E trecut de ora şapte dimineaţa, Iulian încă se află în pat, sunetul alarmei de la ceas începe să acapareze toate colţurile încăperii, dar Iulian alege să o ignore, simte o greutate în corp, e prea obosit ca să se ducă şi să oprească acel ritm sacadat, preferă să nu părăsească căldura aşternutului. Dar sunetul începe să-l enerveze la culme şi îl oprea astfel să se bucure pe deplin de starea lui de beatitudine pe care vroia să o înfăptuiască. Se întoarce cu faţa spre tavan, păstrându-şi în continuare ochii închişi, îşi întinde mâna dreapta către margine, apoi se apleacă puţin şi încearcă să găsească ceasul aşezat lângă pat. Opreşte alarma, apoi intră într-o stare de somnolenţă, făcând progrese către o trezire completă, la intervale scurte de timp, îşi deschide ochii şi închide ochii, până când privirea îi rămâne fixată pe mâinile lui.

„Parcă ai 90 de ani.” i-a spus un coleg când i-a văzut palmele pline de şanturi, linii ce păreau nişte de riduri, ele apărând din cauza pielii care se contractă atunci când executa o mişcare a degetele; am putea spune că pielea era boţită. Pata roşie pe care o avea pe inelar căpătase acum o nuanţă maronie. Îşi îndreaptă privirea către antebraţe şi observă zbârciturile ce se continuau violent până sus, spre umeri. Se sperie, el are optsprezece ani, cum poate să arate ca un bătrân? A stat cincizeci de ani în comă şi azi s-a trezit? „Orice ar fi, trebuie să mă conving.”

Se ridică în capul oaselor, îşi îndoaie puţin genunchii şi se trage către marginea patului, apoi îşi aşează tălpile pe podea, se ridică puţin şi atunci un trosnet se aude… venea de la genunchii lui. Încă din adolescenţă, când stătea pe vine şi se ridica, îi pocneau respectivele articulaţii, însă acum sunetul era mult mai violent, de parcă ceva s-ar fi rupt în interior, ca pârâiturile surde pe care le auzi când un copac cade. Iulian s-a speriat de acest zgomot şi s-a lăsat pe marginea patului, se simţea fragil, procesul de îmbătrânire a fost loc peste noapte şi astfel nu a avut timp să înveţe cum să aibă grijă de sine; „Ce ironie!”, acum o noapte asculta melodia „Break Your Knees”, a trupei Flyleaf. Şi-a întors capul către televizor şi în reflexia ecranului a văzut un bătrân îmbrăcat într-un maiou alb şi pantaloni scurţi, pe faţa lui i se observă un mic surâs, căci înfăţişarea i se părea comică. Se îndreaptă cu grijă spre televizor şi începe să-şi studieze faţa; alesese să se oglindească în ecranul negru mai mult pentru întunericul sub care se afla reflexia, împiedicându-l să-şi vadă clar trăsăturile, astfel nu va suferi un şoc când va vedea totul la lumina zilei. Acum chiar era curios să vadă lucrurile clar, în cele mai mici detalii, fără perdeaua pe care a tras-o negura ecranului.

Şi-a pus mâna pe faţă, cu degetul a urmărit un rid ce pornea din vârful pomeţiilor obrajilor şi începea să sape până dădea de mandibulă, apoi şi-a plimbat puţin mâna pe cap şi a simţit lipsa părului din creştet, acest lucru nu l-a sperit foarte mult, căci din adolescenţă a observat că are părul rar şi că începe să chelească pe la tâmple. Doar un singur lucru îl deranja, barba aspră ce îi dădea un aspect neîngrijit şi ramolit, cu petele ei de culoare albă. Se hotărăşte să se bărbierească, căci acum era o necesitate. Mergea tras de spate, iar când a trecut prin hol, paşii lui nu mai făceau parchetul să răsune la impact, acum păşea uşor, atent la orice mişcare.

În baie, după ce şi-a acoperit faţa cu spumă şi a luat aparatul de ras în mână, un tremur a făcut ca lama să cadă în chiuvetă înainte ca el să o strângă între cele două piese ale aparatului. A zâmbit din nou, să fie un semn al bolii Parkinson? Înainte credea că s-ar putea să sufere de poliartrită reumatoidă, deoarece degetele lui aveau o formă ce ar semnala prezenţa unei tumefacţii fusiforme, iar iarna avea mai mereu palmele reci. Îşi amintea cum îi tremurau câteodată mâinile şi de când a văzut pentru prima oară acest lucru, avea obiceiul să ridice braţul şi să observe dacă tremurul este sau nu prezent. Dar nu era vorba de nicio boală, erau doar efectele îmbătrânirii. Trece aparatul în mâna stângă, deschide şi închide de câteva ori pumnul drept, apoi aşează lama la locul ei şi cu mişcări scurte, lente, începe să-şi radă barba.

