10.Feb.2010 / Uncategorized / 1,205 vizualizări /

jurnalul unui ghinionist hiperactiv 3

De când m-am trezit  nu pot să mă gândesc decât la inutilitatea precauţiei şi a planificării în unele situaţii. Nu ştiu de ce. M-am trezit intrigat de toate chestiile pe care inconştient le fac prost. Am observat cum de fiecare dată când merg la sală, indiferent de ce aparate îmi propun să folosesc sfârşesc  întotdeauna prin a mă aşeza la cele de la care se vede cel mai bine televizorul. Fapt care mă aduce mereu la aceleaşi aparate. Cum de fiecare data când am grijă să nu alunec în baie alunec pe hol. Cum atunci când prepar un fel de mâncare ce propune folosirea simultană a mai multor oale ceva se arde sigur. Cum la o întâlnire importantă, deşi am planificat şi replanificat ce am de zis o stric de la început spunând bună seara la 10 dimineaţa. Cum dacă ţin paharul cu suc în mâna stângă şi nu ştiu cât e ceasul, deşi instinctul îmi spune că nu e bine, mă uit şi vărs paharul.

Nu ştiu. Tot felul de chestii mici. Care (sper că) nu mi se întâmplă numai mie. Aşa că de ce ar trebui să mă mai obosesc? Nu contează unde cad, oricum dau cu capul de ceva şi nu mă încălzeşte cu nimic să dau cu capul de uşă în loc să dau de chiuvetă. Cu gustul de mâncare arsă am început să mă obişnuiesc. Şi la urma urmei pot spune că aşa am vrut eu să iasă, afumată. În sfârşit am înţeles cu adevărat ce înseamnă să trăieşti clipa.

Astăzi sunt optimist. Şi cum am tendinţa să duc la extreme orice stare de spirit astăzi ştiu cu siguranţă că toţi oamenii sunt buni, în afară de mine. Şi nu, nu este vorba de low self esteem. Doar că am impresia că toate persoanele pe care aş vrea să le ucid în chinuri nu simt acelaşi nivel de ură faţă de mine. Poate chiar mă simpatizează. Nu poţi ştii niciodată. Şi realizez că asta i-ar face şi mai enervanţi. Ce haz are să înjuri pe cineva care nu te înjură înapoi. Sau să baţi pe cineva care nu ţipă. Oi fi eu optimist azi, dar rău sunt mereu. E bine să fii rău. E şi mai bine să fii rău şi să ai imaginaţie. În felul ăsta te poţi detensiona făcându-ţi tot felul de filme în minte. Filme bolnave. Lucruri simple dar la care nu ne gândim şi care pot provoca o durere foarte intensă. Şi chestii realizabile. Nu e niciodată ceva măreţ. Chestii pe care le poţi face cu un patent. Sau cu nişte aţă dentară. Sau pur şi simplu cu brelocul de la chei. Şi să nu uităm de brichetă. Cel mai banal lucru pe care poţi să îl faci cu o brichetă – şi anume să dai foc – este destul de folositor atunci când ura îţi inundă toţi neuronii şi finalizează prin a-ţi imprima zâmbetul ăla tâmpit dar malefic pe faţă.

În altă ordine de idei, NU MAI AM STARE! Simt că inebunesc. Zăpada nu a dispărut, doar că s-a făcut gri şi în loc să scârţâie când o calci, fleoşcăie. Nu am reparat jaluzelele dar oricum nu e nimic de văzut pe geam. E mai greu să ies pe balcon dar merită. M-am apucat să fac nişte sudoku. M-am plictisit. Am început să pun cifre la nimereală doar ca să văd câte îmi ies bine. Apoi am realizat că una dintre regulile alea stupide îţi spune să foloseşti cifre de la 1 la 9. Şi chiar dacă am avut dubii la început, 666 nu se încadrează în cerinţe. Am trecut la rebus. Niciun rezultat. Nu am stare să mă gândesc. Îmi vin în minte cuvinte vulgare formate din câte litere e nevoie. Suport de fructe din 6. GÄ‚OAZÄ‚. Renunţ la rebus.

Mă joc fotbal cu un adidas. Sparg un geam. Pun adidasul la loc. Îmi dau cu parfum în ochi şi mă zgârii pe gât astfel încât atunci când o să vină tata să îi spun că un străin a intrat pe balcon, mi-a dat cu propriul parfum în ochi şi a fugit. Iar eu, în încercarea mea inutilă de a fugi după el cu ochii închişi am intrat în geam. Mă uit în oglindă. Am ochii roşii dar zgârieturile nu par credibile şi nu sunt îndeajuns de masochist încât să mă tai în adevăratul sens al cuvântului. Îmi schimb povestea. Străinul a intrat pe geam, mi-a pulverizat în ochi o doză suficientă din propriul parfum, m-a zgâriat pe gât cu unghiile după care a aruncat cu adidasul meu în geam. Da. Sună plauzibil. Sunt încântat. Am rezolvat problema cu geamul. Fumez ultima ţigare din pachet. Totul e perfect. Savurez momentul. Trăiesc clipa. Sunt iar optimist.

Termin ţigara şi mă hotărăsc să cobor să cumpăr ţigări. Mă încalţ şi durerea mă loveşte. Am cioburi în adidas. Arunc adidasul dintr-o zvâcnire de picior şi fug spre baie. Nu alunec deşi nu mi-am propus să nu alunec. Mă spăl pe picior. Îmi schimb şosetele. Scutur adidasul. Mă încalţ. Şchiopătez pe scări. Şchiopătez pe stradă. Stau în faţa chioşcului într-un picior. Îmi iau ţigări şi şchiopătez înapoi. Nu înjur. Astăzi nu. Astăzi sunt optimist.

Mă pun în faţa televizorului şi atunci se întâmplă. Ştii cum e atunci când, vezi ceva la televizor, o emisiune, şi invitaţii sunt nişte handicapaţi, şi moderatorul e o târfă care se prostituează pentru audienţă, şi eşti profund iritat şi nu poţi să crezi că există atâta prostie şi cum căcat au emisiunile astea de căcat audienţă dar cu toate astea continui să te uiţi şi să înjuri şi să faci audienţa? Ei bine asta m-i s-a întâmplat. Şi m-am uitat şi am înjurat şi am urlat până când am adormit aproape plângând de nervi. Şi mai spuneam că nu sunt îndeajuns de masochist să mă tai cu un ciob? La dracu, ar fi fost floare la ureche.