09.Mar.2010 / Uncategorized / 1,584 vizualizări /

Jurnalul unui ghinionist hiperactiv 4

Mă trezesc şi iau micul dejun. Sarmale şi 3 mandarine. Una dulce, una seacă şi una plină de sâmburi. Îmi propun să respect tradiţiile în vigoare. Aşadar, astăzi beau nu unul, nici două , ci 44 de pahare de cola. Încep cu 8 pahare după micul dejun. Simt că urmează o zi bună. Doar am avut sarmale şi cola de dimineaţă. Şi ăsta e semn bun

Îmi scot rolele la o plimbare. Ies din scară. Stupoare! Afară plouă mărunt. Mă încrunt. Scrutez orizontul în căutarea unui lucru pe care să îl pot înjura. “˜raţi ai dracu de nori antene şi pasăre să fiţi. Dintre resemnare şi sfidare aleg sfidarea. Pornesc pe role pe marginea străzii. Într-un interval de 5 minute, picăturile de ploaie se transformă în picături şi mai mari de ploaie care ajung a deveni, incredibil, bagami-aş picioarele, NENOROCIŢI DE FULGI DE NEA! Înjur cum nu aş fi crezut vreodată că pot. Plec spre casă furios. Mintea îmi este invadată de gânduri suicidale. Trec pe la magazin să îmi iau ţigări. În furia-mi necontrolată cer un pachet de Dunhill negru lu-lung. Nimeni nu observă că m-am bâlbâit. Nici eu nu îmi bat capul cu asta. Îmi iau ţigările şi intru în bloc. În lift mă loveşte o criză de râs. Poate sună ciudat dar eu am obiceiul de a-mi imagina continuări pentru anumite întâmplări banale. Şi astfel am ajuns la dialogul următor.  Cel care mi-a provocat criza de altfel. “-Da-ţi-mi şi mie vă rog un pachet de Dunhill negru lu-lung. -Ne pare rău dar nu mai avem decât Dunhill negru LUNG! – Ha-ha! – Ai vrut să zici “ha“?“

Nu contează. Ideea e că pentru câteva secunde am uitat de zăpadă. Însă ajungând acasă unde, după o zi însorită am decis să îmi repar jaluzelele pot vedea foarte clar maşinile din faţa blocului care încet-încet se acoperă cu praful ăla mefistofelic. Albul semnifică puritate la fel cum curul meu semnifică fineţe. Trec peste moment şi decid să ies la o bere. Ajuns în locul cu pricina mă loveşte o plictiseală de-aia de neam prost.

Casc. Tac. Mă uit pe pereţi. Dau din picior. Mai iau o gură de bere.  Mă joc cu bricheta. Cu lumânărica de pe masă. Cu sticla de bere. Dar salvarea vine când te aştepţi mai puţin. A mea a fost ceva mai banală decât o revelaţie divină sau alte căcaturi. Şi a fost sub forma unui grup de tocilari ghinionişti. Ghinionişti pentru că au nimerit în locul ăla exact în apogeul plictisului meu. Mă trezesc la viaţă. Simt cum mintea îmi explodează de întrebări fără răspuns.

Se face vreo continuare a filmului Liceenii? Parcă studiourile erau la Buftea… Şi de când pleacă actorii cu recuzita la bere? Îi dau coate amicului meu şi declanşăm o serie de glume nu tocmai sărate. Serie care se manifeste după standardele glupului meu. Adică uitându-ne la victime în timp ce râdem cu lacrimi şi glumim pe seama lor fără a ne face griji că ne-ar putea auzi. Nu vă supăraţi, nu vreau să par naivă, dar, “¦, Sex on  the beach conţine cumva nisip şi spermă? Vrem şi noi nota. În bază 10 dacă se poate. După o defulare bogată glumele iau într-un final sfârşit. Decid să plec înainte ca tocilării să mă linşeze sau ca plictiseala să mă ia din nou. Îmi iau la revedere. Fur un suport de lumânare şi ies victorios.

Afară frig. Îl sun pe Ariel şi îi propun să ne întâlnim la două baruri distanţă de locul cu tocilării. Îmi spune că ajunge în jumătate de oră. Perfect. Intru în bar. Mă aşez şi comand o bere. Încep să citesc din nu ştiu ce carte. Termin berea surprinzător de repede. Mai comand una. Încă una. Ameţesc uşor. Ariel ajunge şi mai comand o bere. Mă duc la baie relative bine-dispus.

Stau cu mâinile sub suportul de şerveţele aşteptând ca acesta să sufle cu aer cald şi să mi le usuce. Realizez că sunt beat atunci când observ lipsa cablului de alimentare. Aşadar nu e un uscător de mâini. Sunt profund intrigat de afişele din baie. Constituie un paradox. L-aş numi “¦ paradoxul afişelor din baie. Care este utilitatea unui afiş care îţi spune ceva în genul “ watch your aim“ atunci când, tocmai privind afişul care îţi spune să vezi pe unde te pişi te uiţi şi vezi că te pişi pe jos. Sau mai sunt şi afişele alea care se vor caterincoase. Aceasta este o budă sau wc sau closet sau cum dracu i-o mai zice căcăstorii. No shit! Ghici ce, glumeţule, tocmai m-am pişat pe gresia din wc-ul/buda/closetul tău.

Apropo de wc-uri. Mă gândesc din ce în ce mai des că şansele sunt foarte mari ca nepoţii mei să îi bată pe nepoţii prietenilor mei. Nu ştiu de ce dar ideea asta îmi aduce zâmbetul pe buze de fiecare dată. Nici măcar nu ştiu de ce îmi trec asemenea căcaturi prin cap. Nu sunt eu tocmai genul extrem de competitiv dar cred că aş fi un bunic al naibii de mândru. Cu asemenea gânduri deduc că am băut destulă bere. Plec spre casă. Eu şi zăpada. Şi imaginea nepoţilor mei bătându-i pe ai tăi. Cu bulgări de zăpadă.

Ajuns acasă îmi aduc aminte de cele 44 de pahare. Din care am băut numai 8. Din care au rămas 36. Mi-am făcut o promisiune. Am să mă ţin de ea. Încep să beau. Primele 10 pahare sunt floare la ureche. După nr 15 piciorul drept începe să m-I se zbată involuntar. Nr 28 provoacă o serie de 20 de flotări acompaniate de un urlet diabolic. Numerele 34 35 36 le beau în aproximativ 20 de minute stând în genunchi cu coatele rezemate de colacul veceului.  Borăsc şi mă imaginez ca o urnă de-aia de la lotto. Scot pe rând nr 25, 32, 14, 19 şi 27. Bingo! Strigă conştiinţa mea. Încep să delirez. Mă târăsc spre pat trăgând cu unghiile de parchet. Mă urc şi adorm liniştit de scârţâitul pe care patul îl scoate provocat de convulsiile mele.