

Câteva din personajele benzii. Stânga sus: Maria Tiparadioactivă; mijloc: Mihai Fiudefotbalist; jos: Maria Tipacuochideanime

Protagonistul romanului este Mihai Dumitrescu, un tânăr care studiază la un colegiu sportiv. Tatăl lui, Ştefan, a fost un fotbalist faimos la clubul sportiv F.C. Eroii, care au fost “campioni” în 1986 (hmmm, oare la ce club o fi aluzie?…), dar cariera lui s-a încheiat pe motiv că se dopa. Acuma, Mihai trăieşte cu mama sa (Maria), are o prietenă (Anamaria) şi joacă fotbal la şcoală (unde coechipierii îl insultă). În acelaşi timp, F.C. Eroii a decăzut de la moartea lui Ştefan (hmm, poate e modelat după AC Saint-Etienne? Nah…). Pentru a rezuma o poveste lungă, datorită unor circumstanţe… nefaste, Mihai este recrutat în club de către proprietar, Gigi Becali Dl. Ivanov. Iar pe de-altă parte, Ivanov este implicat într-un proiect experimental destul de periculos şi cu siguranţă ilegal. Sunt foarte sigur că aceste două se vor intersecta violent… într-un volum viitor.

OK, o să încep cu lucrurile pozitive din “Ciutanul”. Povestea benzii este destul de interesantă, aşa la început. Ea menţine un pas constant şi nu se împotmoleşte în nici un moment – nu am sentimentul că timpul brusc s-a oprit pentru cinci minute pentru diferite motive ca în Neon Genesis Evangelion sau Cowboy Bebop. Pentru a folosi o metaforă foarte “nerdy”, povestea are o energie cinetică rezonabilă.

Personajele sunt de asemenea bine dezvoltate. Trebuie să recunosc că iniţial mi s-au părut că sunt clişee cu picioare precum Băiatul Tulburat Care Trebuie Să Facă O Decizie, Mama Care Încearcă Să Susţină Familia De Una Singură, Prietena Din Copilărie ş.a.m.d., dar dup-aia am realizat că asta era o impresie proastă – sunt de fapt arhetipuri. Singura critică pe care aş putea s-o fac la adresa arhetipurilor este dacă sunt folosite în mod leneş, ceea ce nu este cazul aici – ele pur şi simplu îşi fac treaba. De asemenea, apreciez faptul că acţiune personajelor sunt realiste, determinate de motive proprii, şi nu pur şi simplu au loc fiindcă povestea are nevoie de ele – de exemplu, când un personaj secundar (Alexandra) apare brusc pentru a întrerupe pe nişte fotbalişti care se iau de Mihai, nu am impresia că autorii au scos un deus ex machina, fiindcă acel personaj secundar dă dovadă de iniţiativă proprie şi curiozitate pe parcursul acţiunii.

În plus, caracterizarea e realizată într-un mod destul de subtil, unul care nu-şi atrage atenţia asupra sa în mod inutil. Ceea ce vreau să zic e că personajele nu au defecte sau puncte forte exagerate. De exemplu, există o scenă în care Mihai este indecisiv şi intră într-o rundă de introspecţie. Scena respectivă e ţinută la minim şi are loc în întregime în “bule de gândire”. Sincer, nu ştiu de ce, dar mă aşteptam la o scenă lungă de auto-critică şi melodramă, genul de scene care le pot tolera în Evangelion fiindcă sunt acompaniate de animaţie psihedelică dar care pe hârtie sunt mult mai puţin suportabile. Thumbs up for not doing that.

Cât despre dialog, nu am prea multe de zis – nu există vreo replică oribilă care să mă facă să mă lovesc singur în cap, dar nu există nimic memorabil care o să-l ţin minte şi o să-l citez. Dialogul e okay, nimic mai mult.

Şi acum, elementele zăpăcitoare. “Ciutanul” foloseşte un stil de artă… distinctiv, cu doar câteva elemente formulaice (flashback-uri în alb-negru? well, ce altceva?) şi influenţe din mai multe genuri – autorii recunosc într-un supliment “making of” că au fost influenţaţi de manga, dar fundalurile “pseudo-dinamice” şi minimaliste din scenele de acţiune trădează deja această influenţă. Impresia de bază care mi-a făcut-o stilul a fost o lipsă de consistenţă. Există câteva exemple ale acestei inconsistenţe.

Hey, mom, nu mi-ai zis niciodată că eşti radioactivă...

