Loudness War: Violatorul muzicii

Am promis că o să fac articolul acesta, şi uite rezultatul…

Warning: articolul conţine unele noţiuni tehnice care o să se piardă cititorilor care nu sunt ingineri de sunet, multe traduceri trase de păr din engleză, şi multă furie exprimată într-un mod amator, dar subiectul e foarte important.

În primul rând, pentru a înţelege sursa fenomenului numit “Loudness War” (războiul volumului), trebuie să înţelegem cum răspund oamenii la stimuli auditivi. Este o realitate că oamenii tind să reacţioneze mai uşor/mai repede la stimuli auditivi care sunt mai tari. Nici o problemă cu asta, rezultatul a milioane de ani de evoluţie şi toate implicaţiile. Problema începe când acest reflex se aplică la ascultatul muzicii, şi oamenii generalizează până ce ajung la concluzia “mai tare = mai bine”.

Bineînţeles, la începutul tehnologiei de înregistrare a sunetelor astfel de lucru nu era posibil. Tehnologia de manufactură a discurilor vinyl s-a stabilizat de-abia în anii ’50-’60, dar discurile aveau o limită despre cât de tare puteau fi piesele ce apăreau: prea tare şi acul ar fi sărit, iar alternativa era să mărească greutatea acului, ce ar fi distrus discul. Deci mult timp piesele rămâneau la un nivel mai mult sau mai puţin constant, nici o problemă.

Well, okay, rămânea problema vinylurilor, care au prea multe deficienţe din punct de vedere tehnic (sunt prea mari, greu de mânuit, au o limită de vreo 20-30 minute pe fiecare faţă a discului). Aşa că în 1982 a apărut o nouă modalitate de stocare a muzicii cu mult superioară vinylurilor: compact discurile, sau CD. CD-urile erau mai mici, mai uşor de mânuit, pot stoca un total de 75 minute de muzică pe disc, dar cel mai important: aveau o dinamică, aici definită ca diferenţa între cel mai mic şi cel mai mare volum al unui instrument/sunet, ajungând până la o diferenţă de 90 dB (comparat cu cele 75 dB stocare pe vinyl).

Totul bun? Nu chiar. CD-urile au o limită absolută pentru amplitudine. Inginerii au atins destul de repede această limită, dar au fost împinşi şi mai departe de industrie şi casele de discuri. Cum să meargă şi mai departe, să facă albumele şi mai tari? Au scos aşa-numita “compresie dinamică“, un proces care practic striveşte şi zdrobeşte toate sunetele până ce sunt la acelaşi nivel de volum, făcând piesa care a căzut victimă procesului şi a suferit distrugerea dinamicii să sune ca un terci plat şi lipsit de viaţă. Nu numai că piesa sună ca un terci, dar provoacă ascultătorului şi oboseală, fiindcă lipsa variaţiei plus volumul uriaş, constant şi neînduplecat confuzează creierul care încearcă să proceseze ce practic e echivalentul zgomotului alb, şi eventual semnalul e filtrat şi creierul încetează să mai încerce să-l proceseze. O analogie foarte bună ce ilustrează acest fapt este dacă încerci să citeşti un text scris numai cu litere foarte mari, rezultatul fiind oboseală.

Când semnalul e forţat până la punctul de saturare apare fenomenul numit “clipping“, o distorsionare excesivă şi aspră care e cel mai uşor de identificat simptom al războiului volumelor. Distorsionarea asta digitabilă ar trebui să fie inadmisibilă fiindcă sună atât de rău. Prin comparaţie în înregistrările analog semnalul e uşor înăbuşit când îl supraîncarci (gândiţi-vă la distorsionările de pe albumele Led Zeppelin, Cream sau Mountain), dar la cele digitale semnalul rămâne la fel dar când ajunge la limită brusc face un sunet de tip “CRK”, ca şi când CD-ul e zgâriat.

Există două moduri de a măsura volumul unei piese: “peak”, ce descrie valoarea celui mai tare sunet dintr-o anumită piesă indiferent de cât durează, şi “RMS” (root mean square), ce se referă la nivelul mediu. Un disc cu destul “spaţiu” auditiv ar avea cel puţin o diferenţă de 14 dB între peak-RMS. Multe din cele recente de-abia au o diferenţă de 7-8 dB.

