22.Jun.2009 / Uncategorized / 681 vizualizări /

JCVD

JCVD debutează cu o scenă de acţiune exact aşa cum ne-am obişnuit atunci când vine vorba de filme cu Jean Claude Van Dame: acesta se lupta cu o serie de inamici pe care-i face praf fără prea mult efort. Sunt imaginile clasice dintr-un B-movie cu un actor de B-movie (Jean Claude Van Damme fiind considerat unanim un actor de B movies).

Puţini actori au curajul să-şi recunoască mediocritatea, să se ironizeze pe ei înşişi într-un film care să le mai şi poarte numele. Aceasta este o dovadă de inteligenţă, de subtilitate în ceea ce priveşte jocul actoricesc, care capătă şi nuanţe sensibile, adecvate şi altui gen de film în afară de cel de acţiune, în care actorul musculor primeşte toate aplauzele după ce a reuşit să salveze pe toată lumea. Însă ce te faci când nu mai e nimic de salvat?

Ce se face Van Dame când nu mai are pe cine să salveze? Când cariera sa porneşte pe o pantă descendentă din cauza vârstei şi a faptului că toate rolurile îi sunt luate de… Steven Seagal (care a promis să-şi taie pony tail-ul)?

Avem privilegiul să vedem un Jean Claude Van Damme deznădăjduit, care nu mai ştie pe ce drum să o apuce, aproape ratat putem spune, nici măcar nu a reuşit să fie un tată adevărat pentru fiica lui care spune că de fiecare dată când tatăl ei apare la televizor colegii ei de şcoală râd de ea, mai mult, Van Damme rămâne  în pană de bani, nici roluri prea bune nu se mai arată la orizont.

Aşa că se întoarce în oraşul natal, în Bruxelles, întoarcere ce devine un soi de călătorie iniţiatică pentru a se regăsi pe sine, pentru a-şi aduna puterile ca să poată merge mai departe. Ghinionul lui stă în faptul că nimereşte în toiul unui jaf armat. Lumea ajunge să creadă că “Jean Claude Van Damme is robbing a bank“ şi de aici acesta îşi pierde cu totul reperele, craca i se rupe de sub picioare, şi se lasă purtat de val, adică de infractorii care se poartă cu el ca şi cum ar fi o marionetă (îl pocnesc, îl aruncă pe podea), într-un fel devine un fel de minge de ping pong antrenată într-o serie de mişcări ba la stânga ba la dreapta în funcţie de stările sufleteşti ale infractorilor.Se nimereşte că unul dintre infractori să fie fanul său, acesta îi oblojeşte rănile, îi vorbeşte frumos, Jean Claude Van Damme devine aprope un copil, penibi, deoarece pachetul de muşchi care sta sub tricou  e aproape degeaba.

Însă regizorul, fan al lui Van Damme, ştie cum să nu-l descalifice de tot, scena în care Van Damme se retrage pentru a-şi dezvălui monologul purtat cu o ardoare pe alocuri patetică nu ne este clar dacă este regizata sau actorul a fost prins intr-un rar moment de sinceritate. Declaraţiile lui sunt considerate un pic exagerate,si pe buna dreptate, însă, cum am mai spus, rar se întamplă ca un actor plin de succes sa recunoasca că sunt alţii mult mai talentaţi ca el şi care nu primesc atâtea recompense în schimb. O altă scenă (scene) valoroasă ar fi cea în care  iamginea acestuia rămâne în plan secundar iar jefuitorii îl ocupă pe cel principal, moment în care Van Damme îşi recâştiga demnitatea, în ciuda pachetului de muşchi rămas doar un element decorativ, asta pentru că acum el are gânduri, sentimente.

JCVD este considerat cel mai bun film din cariera lui Van Damme, în care acesta depăşeşte stadiul de erou cu abilităţi aproape paranormale în ceea ce priveşte artele marţiale, monosilabic, arătos şi atotsalvator. Problema rămâne  să nu fie şi ultimul său  film “de calitate”, ca şi cum asta ar fi fost singura oportunitate a lui Van Damme de a şi redresa imaginea în rândul cinefililor şi a iubitorilor exigenţi de cultură,imagine caracterizată de mediocritate.