În primul rând, felul în care sunt desenate personajele e împrăştiat peste tot. Mihai este desenat într-un mod ceva mai realist, Anamaria cu ochii săi largi pare transplantată dintr-o manga/un anime, toate rudele lui Mihai arată palide şi nesănătoase – Maria în mod inexplicabil are o piele verzulie, iar Dl. Ivanov şi asistenţii săi sunt desenaţi într-un mod grotesc şi urât, de parcă autorii încearcă să-mi dea cu nicovala peste cap şi să facă evident faptul că Ivanov et al sunt eeeeeeeeeeeeeeeevil. Like, Darth Vader evil and shit. So evil they. Kick. PUPPIES. Şi. Traversează. PE ROŞU. EEEEEEEEEEEVIIIIIIILLLLLLL. În afară de culoarea pe alocuri ciudată dar constant palidă şi decolorată, detaliile anatomice variază şi ele de la persoană la persoană, cu unele personaje (*cough* fotbalişti *cough*) având multe vene şi detalii faciale (great way to spoil your ending, guys…), iar altele nu au nici o linie pe faţă – doar ochi, urechi, nas, gură, all basic stuff.

PS: Nu, nu glumesc absolut deloc când zic că Maria e verzulie. Cred că unul din bunicii ei a trăit în Hiroshima sau Cernobîl. Probabil că nu arată aşa în imaginea de mai sus, dar asta-i fiindcă scanner-ul nu recunoaşte culorile super-decolorate ale benzii şi măreşte contrastul pentru a compensa.

Nu-mi dau seama dacă alea sunt umbre sau pur şi simplu cineva a mânjit imaginea...

În al doilea rând, detaliile din nou variază masiv în funcţie de pagină. Unele pagini au fundaluri foarte detaliate, iar în altele sunt pur şi simplu forme indistincte (audienţa din flashback) sau pete de culoare indistincte în stil manga (anumite fundaluri, în special scenele de acţiune). De asemenea, fundalele variază şi în funcţie de felul în care sunt desenate: unele pagini au fundale consistente, aparent plate, în timp ce altele arată ca o pictură unde cineva a vărsat nişte apă sau a murdărit cumva anumite părţi.

Al treilea rând nu e o problemă majoră, dar tot m-a bulversat puţin şi de-aia cred că n-ar fi corect dacă aş trece-o cu vederea. Unele pagini se joacă cu ordinea în care sunt afişate panourile (bloody hell, cum se zice “panels” corect?!). De exemplu, în două momente separate întreaga acţiune este răspândită pe două pagini şi trebuie citită stânga-dreapta sus-jos pe acele două pagini, iar pe exact următoarele pagini banda revine la ordinea obişnuită stânga-dreapta-sus-jos, cu fiecare pagină practic “de sine stătătoare”.

Iar de altă dată, întreaga acţiune de pe o pagină este redată prin panouri late aranjate vertical, cu unul în plus orizontal aruncat în partea dreaptă. It’s kinda confusing.

Oh, and guys: Comic Sans MS e o atrocitate împotriva tipografiei. Până şi tipul care a inventat fontul, Vincent Connare, îl urăşte. Plus, tipul pe baza căruia a fost modelat fontul, Dave Gibbons (a/k/a artistul de la Watchmen), crede că e “deosebit de urât”. Hell, există şi o campanie “Ban Comic Sans”. Thought you should know that.

Also, premiza benzii o fi destul de bine dezvoltată, dar tot mi se pare ciudată. Recunosc, culoarea ciudată albastră a coperţii m-a făcut iniţial să cred că “Ciutanul” = X-Men* + fotbal. Sincer, asta mi se pare o combinaţie… ciudată. De fapt, sunt curios cum o să se dezvolte această premiză în volume viitoare.

Deci, “Ciutanul”, primul roman grafic românesc – un început puternic? Well, cam aşa ceva. Are părţi bune şi părţi care te fac să te scarpini în cap, ca mai orice carte, dar în total părţile ciudate nu le eclipsează pe cele bune şi nu afectează calitatea. Iar, oricât de mult aş fi perplexat, trebuie să recunosc că e o premiză interesantă iar stilul de desenare e distinctiv, oricât de mult n-aş “prinde” eu astea două – poate fiindcă nu-s amator de fotbal? Nu e exact Watchmen, dar să fiu corect: Alan Moore e sui generis în lumea benzilor desenate/romanelor grafice, deci orice comparaţie ar fi ridicolă. E ca şi cum aş compara Transformers cu 8 1/2 de Federico Fellini. Ca roman grafic, “Ciutanul” e destul de bun şi merită cel puţin o încercare.

*Cum îl chema pe tipul albastru din X-Men? The Beast, parcă? Ştefan arată exact ca el pe copertă…