06.Jun.2009 / Uncategorized / 234 vizualizări /

La cine merge “Coraline”

Cele trei volume din Coraline merg la Symy, Ionuţ şi Calistru Ioana. Felicitări dragilor! Mai jos, întâmplările povestite de ei:

- Symy

Chiar nu ştiu ce ar fi mai potrivit să povestesc!N-am fost un copil neastâmpărat din cale-afară,dar ca orice copil am avut momentele mele în care făceam numai năzbâtii.
Nu ştiu un anume “ceva memorabil“,îmi aduc aminte mai multe.
Ac um la 18 ani,îmi amintesc cum la 4-5 ani,m-a trimis mama sa cumpar paine si in loc de asta mi-am cumparat dulciuri;cand le lipeam gume în păr fetelor“¦;cand mai mare fiind i-am colorat cu carioci verzi şi roşii,ghetele doamnei învăţătoare;cand plecam de-acasă fără să o anunţ pe mama şi mă duceam cu gaşca să ne dăm drumul de pe deal cu bicicletele;cand am spart televizorul pentru că m-am împiedicat de firele de la jocul pe televizor;cand,în mai multe incăierări cu băieţii mi-am spart lentilele de la ochelari de atîtea si atîtea ori“¦ba chiar odată îmi pierdusem o lentila prin zăpadă şi culmea am găasit-o a doua zi intactă;când făceam parada modei,cu haine furate din casă,de pe la mama din dulap,în scara blocului la 12 noaptea cînd toată lumea dormea“¦şi noi ar fi trebuit sa dormim demult“¦;cînd mă jucam cu bunicul meu şi îl puneam să facaă pe mortul şi bunica se speria mereu“¦;când am ars covorul cu reşoul pentru că alergam prin cas㓦;am căyut cu rolele de atâtea ori si mi-am luxat ambele mâini de câte doua ori,aşa de tare încât am făcut reumatism“¦mă dor când trebuie sa plouă :)“¦

Cred că sunt mult mai multe“¦Trebuie să plec la şcoală acum“¦
Dar sunt foarte încântată că datorită voua mi-am adus aminte câteva minute de copilărie“¦

- Ionuţ

Ştiţi cum sunt zilelede anilor primei copilării când parcă tot timpul e vară,chiar dacă plouă,ninge,tună şi fulgeră sau suntem mustraţi de părinţi sau când suntem certaţi cu un prieten ,cu care oricum urmează să ne împăcăm?Sigur că ştiţi.
Ei,o astfel de zi minunată era şi în ziua întâmplării relatate mai jos.
Cum ziua se anunţa senină şi fără incidente,ca majoritatea zilelor din ultimul timp,eu împreună cu ,,ceata“ de care făceam parte ne-am îndreptat spre un deal din apropierea cartierului.Oare ar avea rost să vă descriu minunatele jocuri şi frrumoasele,dar regretatele clipe pe care le-am trăit acolo?Poate că nu.Sunt sigur că toţi aţi trăit asta.
Voi povesti însă concluzia acelei ieşiri,care este începutul povestirii mele propriu-zise.
Ca orice copil,şi eu eram încântat de animale şi simţeam o compasiune profundă pentru toate aceste fiinţe suferinde fără adăpost.Acest fapt a dus la ,,achizitionarea“ rapidă a ceea ce credeam că va fi următorul membru al familiei: un pui de ciobănesc (cred) negru,cu blană incarliontata,mic,sărman şi cu o privire cât se poate de ,,câinoasa“.Se vedea că este nehrănit şi că nu are un stăpân.Nestând mult pe gânduri,l-am luat în braţe şi am fugit cu el spre casă.Bineînţeles,prietenii mei nu puteau fi excluşi,aşa că s-au inclus singuri urmându-mă gălăgioşi.
Ne-am înţeles rapid:avea nevoie de mâncare din abundenţă,apă cât putea încăpea,pături calde şi cât mai multe,şi desigur,de noi toţi.
L-am ascuns în cea încăpere pe care o au multe blocuri la parter,în care oamenii îşi ţin diverse unelte,dar care,slavă Domnului,în blocul nostru nu era prea folosită.
În doar 3 zile,pereţii încăperii aveau dâre groase de nuanţa alb-lăptos pe care o au copiii mici pe hăinuţe,podeaua,acoperită de o multitudine de materiale textile,care nu mai ştiam nici noi ce-au fost şi l-au ce au folosit.Şi desigur,încăperea ascundea un secret,secretul nostru: Tito,mogâldeaţa durdulie şi neagră.
Treburile au mers bine în aceste 3 zile.Straniu,dar nimeni n-a aflat de Tito.
Însă eu,cu spiritul meu de rebel şi cu convingerea că Tito mă place mai mult pe mine decât pe ceilalţi,l-am răpit!M-am trezit într-o dimineaţă foarte devreme şi l-am răpit!Întreaga dimineaţă prietenii mei au fost îngrijoraţi pentru Tito,care de acum era dat dispărut.Ca şi mine“¦Si prietenii mei şi-au dat seama de asta.
A fost amuzant,mai ales că baia mea era pentru Tito un rai necunoscut,iar pentru părinţi un mister faptul că în acea dimineaţă am stat doar în baie!Dar nu atât de amuzant ca atunci când Tito a ieşit şi s-a repezit la oala cu supă de pui a mamei!Oală zăngănid pe jos,supa pe toţi pereţii şi mama ţipând!A meritat cu adevărat şi în cele din urmă ai mei nu m-au mai certat,iar ,,ceata“ m-a iertat imediat ce Tito s-a întors în mijlocul lor.
Tristeţea a revenit peste noi când Tito şi-a găsit un cămin alături de un vecin ce dorea să-l mute undeva la ţară.
Amintirea acestei aventuri demnă de un roman a lui Constantin Chiriţă va fi mereu poate cea mai frumoasă amintire a copilăriei mele.

- Calistru Ioana

Imi aduc aminte despre o intamplare de cand aveam 6-7 ani. Eram la tara la bunici, si pentru ca aveau mereu treaba la camp, ma luau cu ei peste tot, chiar daca nu puteam face nimic. Si intr-una din zile cand ne aflam la adunat fanul, ma trimit dupa apa cu o sticla, la o fantanita din aia facuta in pamant de oameni. Nu stiu cum am facut, dar am spart sticla si mi-a ramas doar gatul sticlei cu dopul infiletat. Bineinteles ca am inceput sa plang, de frica sa nu ma certe, si cand am ajuns la ei, si au vazut grozavia, bunica mea ma cearta zicandu-mi: Da ce-ai facut? Cum de-ai spart-o? Noi din ce mai bem apa acum? Si era si din aia cu filet de puneam suc de rosii in ea la toamna“¦“¦Eu, printre lacrimi, dar cu zambetul pe buze ii raspund: “Dar filetul il am!““¦