Acum se vedea clar, perdeaua era trasă, nu a fost scârbit de zbârciturile feţei, era chiar mulţumit că acum are în faţa o imagine completă a lui, dar s-a mirat de culoarea ochilor săi, căprui cum erau acum o zi, azi afişau o negură în centrul căreia strălucea o lumină; de parcă toată tinereţea de ieri se regăsea acum doar în ochi. Iese din baie şi se întoarce în cameră.

Ce ai face dacă te-ai culca tânăr, iar peste noapte te-ai trezi bătrân? Era o dimineaţă de vară, lumina soarelui trecea fragmentată de jaluzele, Iulian trebuia să fi plecat la şcoală deja, chiar dacă sfârşitul anului şcolar se afla la o distanţă de câteva zile, diriginta le-a cerut măcar să fie prezenţi. Ce să facă acum? Era bătrân, cine ar crede că el e cel de ieri? Normal că s-a gândit că totul poate să fie doar un vis, s-a ciupit, a simţit durerea, nu s-a trezit, totul era real, şi-a dat seama că trebuie să părăsească această viaţă, nu mai era adolescent. Făcuse un salt imens, va trebui acum să suplinească într-un fel acei cincizeci de ani, să înveţe cum să trăiască singur într-un corp de şaptezeci de ani, nu ieşirea din adolescenţă era problema, ci modul nou în care îl afectau lucrurile acum, trebuia să se adapteze rapid. Vroia să vadă lumea prin ochii unui bătrân, cum arată oraşul, cum i se par oamenii,  fetele şi femeile, dar să şti şi cum e să fii bătrân, cum îl vor privi ceilalţi.

Caietul pe care l-a lăsat deschis pe masă îi atrage atenţia, se aproprie de locul unde a stat seara trecută, începuse să schiţeze ceva, s-a oprit după ce a scris o jumătate de pagină, căci a preferat să viseze la fete cu păr şaten şi piele albă, dar mai ales la Ea. Mereu şi-a dorit să creeze ceva care să-l menţină viu în amintirea oamenilor, să nu moară pur şi simplu, numele lui să dăinuiască de-a lungul timpului, să nu fie uitat. „Ei, Iulian, ai vrut să ai parte de recunoştinţă, dar nu te-ai putut opri din visat. Acum eşti bătrân, când o să mai ai timp de scris? Ai zis că şi aşa ai doar optsprezece ani, eşti tânăr, mai este destul timp, dar uite că s-a întâmplat nenorocirea asta. Ce urmează să faci?” „De ce nu încerc măcar? Poate că de această transformare am nevoie, ea fiind în realitate un semn, dacă aş fi scris ca adolescent o carte, toţi m-ar fi critica pentru naivitatea cu care am perceput lumea, m-ar fi demontat şi nu aş mai fi avut curajul să mai fac o încercare când voi mai mare, dar acum, poate că maturitatea acestor ani mă va ajuta că creez cu adevărat o operă veritabilă ce va dăinui.”

Simţea nevoia să iasă pe străzi, dar cu ce să se îmbrace? Un tricou cu nişte blugi nu părea potrivit pentru vârstă lui actuală, aşa că a intrat în camera părinţilor lui, sperând să găsească ceva prin dulapul tatălui lui. Printre hainele mai noi, nu a găsit nimic care să-i vină cât de cât decent, aşa că a deschis o ladă unde se găseau mai multe vechituri şi acolo a dat de costumul pe care l-a purtat tatăl lui la nuntă, unul de culoare bej, noroc că pe vremea aceea acesta era mai subţirel. A luat o cămaşă din dulapul personal şi a început să se îmbrace, pantalonii îi erau cam lungi, dar nu avea altă alternativă, aşa că, în faţa oglinzii, a băgat mâinile în buzunar să vadă dacă se cunoaşte că încearcă să-şi ridice pantalonii, trăgând înapoi de ei cu palmele. Dar are parte de o surpriză, în buzunarul drept găseşte nişte bani, destul de mulţi, ascunşi de tatăl lui acolo, Iulian îi scoate puţin la vedere, apoi îi pune înapoi la adăpost, nu-şi propusese să facă nimic cu ei.

