26.Jun.2009 / Uncategorized / 822 vizualizări /

Filme clasice revizitate: Blade Runner

Philip K. Dick este unul din cei mai faimoşi scriitori de science fiction americani, cu o influenţă importantă asupra genului atât literar cât şi cinematografic. Talentul său pentru a crea distopii imaginare dar plauzibile, obsesia sa cu identitatea personală şi ceea ce constituie “realitatea” (dezvoltate din preocuparea sa pentru gnosticism şi filozofia lui Carl Jung) şi caracterul sumbru, paranoic al romanelor sale a avut un impact ce s-a simţit şi dincolo de limitările genului de science fiction, influenţând nenumăraţi scriitori (William Gibson, Ursula K. LeGuin, Jonathan Lethem, Chuck Palahniuk), regizori (fraţii Wachowski, David Cronenberg, Charlie Kaufman, Alex Proyas, Terry Gilliam, Wes Craven, David Lynch, Darren Aronofsky) şi filozofi precum Jean Baudrillard (care a folosit operele lui pentru a ilustra conceptul de “hiperrealitate”), Fredric Jameson şi Slavoj Žižek.

Multe din romanele lui Dick au fost adaptate ca filme, precum Total Recall (1990), Minority Report (2002), Paycheck (2003), A Scanner Darkly (2006) sau Next (2007). Rezultatele tind să fie mixte, datorită complexităţii şi pur şi simplu ciudăţeniei bibliografiei autorului. Cea mai de succes adaptare a fost Blade Runner, singura aprobată de Dick (care a murit după un atac cerebral la 4 luni înainte de apariţia filmului).

Avertisment: spoilere minore, în special în secţiunea finală. Dar acestea sunt menite să ajute oamenii să vadă versiunea corectă a filmului. Mai multe detalii la sfârşit.

 

Blade Runner
Regizor: Ridley Scott
Producător: Michael Deeley, Ridley Scott, Charles de Lauzirika (ediţia Final Cut)
Scenariu: Hampton Fancher şi David Peoples, bazat pe un roman de Philip K. Dick
Distribuţie: Harrison Ford, Rutger Hauer, Sean Young, Edward James Olmos, M. Emmet Walsh, Joe Turkel, William Sanderson, Brion James, Joanna Cassidy, Daryl Hannah,
Coloana sonoră: Vangelis
Cinematografie: Jordan Cronenweth
Editor: Terry Rawlings, Marsha Nakashima, Les Healey (ediţia specială), Gillian Hutshing (ediţia Final Cut)
Distribuit de: Warner Bros.
Durata: 116 min. (ediţia americană, Director’s Cut), 117 min. (ediţia internaţională, Final Cut)
Data lansării: 25 iunie 1982.

Ridley Scott are ceva în comun cu James Cameron în afara faptului că amândoi au lucrat pentru seria Alien. Amândoi, în mod paradoxal, sunt regizori talentaţi ce au produs doar trei filme excelente. Blade Runner a fost ultimul film de acest tip regizat de Scott înainte de o perioadă lungă marcată de filme slabe sau formulaice.

Ofiţerul Rick Deckard în sediul poliţiei blade runners

Povestea filmului este adaptată liber după romanul Do Androids Dream of Electric Sheep? de Dick. Filmul are loc în anul 2019, când tehnologia genetică a avansat în măsura în care acum compania Tyrell fabrică fiinţe umanoide avansate numite “replicants”, cei din noua serie Nexus 6 fiind practic identici cu un om adult, dar cu putere şi agilitate superioară (inteligenţa variază). Datorită faptului că viaţa mai lungă rezultă în experienţă şi instabilitate, replicanţii din seria Nexus 6 au un mecanism prin care nu pot trăi mai mult de 4 ani. În urma unei revolte într-o colonie spaţială, replicanţilor li se interzice să vină pe Terra. Unităţi poliţieneşti speciale, poreclite “blade runners”, au sarcina de a investiga şi “pensiona” (ucide) replicanţii găsiţi pe Terra. În Los Angeles, ofiţerul blade runner Rick Deckard (Ford) este desemnat să urmărească patru replicanţi care au evadat şi au ajuns în oraş, căutând pe designerul Dr. Eldon Tyrell (Turkel) ca să-şi extindă durata vieţii. Replicanţii sunt: liderul Roy Batty (Hauer), Leon Kowalski (James), modelul de asasin Zhora (Cassidy) şi Pris (Hannah). Investigaţia lui Deckard se complică după ce se îndrăgosteşte de un replicant ce lucrează pentru Tyrell, Rachael (Young).

