10.Nov.2009 / Uncategorized / 1,253 vizualizări /

Gheorghe Dinică – “cu viaţa de actor niciodată n-am glumit”

Marele Gheorghe Dinică, actorul cu un zâmbet inegalabil, s-a născut pe 1 ianuarie 1934, la Bucureşti, iar în 1961 îşi deschidea drumul spre glorie, ca absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa profesoarei Dina Cocea.

“Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decât de familie, dar sufletul şi mintea mea de copil au memorat doar farmecul străzii şi al jocurilor de puştani. Nici nu mai ştiu câte roluri am jucat cu trupa de amatori, zeci de personaje… Primul meu rol a fost cu o trupă de amatori de la Poştă, iar eu interpretam rolul Locotenentului Stamatescu din piesa “Titanic vals” de Tudor Muşatescu. Eram pe scena şi parcă visam. Nici nu ştiam ce se întâmplă cu mine. La un moment dat, m-au trezit nişte aplauze din sală. Acelea au fost primele aplauze din viaţa mea. M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de când lumea“, îşi amintea el.

A debutat în film în 1963, în “Străinul” lui Mihai Iacob, pe un scenariu de Titus Popovici, în care a jucat alături de un alt prieten de-o viaţă, Ştefan Iordache, plecat şi el în eternitate. Memorabile au rămas prestaţiile sale în roluri de personaje negative din producţii precum “Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” (1971), “Osânda” (1976), “Prin cenuşa imperiului” (1976), “Concurs” (1982), “Cel mai iubit dintre pământeni” (1992), ”După amiaza unui torţionar” (2001). A făcut şi comedie, având la fel de mult succes, fiind de neuitat pentru “De ce trag clopotele, Mitică?” (1982), ”Secretul lui Bachus (1984), “Secretul lui Nemesis” (1986), “Cuibul de viespi” (1987), “Crucea de Piatră” (1993) sau Filantropica (2001).

Cele mai cunoscute personaje ale sale sunt însă Lăscărică şi Paraipan, din seria de filme poliţiste regizată de Sergiu Nicolaescu, în care rolurile lui Dinică au lăsat în urmă replici intrate în folclorul urban, cum ar fi “Nu trage, domn“™ Semaca, sunt eu, Lascarica!” din filmul “Cu mâinile curate” (1972). La fel de populare sunt şi replicile sale din “Columna” (1968), în care Dinică, în rolul trădătorului Bastus, spunea: “În nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a crescut şi care m-a hrănit..”, “Filantropica”: “Mâna întinsă care nu spune o poveste,  nu primeşte pomană! Fii profesionist, ce dracu!” sau “Cel mai iubit dintre pământeni”: “D`asta-mi place mie dă intelectualii aştia: prinde repede”.

Dinică a cochetat şi cu muzica, înregistrând melodii de petrecere pe albume la care a colaborat cu bunii săi prieteni Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu. Ideea proiectelor sale muzicale s-a născut în 2002, la filmările pentru ”Turnul din Pisa”, când regizorul Şerban Marinescu, care îi cunoaştea calităţile vocale, l-a distribuit în rolul unui lăutar. Din discografia sa fac parte “Cântece de petrecere”, 1 şi 2 (2003), “Romanţe” (2004) şi “Parol că te iubesc” (2006).

“Ovrei, creştin, mahomedan, tot una estem”, replica lui Cadar, din piesa “Take, Ianke şi Cadâr”. Dinică povestea în legătură cu acest personaj: “Cadâr e un personaj aparte şi unul dintre cele mai bune roluri ale mele. Am avut onoarea să urc pe scenă alături de nume mari, de actori numai unul şi unul. E normal ca societatea românească să aibă nevoie de oameni precum echilibratul şi amuzantul Cadâr. Din pacate ei sunt din ce în ce mai puţini, sunt păsări rare”.

Gheorghe Dinică este Actorul. Pe 10 noiembrie 2009, Dumnezeu l-a luat în ceruri.