Punctul culminant absolut al volumelor a început să crească foarte încet în anii ’90, până ce în 1994 volumul mediu ajungea la -12 dBFS. Catalizatorul pentru abuzul compresiei şi limitatoarelor digitale în mixaj ar fi albumul Oasis (What’s the Story) Morning Glory? care a ajuns la o maximă de -8 dBFS în 1995, iar cel mai oribil exemplu ar fi remasteringul după Raw Power de The Stooges (un album excelent), supravegheat de Iggy Pop şi apărut în 1997, care ajunge la o maximă de -4 dBFS şi e probabil cel mai tare CD creat vreodată.

Problema e că sună ca un căcat.

De fapt, prima piesă arată aşa într-un program de editor audio (în cazul meu Adobe Audition):

"Search and Destroy", de pe ediţia "remastered" Raw Power, 1997
“Search and Destroy”, de pe ediţia “remastered” Raw Power, 1997

Chiar şi după ce am redus amplitudinea piesei cu 3 dB în Audition, piesa e inascultabilă.

FUCK YOU, IGGY POP.

Oh yeah, am uitat să menţionez: stricăciunile cauzate de un mastering abuziv din ăsta sunt permanente. Poţi să dai mai încet volumul piesei, dar nu vor dispărea distorsionarea şi clipping-ul excesiv ce-ţi dă o durere de cap.

Ca un alt exemplu, infamul album care a inspirat tot articolul în primul rând, Californication de Red Hot Chili Peppers. O să fac o comparaţie între piesa “Give It Away” de pe Blood Sugar Sex Magik şi “Around the World” de pe Californication în Adobe Audition.

Cele două piese arată cam aşa:

"Give It Away" de pe Blood Sugar Sex Magik (1991).
“Give It Away” de pe Blood Sugar Sex Magik (1991)

OK, totul arată bine. Fără mixaj sau mastering abuziv, sunet clar, mult “spaţiu” din punct de vedere auditiv. Din punct de vedere tehnic, ireproşabil.

"Around the World" de pe Californication, 1999
“Around the World” de pe Californication (1999)

HOLY SWEET JESUS, de unde încep? Să încep cu volumul excesiv? Clipping-ul constant ce face din piesă o tortură de ascultat? Frecvenţele înalte complet distruse? Lipsa “spaţiului” sonic fiindcă toate instrumentele sunt storcite la un loc? Faptul că nimeni nu i-a zis lui Vladimir Meller “prea tare, idiotule” în timp ce făcea mastering? Faptul că nimeni de la Warner Bros. Records n-a zis nimic?

De fapt, încercaţi să comparaţi cele două piese din punct de vedere auditiv:

Red Hot Chili Peppers – Give It Away

Red Hot Chili Peppers – Around the World

Observaţi bâzâitul constant din fundalul lui “Around the World”? Distorsionarea vocalelor în timpul refrenului (în special cele de armonie)? Basul excesiv de amplificat? Chitările care sună oribil?

Oh, shit, mă doare capul deja. Şi eu ascult piesele cu volumul din Winamp la 30%. Imaginaţi-vă cum e la 100%.

Sau un alt exemplu vizual. Aşa arată “Parallel Universe”, de pe acelaşi album:

"Parallel Universe" de pe Californication (1999)
“Parallel Universe” de pe Californication (1999)

N-avem nici vreun răgaz precum cele vreo 10 secunde din “Around the World”. E doar zgomot neîndurător.

Dar aceste două sunt piese de rock mai energetice. Masteringul reuşeşte să strice şi piesele mai încetinite, mai contemplative. Aşa arată “Scar Tissue”:

"Scar Tissue" de pe Californication (1999)
“Scar Tissue” de pe Californication (1999)

Şi sună cam aşa:

Red Hot Chili Peppers – Scar Tissue

Observaţi că chitara, care are o amplificare “curată”, tot sună distorsionată? Că solo-urile din mijloc şi sfârşit au un clipping insuportabil? Bâzâitul constant din fundalul piesei?

