22.Aug.2010 / Părere / 966 vizualizări /

Incomunicabil

Cineva spunea: “Argumentele nu au niciodată o semnificaţie reală. Ele constau din vorbe, iar vorbele pot fi îmbinate în mai multe feluri. Ele justifică faptele sau dorinţele (oamenilor) omului. Aproape orice poate fi justificat prin vorbe şi logică”.


“Vorbele şi logica” mea ce justifică?

Justifică oare eul meu? Sau poate ceea ce sunt în interior? Sau poate nimic?

Unii prin vorbe îşi ascund logica. Alţii îşi dezvăluie logica. Eu fac parte, cred, din prima categorie, a celor care îşi ascund logica prin vorbe şi şi-o trădează prin fapte. Mi-ar fi mai uşor să fac parte din cea de-a doua categorie; n-aş mai fi nevoită să apelez la fapte, care sunt mai grăitoare decât vorbele, şi totodată mai convingătoare. Argumentele vorbelor sunt oare faptele?

Să considerăm că argumentele vorbelor sunt faptele. Atunci faptele noastre “constau din vorbe” – dar nu, faptele noastre nu sunt justificate de vorbe – iar la un moment dat se creează un total dezacord între faptă şi vorbă, şi atunci omul ce face? Mai este el oare un “sistem în echilibru” – nu-şi pierde voinţa care menţinea echilibrul între crezul interior şi cel exterior? Suntem total diferiţi – suntem de două ori noi –o dată pentru noi şi o dată pentru alţii.

Cineva spunea că “omului i-au fost date cuvintele ca să-şi ascundă gândurile” şi mergând mai departe cu raţionamentul, ca să-şi ascundă eul, incomunicabilul, neexprimabilul. Nu ne putem traduce interiorul în exterior, nu avem cum, ceva rămâne în noi şi moare odată cu noi, anume incomunicabilul. Acest filozof care nu vrea să se arate lumii există în fiecare şi pentru fiecare, poate el este motorul acţiunilor noastre.

Şi cred că acest incomunicabil determină unicitatea noastră. Poate la un moment dat mai mulţi oameni simt la fel, dar ei se deosebesc net unul de celălalt prin comunicabil şi totodată prin incomunicabil.
Fiecare gândeşte poate la fel şi se exprimă în alt fel. Poate fiecare gândeşte diferit şi se exprimă la fel. Şi cea de-a treia variant: fiecare gândeşte diferit şi se exprimă diferit. Ce-i deosebeşte pe toţi aceşti oameni?

Nu ştiu cum să-i spun, cred că incomunicabilul-comunicabil…

Unii sunt la fel cu alţii, primii pot reda simţirea, ceilalţi nu. La cei dintâi, doza de incomunicabil-comunicabil este mai mare, la cei din urmă doza de incomunicabil-comunicabil este mai mică sau lipseşte cu desăvârşire. Din prima categorie fac parte scriitorii, poeţii, filozofii etc. – consacraţii, din cea de-a doua categorie facem parte noi – oamenii-scriitori, oamenii-poeţi, oamenii-filozofi… într-un cuvânt: neconsacrații sau altfel spus ANONIMII.

Poate cei din urmă sunt mai bogaţi în interior, dar ei nu găsesc forma prin care să-şi exprime incomunicabilul; ei au fond, dar nu au formă. Ce mult se pierde! Dacă fiecare ar putea exprima ceea ce simte, atunci ar trebui inventat un alfabet special, ar trebui făcută o revoluţie în comunicabil, atunci am fi lipsiţi de eu, de unic, de inimitabil, ne-am găsi în alţii. Am constata cu durere sau cu bucurie (depinde de structura fiecăruia şi de mulţi alţi factori) că nu suntem singulari, că lumea nu este decât un om universal, că nu ne deosebim decât prin învelişul fiinţei (adică trupul), prin forma şi “calitatea” lui.

Ne-am găsi în alţii. Dar asta nu se poate, deoarece omul n-a făcut încă saltul acesta de trădare a propriului său eu. Prin urmare, oamenii ştiu să nu se trădeze, ei ştiu să se ascundă uniii de alţii. Sunt egoişti, nu vor să lase pe nimeni să pătrundă în incomunicabilul lor. Şi poate că e mai bine aşa – fiecare cu doza lui mai mare sau mai mică de incomunicabil. Dacă am fi lipsiţi de aşa ceva, ce-am mai fi atunci? Nimic n-am mai fi.

Marin Preda spunea “dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Eu spun “dacă incomunicabil nu e, nimic nu e”.

Şi totuşi, eu acum ce fac? Mă trădez? Oare eul meu interior – croitor de destine – vrea să evadeze în eul exterior? Dar nu poate, deci nici eu nu pot. Incomunicabilul devine o închisoare din care un “condamnat la moarte” nu poate evada.

Acest articol trebuie luat ca atare. Încercaţi să nu vă bateţi capul prea mult şi nu spun asta pentru că nu ar avea sens ci doar fiindcă sunt nişte cugetării ce pot fi interpretate şi gândite diferit. O stare m-a indus în această “filozofie mică”. Şi da, nu prea are nimic de-a face cu logica. Citiţi-l, încercaţi să înţelegeţi dacă consideraţi că merită. Dacă nu, abandonaţi sau comentaţi.