Deckard decolând într-un spinner

Împreună cu Alien, Blade Runner reprezintă manifestarea definitivă a lui Ridley Scott ca regizor, care foloseşte în mod excelent toate metodele sale specifice, de la scene lungi filmate cu o cameră statică la un final intens, memorabil. Spre deosebire de Alien totuşi, Scott nu menţine filmul constant într-o stare de tensiune, în schimb folosind un stil mai atmosferic ce se manifestă prin iluminatul minimalist şi elemente de fundal precum fum sau ventilatoare. Din punct de vedere temporal şi spaţial Scott foloseşte o sensibilitate practic de film noir în contextul de SF, filmul fiind considerat că face parte din genul neo-noir. Astfel, acţiunea are loc în mare parte noaptea sau în încăperi întunecate, cu o ploaie constantă. Deşi întunecimea în unele momente devine exagerată (scenariul pare să recunoască acest fapt: când Deckard se află în sediul corporaţiei Tyrell, el spune sarcastic: “it’s too bright in here“), în mare parte Scott foloseşte cinematografia întunecată şi iluminarea minimalistă cu rezultate excelente, aproximând caracterul paranoic şi plin de anxietate al romanului.

Deckard şi Rachael

Cu excepţia lui Daryl Hannah (care nu se distinge foarte mult în rolul lui Pris) şi Edward James Olmos (care nu are destul timp să-şi dezvolte personajul) majoritatea actorilor din Blade Runner fac o treabă reuşită – Walsh în rolul mârşavului căpitan Bryant, Sanderson este convingător în rolul lui J. F. Sebastian, un inventator ce simpatizează cu replicanţii, James este corespunzător de psihotic în rolul lui Leon Kowalski, şi aşa mai departe. Dar dintre toţi actorii, cei care au primit rolurile principale impresionează cel mai mult, şi practic scot în relief faptul că filmul în ciuda contextului SF are rădăcini în film noir. Harrison Ford este perfect în rolul poliţistului cu moralitate neclară Rick Deckard, aducând arhetipului de detectiv cinic din film noir o epuizare şi un dezgust perfecţionate din rolurile sale anterioare drept Han Solo şi Indiana Jones, şi tratând în mod subtil evoluţia sa de la personaj fără vreun interes în afară de a termina slujba la care încercase să renunţe la personaj care începe să conteste noţiunile pe care le are despre slujba sa şi replicanţi. Hauer constituie un inamic formidabil drept Roy Batty, liderul replicanţilor. Batty este glacial şi violent dar foarte calm în orice situaţie şi posedă o carismă ce-l ajută să progreseze în mod non-violent până la un moment dat, iar această juxtapunere între aparenţa exterioară disciplinată şi capacitatea sa de a acţiona în mod violent fără scrupule îl face ameninţător. Batty este de asemenea surprinzător de filozofic în anumite momente, latură a personalităţii folosită pentru finalul memorabil. Sean Young, în ciuda unei coafuri regretabile în prima parte a filmului, interpretează în mod realistic rolul lui Rachael, un prototip avansat de replicant care crede că este umană datorită unui implant de memorii – scena în care Deckard îi spulberă iluzia este emoţionantă, iar raportul dintre ei se dezvoltă în mod natural. Datorită acestei evoluţii naturale şi faptului că este împinsă pe ultimul plan, idila între Rachael şi Deckard este convingătoare, cu excepţia primei scene în care fac sex, unde pur şi simplu arată de parcă Deckard o violează. Reacţia care acea scenă o stârneşte e “WTF?”, dar restul filmului din fericire se preface că aceea scenă nu a avut loc. În plus, Rachael are cea mai nostimă replică sarcastică din film (când Deckard îi administrează un test pentru a determina dacă e replicant: “is this testing whether I’m a replicant or a lesbian, Mr. Deckard?“).

Roy Batty şi J. F. Sebastian în sediul companiei Tyrell

Arătându-şi clar originile într-un roman de Dick, Blade Runner are un conţinut tematic amplu sub acţiunea de suprafaţă. Filmul foloseşte multe convenţii de film noir pe care le deformează prin prisma obsesivă şi paranoică a lui Dick, dar adăugând straturi în plus din punct de vedere dramatic precum: implicaţiile morale ale progresului în domeniul ingineriei genetice, dezumanizarea cauzată de dezvoltarea necontrolată a tehnologiei şi concentrarea puterii în mâinile unor companii, efemeritatea vieţii (monologul final al lui Batty şi replica lui Gaff ilustrând în mod clar această preocupare), identitatea personală şi natura umanităţii şi existenţei însuşi. Ultima temă se manifestă în special prin contrastul ironic între replicanţii care au grijă unii de alţii şi masele indiferente din Los Angeles şi ambiguitatea în privinţa lui Deckard. În film nu există “eroi” sau “răufăcători” clari şi fiecare personaj are propriile motivaţii, dar filmul rămâne vag dacă Deckard este om sau replicant. Orice membru al audienţei poate să decidă care crede el că e răspunsul “corect”, dar această ambiguitate subliniază întrebarea din centrul filmului: care este diferenţa între un om şi o fiinţă neumană? Dacă există fiinţe destul de avansate pentru a imita caracteristicile, cum putem să ne dăm seama? E vreo măsură a “umanităţii”? Blade Runner consideră că răspunsul la ultima întrebare este empatia, un element central testului Voigt-Kampff folosit pentru a identifica replicanţi, dar faptul că filmul refuză să răspundă la întrebări şi sugerează că metoda este imperfectă contribuie la succesul său din punct de vedere artistic.