Înainte să plece din apartament, deschide televizorul, caută un program pe care se difuzează ştirile de dimineaţă şi verifică data, acum era sigur că ceea ce trăieşte este real. După ce lasă telecomanda din mână, realizează că nu are nimic pe cap, chiar dacă aerul de afară devenea din ce în ce mai cald, nu vroia să plece fără ceva pe cap, căci el considera că pălăria nu trebuie să lipsească unui bătrân îmbrăcat la costum. Nu ştia de unde să facă rost de un astfel de obiect de îmbrăcăminte, dar îşi aduse aminte că păstrase o şapcă neagră, cu dungi albe, din garderoba unchiului său care a murit. Cu această ţinută improvizată, se îndreaptă către uşă.

Când trece pragul, se întâlneşte cu fata vecinilor care până ieri era de vârsta lui, ea îl priveşte surprinsă şi îl salută cu un „Bună ziuă” timid, el îi răspunde la fel, cu glas tare, adăugând la final cuvântul „domnişoară”, cu o urmă de superioritate, pentru ca ea să înţeleagă care sunt raporturile dintre ei, cine e bătrân, înţelept şi cine e tânăr, prost. Fata vecinilor are părul şaten şi pielea puţin ciocolatie.

La urcarea unui deal din drumul său, simte efectele acestei îmbătrâniri şi înţelege că ar trebui să uite de timpurile când mergea repede pe stradă, depăşind orice pieton. Ajunge în faţa hotelului din oraş, începe să traverseze şi când se afla în mijlocul drumului, un taxi care venea din curbă se opreşte înainte să-l calce.

- Băi tataie, uită-te pe unde mergi – şoferul a pronunţat cuvântul „tataie” cu un ton exasperat.

Înainte ar fi auzit maşina apropindu-se, acum nu a mai auzit-o decât atunci când roţile au început să zgârie şoseaua, în faţa morţii a rămas fără reflex, un tânăr ar fi încercat orice manevră ca să evite contactul, dar el şi după ce s-a văzut scăpat şi-a continuat drumul cu mersul lui liniştit. Venind din spatele lui, o fată trece pe lângă el, înaltă, blondă, credea că e o fostă colegă din şcoala generală şi a început să meargă pe urmele ei, dar ea se mişca prea repede pentru el. Noroc că după o sută de metri se afla un semafor, adolescenta s-a oprit acolo, iar Iulian a putut să micşoreze distanţa dintre ei doi, însă era acum ceva mai transpirat şi cu respiraţia greoaie. S-a tras la umbra clădirilor şi a început să-şi facă vânt cu şapca din cap, la intervale regulate, inspira adânc şi scurt, apoi expira prelung, sunetul produs semăna cu cel al unui oftat. Privea însetat către fată, la şoldurile ei, la coapsele pline ce se aflau strânse sub blugi, trupul îi era de pe acum bine închegat, Iulian ar fi vrut să aibă parte de acea voluptate a atingerii pătimaşe pentru a se simţi din nou tânăr. Semaforul s-a făcut verde, adolescenta a pornit rapid, făcând ca părul ei să se unduiască, parcus de un singur val, apoi să uite de orice lege şi să se balanseze în toate părţile, în ritmul paşilor. Bătrânul a ratat startul, când ajunge pe celălalt trotuar, un grup de trei fete se desparte pentru a-l ocoli mai uşor, fata din mijloc trece prin dreapta lui, simte în aer un parfum exotic şi întoarce capul către cea care a trecut pe lângă el. Nu a putut să ţină pasul cu adolescenta blondă, dar de la distanţă a văzut-o intrând în curtea unui liceu. A continuat să meargă, cu cât se apropia mai mult de liceu cu atât se simţea mai străin printre atâţia adolescenţi, nu mai avea nimic în comun cu ei, nici măcar statutul, din punct de vedere al vârstei, era un bătrân paraşutat printre tineri. Un grup de băieţi, trecând pe lângă el, au început să râdă de felul în care arăta în acele haine lungi, şi-a întors privirea către ei, ca să le vadă ochii şi nefiind atent pe unde merge, când a dat colţul, s-a izbit de Ea, şapca îi cade de pe cap.