Hell, uite “Under the Bridge” de dragul comparaţiilor:

"Under the Bridge" de pe Blood Sugar Sex Magik (1991)
“Under the Bridge” de pe Blood Sugar Sex Magik (1991)

WTF.

Californication, Raw Power şi (What’s the Story) Morning Glory? nu sunt singurele exemple. Mai multe liste de albume masterate ca naiba se pot găsi aici, aici şi într-un forum de aproape 20 de pagini dedicat acestor exemple. Albume cu o prezenţă constantă în aceste liste includ: Vapor Trails de Rush, Songs for the Deaf de Queens of the Stone Age, primul album Audioslave, primul album Arctic Monkeys, Memory Almost Full de Paul McCartney, recentul Death Magnetic de Metallica (în măsura în care versiunile pieselor din Guitar Hero sună mai bine ca cele de pe disc) şi Warpath de Hypocrisy (o piesă de pe Warpath).

Pentru mai multe informaţii (în engleză toate, din păcate), Imperfect Sound Forever este practic obligatoriu de citit, incluzând şi exemplul devastator că albumul Hopes & Fears de grupul englez Keane e cu 6-8 dB mai tare decât seminalul Nevermind de Nirvana. Din nou, WTF. Plus, articolul asigură cel mai bun rezumat al stricăciunilor cauzate de volum excesiv:

Music is about tension and release. With very “hot,” un-dynamic music there is no release because the sensory assault simply doesn“™t let-up. By the time you’ve listened closely (or tried to) to a whole album that’s heavily compressed, you end up feeling like Alex at the end of A Clockwork Orange“”battered, fatigued by, and disgusted with the music you love.
– Nick Southall, Imperfect Sound Forever

Mai există şi acest videoclip ce explică Loudness War pe scurt şi mult mai bine decât pot eu:

Distribuie:

8 Comentarii

  • Reply 20.January.2010

    one lion

    Da, e pacat ca si editarea muzicala e influentata de strategii de marketing. Asa se face practic pentru toate genurile mixajul, cu compresie si hard limit (la limita de 0 db). Probabil de aia preferam sa ascultam o trupa live, unde sunetele sunt raw.

  • Reply 19.February.2011

    narcis

    Au distrus totul. Acum ceva vreme muzica suna altfel pe cd, mult mai melodioasa si o puteai asculta chiar si la maxim fara sa te doara capul. Am cateva cd-uri din anii 80 si 90 care, desi sunt inregistrate dupa o sursa analog (probabil vinil datorita fasaitului din fundal) suna excelent, cu diferente foarte mari intre sunetele de intensitate scazura si cele puternice. La inceput ascultam muzica disco, gen abba, ace of bass etc, apoi am trecut la techno si house pentru ca imi placea sunetul. Luam numai cd-uri sau casete originale pentru ca nu prea erau multi cei care aveau pc-uri si cu atat mai putin cei care “ardeau” cd-uri prin conversie din mp3. Tehnologia a evoluat, mi-am cumparat si eu un pc ca si ceilalti si am inceput sa ascult numai mp3-uri luate pe gratis din diverse locuri, apoi un dvd player ca sa pot asculta mp3-urile si la linia audio. Paream multumit…pana intr-o zi cand m-am decis sa reascult vechile cd-uri originale. Oau! ce diferenta! Trebuie sa mai cumpar originale pentru ca suna si mai bine! Am cumparat un brat la pret redus de la auchan cu muzica din anii 2007-2009 si am inceput sa ascult. Dupa cateva minute nu am mai putut rezista, era o adevarata tortura! Sunetele parca erau taiate cu totorul la acelasi nivel foarte ridicat, ma durea capul si timpanele. Varzzzaaaaa! Pacat!
    M-am reprofilat in final pe muzica jazz de calitate si neremasterizata, auzindu-se extraordinar mai ales cea inregistrata la 24 bit/96khz. Exista pentru descarcat si o aplicatie numita TT DR Offline Meter ce poate calcula nivelul dinamic al melodiilor.
    In concluzie, Turn Me Up!

  • Reply 30.June.2013

    vasile

    Articol bine scris si bine sustinut prin exemple.
    Alternativa mea pentru a iesi din cercul vicios
    al cresterii volumului este cresterea fidelitatii redarii.

Lasă un răspuns

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.