15.Jan.2009 / Uncategorized / 1,435 vizualizări /

La o ţigară, pe balcon…

Pierdut în gânduri fără şir ce vin şi pleacă, gânduri vechi, gânduri mai noi, aştept luna să treacă. Şi ea apare noapte de noapte, privind în camera-mi printr-un colţ al ferestrei. Şi-mi luminează biroul pe care stau proptit în coate în timpul zilei, când Cuvântul dintre semne şi cifre încerc să-l descopăr, birou pe care caiet, pix, gumă stat-au laolaltă în aşteptare, în aşteptare… Unde e cheia atunci când o cauţi? Unde e Lumina când totul în jur e neştiinţă? De ce nu-şi strigă înţelesul numerele aşternute pe foi liniate în lungiş şi-n crumeziş?

Alături, biblioteca, pereţii sunt combinaţii de numere, de atomi structuraţi într-o anumită ordine. În limbajul informaticii, parchetul, dulapul, chiar şi patul pe care stau e alcătuit din serii de 1 şi 0. Totul în jur e un număr, e un amalgam de mici şi însemnate caractere arabe. Dar eu nu văd! Nu văd numărul!

Lumina lunii e cea care mă trezeşte deseori din visare. Cu ochii pe jumătate închişi, pe jumătate deschişi, privesc pe tavan frânturi din trecutul meu… Ea mă găseşte treaz. Singur în noapte, în patu-mi, întrebându-mă câte şi cum sunt pe astă lume şi cât imi va lua să aflu şi eu secrete ale lumii ascunse încă minţii mele necoapte. Uneori, mă ridic şi mă aşez la birou. Printre degete filtrez această albă lumină, mă joc cu întunericul întinzând degetele şi-apoi strângând pumnul. Pot face întuneric de vreau. Las însă ca razele-i să vină spre mine, să-mi aşeze pe faţă tiparul perdelei, şi întorcându-mă spre ea, o văd acolo, deasupra acoperişurilor acestor blocuri cuprinse de liniştea ce doar noaptea o aduce. Negrul cerului e murdărit de-o pată, de-un cerc de-o sfericitate perfectă, ce lin se scurge mai departe, mai departe, ca să-şi verse multitudinea de raze şi peste alte pământuri. Şi-această joacă, şi-acesată lumină stinsă, îmi face poftă de-o ţigară.

Păşesc încet, cu paşi uşori, până-n balcon, unde din pachet imi scot una. O aprind cu ajutorul unui chibrit, zâmbind în sinea-mi la întrebarea ce mereu rămâne nerostită: ,,Ai un foc?“. Dar luna-i mută şi mă priveşte cu indiferenţă. Am să reuşesc vreodată s-o fac să-mi acorde o privire? Doar una? Fumez încet, cu pauze mari, privind în depărtare. Nu scutur scrumul. Vântul timid atinge şi blocuri şi arbori şi case şi stâlpul din colţ ce luminează cu teamă, parcă, străduţa întunecată. Atinge şi mâinile mele, făcând ca bobul de ierburi carbonizate să se desprindă de trupul ţigării şi să cadă patru etaje, ascunzându-se apoi în iarbă. Duc ţigara la gură şi trag… Privesc o gaură de ţiglă din acoperişul de-alături cu ochii celui plictisit de monotonia zilelor ce se succed, oarecum alandala. Azi a venit după ce ieri s-a dus, mâine urmează după acestă zi, poimâine precede ziua ce vine, iar după toate astea îşi va face apariţia cea de a treia zi… Banalitate. Trag… În depărtare, o certă-ntre doi se propagă în nopate. Un el, o ea? Cine ştie… Toţi latră la fel. Vagabonzi ai oraşului, infractori de noapte: scotocesc şi împrăştie resturile, mizeriile noastre. Înstrâmb buzele, să primească otrava, şi trag… Mai încolo, mai departe, deasupra unui bloc înalt, o stea roşie clipeşte şi le spune aviatorilor să se ţină mai departe, mai înalt să zboare. Arunc plictisit restul fumegând al ţigării arsă până la filtru. ,,Noapte bună, lună. Ne vedem şi mâine. Acelaşi loc, aceeaşi oră?“. Şi râd în sinea-mi. Mă-ntorc în cameră şi mă întind sub plapumă… Adorm.