- Mă scuzaţi – se apleacă să-i ia şapca de pe jos şi când ridică privirea către Iulian, întâlneşte ochii lui negri care o fixau neîncetat şi simţea cum aceştia îi răscolesc fiinţa – e vina mea.

- Nicio problemă – îi răspunde luându-şi şapca din mâna ei care a rămas inertă, o pune la subraţ, bate din călcâie, milităreşte şi îi zâmbeşte. Mulţumesc.

Face câţiva paşi, apoi se întoarce către Ea, o priveşte cum traversează strada şi intră în curtea liceului. „De ce nu? Înainte nu aveam curajul să o opresc pe stradă şi să vorbesc cu ea, nici măcar glasul nu i l-am auzit vreodată, acum lucrurile sunt altfel, bătrân fiind, a vorbit cu mine, poate de această dată am să reuşesc.” „Dar ai văzut ce înmărmurită a rămas, probabil crede că eşti un bătrân ramolit care nu are cu ce să se îmbrace, nu pot să mă mai afişez a doua oară aşa în faţa ei. Iar adolescenţilor ăstora, cu tenişi în picioare şi cu blugi strâmţi… am să le dau o lecţie de stil.” S-a dus în centrul oraşului, a intrat în magazinul unde a auzit că se găsesc cele mai frumoase haine şi a cerut să vadă imediat cele mai bune costume bărbăteşti. La început, vânzătoarea nu credea că el genul de client care să dea bani mulţi pe o haină, dar când a văzut că era serios în intenţia lui de a se îmbrăca la patru ace, cooperarea ei a devenit deplină şi nu a deranjat-o faptul că a trebuit să-l plimbe prin tot magazinul. Îl privea chiar cu un fel de admiraţie, pentru că era tipul de client care ştia ce vrea şi ar fi dispus că cheltuie orice pentru a-şi satisface dorinţa. Iulian a ales un costum negru, de stofă, pantofi din piele, clasici, cu şiret, nu-i plăceau deloc cei fără şiret, căci aveau talpa subţire şi vârful se curba în sus, o pălărie puţin mai deschisă la culoare, dar cu o panglică de satin, neagră, toate acestea se legau cu batista de la piept şi cămaşa albă. Contrastul dintre culori îl făcea să pară sclipitor, iar vânzătoarea era în culmea admiraţiunii ei.

- Domnule – a rostit cuvântul cu o mare convingere în glas, căci vroia ca el să o creadă, a văzut mulţi bărbaţi îmbrăcaţi la costum, dar niciunul nu i-a stârnit acest sentiment, să fi vrut să se nască bărbat ca măcar să poată umbla cu o astfel de haină şi să-i semene câtuşi de puţin lui – vă mai trebuie un baston ca totul să fie perfect.

- Că bine zici! – îşi termină de aşezat gulerul de la cămaşă. Ai pe aici unul?

- Da! Vin imediat.

Iulian îşi trece mâna peste reverul hainei, apoi bate de două ori, cu palma, peste batista de la piept, după aceste două mici corecturi, i se înmânează un baston vopsit în negru, lăcuit, în care se răsfrângea lumina. Plăteşte, lăsând şi bacşis vânzătoarei, cu banii rămaşi se duce la o florărie de unde cumpără un buchet de crini imperiali. Apoi se întoarce în faţa liceului la care învaţă Ea şi se pune pe aşteptat. Era încă străin de acel mediu adolescentin în care se afla, dar se simţea superior lor, îmbrăcămintea îi oferea o distincţie remarcabilă. Adolescentele îl priveau mirate, ignorante, încercând să descoase sensul acestui bătrân ce aştepta cu un buchet de flori în mână, pentru ele, părea că s-a pierdut, că nimerise fără să vrea în acest univers, că şi-a greşit timpul. Acum Iulian spera doar că Ea este majoră!

Un grup de elevi iese pe porţile liceului, printre ei se află şi fata pe care Iulian o aştepta, aceasta se pregăteşte să traverseze strada, dar el nu mai are răbdare, aşa că porneşte rapid către Ea, fără să se mai asigure.

I’m really close tonight

O motocicletă, condusă de un adolescent, îl loveşte în plin, Iulian moare.

The finger of blame has turned upon itself
And I’m more than willing to offer myself
Do you want my presence or need my help?
Who knows where that might lead
I fall at your feet.