Prima scenă a filmului: Los Angeles, 2019

Dintre cei care au lucrat la producţia filmului, o apreciere deosebită merită Vangelis, Jordan Cronenweth şi Douglas Trumbull. Cronenweth şi Scott sunt responsabili pentru designul genial al Los Angeles-ului în viitor, o metropolă uriaşă şi întunecată a cărei arhitectură evidenţiază o schismă socială adâncă – clădirea Tyrell este construită în forma unei piramide mayaşe ce domină peisajul, în timp ce masele sunt forţate să trăiască în acomodări proaste, claustrofobice şi dominate de reclame proiectate pe ecrane uriaşe, cu străzi murdare şi pline de gunoi. Un aspect al producţiei s-a învechit astăzi – în anii ’80 domina ideea că în viitor Japonia va fi puterea economică principală a lumii, şi astfel filmul conţine multe reclame şi semne în japoneză. Ideea s-a spulberat după ce economia japoneză a intrat într-o recesiune în 1990 şi s-a ales cu creştere slabă pentru două decenii, dar această învechire nu afectează designul semnificativ. De fapt, estetica “used future” (un viitor unde obiectele arată vechi şi uzate în loc de noi şi strălucitoare, pionierată de George Lucas în Star Wars şi Scott în Alien) este folosită în film cu efect impresionant, adăugând plauzibilitate şi realism mediului. Douglas Trumbull (2001: A Space Odyssey) este cel care a creat efectele speciale impresionante ale filmului, în special maşinile zburătoare poreclite “spinners” care se deplasează în mod natural, efecte speciale care nu arată învechite astăzi. Iar coloana sonoră Blade Runner este una din cele mai bune lucrări ale lui Vangelis, reflectând estetica filmului şi mediul distopic printr-o combinaţie de melodii “tradiţionaliste” cu sintetizatoare futuriste. Coloana sonoră trece în mod versatil şi subtil de la piese melodice, unele cu un caracter epic (leitmotivul principal folosit când Deckard ajunge la Tyrell Co.) şi disonanţă, incluzând şi anumite elemente precum o piesă tradiţională japoneză de Ensemble Nipponia şi instrumente japoneze tradiţionale tratate cu mult reverb şi folosite în mod rar. De fapt, oricând Vangelis creează o piesă cu o tendinţă spre jazz/blues ce evocă o coloană sonoră de film noir, el o subminează cu elemente ambientale, disonante sau efecte speciale aspre. Rezultatul este o coloană sonoră minimalistă dar de succes, fiind o parte la fel de esenţială a filmului ca şi clădirile dărăpănate sau ploaia omniprezentă.

Blade Runner iniţial a eşuat la box office. Producătorul Alan Ladd, Jr. a ales data de lansare 25 iunie fiindcă o considera “ziua norocoasă”, deoarece cele două filme de succes anterioare, Star Wars şi Alien, amândouă apăruseră pe 25 mai. Blade Runner a fost zdrobit de The Thing, E.T. şi Star Trek II: The Wrath of Khan, recuperându-şi cu puţin bugetul de $28 milioane. Din fericire filmul a fost reclamat din punct de vedere istoric, iniţial ca un film de cult şi astăzi recunoscut ca un film clasic de SF.

Nota finală: există mai multe versiuni de la Blade Runner, dar versiunea definitivă este aşa-numita “Final Cut”, lansată în 2007 şi supravegheată de Ridley Scott. Evitaţi cu orice preţ versiunea teatrală, deoarece Warner Bros. au stricat filmul adăugând o naraţie ridicolă de Harrison Ford şi impunând un “happy end” stupid. Ediţia internaţională nu rezolvă aceste probleme. Versiunea “Director’s Cut” din 1992 scoate naraţia şi restaurează sfărşitul normal, dar a fost produsă în grabă şi fără implicare din partea lui Scott. Astfel, “Final Cut” este cea corectă. Se recunoaşte uşor fiindcă include “scena unicornului” (o să înţelegeţi când vedeţi filmul) în apartamentul lui Deckard (cea din 1992 o punea în mijlocul altei scene), scenele de violenţă nu sunt cenzuare (fiţi atenţi pentru scena unde Batty îşi bagă un cui prin mână), şi cerul de la sfârşit cu porumbelul este întunecat şi ploios în loc de albastru.